Bolsevismul gnostic:
Antonio Gramsci si Georg Lukacs
Antonio Gramsci a fost un gânditor venerat de stânga occidentală, admirat pentru tonul şi stilul diferit de al leninismului convenţional (acelasi lucru se poate spune şi despre Georg Lukács). Diatribele tonitruante ale lui Lenin au devenit la Gramsci sofisticate şi erudite raţionamente teoretice. Se poate afirma faptul că, alături de Tocqueville, Gramsci a influenţat perspectivele disidenţei central-europene asupra societăţii civile. Mai mult, geneza Solidarităţii ca mişcare autonomă şi autoguvernată a confirmat poziţiile unor Michnik, Kuron şi Havel privind puterea celor fără de putere ca strategie a revoltei politice inspirată de idealul societăţii civile. Or, aceşti gânditori s-au întâlnit cu tema societăţii civile pe linia hegeliano-gramsciană (a nu se uita că Gramsci a fost, în felul său, un discipol rebel al lui Benedetto Croce). În egală măsură, Gramsci a justificat o “noocraţie” (“sophocratie”) revoluţionară al cărei scop final s-a identificat cu “dictatura pedagogică” a unei secte de militanţi iluminaţi (posedaţi). În mod similar, Georg Lukács afirma în Geschichte und Klassenbewusstsein (Istorie şi conştiinţa de clasa, 1923), cartea fundamentală a marxismului secolului douăzeci, că nu poate exista o cunoaştere totală a lumii în absenţa unui subiect total. Şi cum proletariatul nu poate gândi revoluţionar pe cont propriu, revoluţia nu trebuie doar căutată, ea trebuie gândită şi scrisă pentru a fi astfel provocată. Aşadar revoluţionarul profesionist al partidului de tip nou este adevăratul agent / subiect al istoriei deoarece îndeplineşte acest sacru mandat pedagogic. Atât Gramsci cât şi Lukács au crezut în şi au teoretizat ideea de predestinare revoluţionară. Ambii au pariat pe o escatologie imanentizată. Lukács era convins că odată atins un anumit nivel epistemic legat de realitatea istorică, grupul care se bucură de acest privilegiu este sortit să ajung la adevăr. Pentru el, din punct de vedere ontologic, condiţia proletară era sinonimă cu condiţia umană. La Gramsci şi la Lukács, fatalitatea şi voinţa istorică se conjugă sub semnul unei teleologii redemptive.
Ambii filosofi au fost profund influenţaţi de fervoarea romantic anti-capitalistă exacerbată de trauma primului război mondial. Momentul revoluţiei bolşevice i-a convins că omenirea se afla în pragul unui salt milenialist, al unui chiliasm revoluţionar. Amândoi, dar mai ales Lukács, au adoptat ceea ce aş numi o “dialectică expresionistă”. Pentru a înţelege mai bine acest ethos filosofic, trebuie să ne întoarcem la Muntele vrăjit al lui Thomas Mann, la acele superbe şi memorabile dezbateri între Naphta si Settembrini. După cum am precizat şi cu alte ocazii (există o întreaga literatură exegetică pe acest subiect), personajul Naphta a fost construit pe modelul lui Lukacs. Acest fost iezuit convertit la cauza revoluţiei ne oferă o radiografie excelentă a momentului de orbire totalitar-teocratică propriu religiilor politice (fenomenul a fost discutat pe larg de Eric Voegelin si Raymond Aron): “Proletariatul mondial afirmă astăzi idealurile lui Civitas Dei în contrapondere cu valorile decadente şi discreditate ale burgheziei capitaliste. Dictatura proletariatului, soluţia economică şi politică pentru ca epoca noastră să obţină mântuirea, nu înseamnă dominaţia neîntreruptă de dragul puterii. Ea este mai mult o absolvire temporară, ca şi cum ai face semnul crucii. Este supendarea contradicţiei dintre spirit şi putere, adică, a birui lumea devenind stăpânul ei, a o transcende în adevăratul sens al cuvântului, acela de a intra în Împarăţia Cerurilor. Proletariatul şi-a asumat sarcina Sfântului Grigore cel Mare. Fervoarea sa religioasă mistuie proletariatul la fel de puternic, iar el va ezita la fel de puţin în a vărsa sânge. Sarcina lui este de a teroriza lumea pentru a o vindeca, pentru ca omul să fie mântuit şi izbăvit. Se va elibera astfel de domnia legii şi de segregarea de clasă, revenind la condiţia sa originară de copil al lui Dumnezeu.”
În recenta sa biografie dedicată lui Ignazio Silone, istoricul Stanislao Pugliese (Bitter Spring, Farrar Straus and Giroux, 2009) citează opiniile autorului romanului Fontamara despre cel care, împreună cu Palmiro Togliatti, a întemeiat Partidul Comunist din Italia (secţie a Internaţionalei Comuniste). Silone, care a rupt încă de la sfârşitul anilor 20 cu formaţiunea care a intrat in istorie drept PCI, îşi amintea despre Gramsci ca personaj tranşant, un filosof pentru care polemica putea deveni un exerciţiu feroce (cum adeseori se întampla, nota Silone, cu timizii). A pornit ca socialist libertarian, a colaborat cu Mussolini la cotidianul socialist Avanti în anii 1913-1915, după care s-a îndragostit de bolşevism şi a susţinut necondiţionat, chiar dacă având destule rezerve personale, cauza sovietică (a democraţiei directe bazată pe soviete). Dincolo de orice reticenţe, Gramsci nu a rupt cu ecleziologia dialectică, nu a deveni precum Silone “un creştin fără biserică, un socialist fără partid”. Există unele indicaţii că în ultimii ani, închis fiind în Italia lui Mussolini, s-a delimitat de stalinismul abject al conducerii PCI, dar nu se cunoaşte vreun text care să afirme explicit o despărţire de bolşevism.
În trilogia sa despre principalele curente ale marxismului, Leszek Kolakowski era înclinat să privească doctrina partidului la Gramsci ca fiind esenţial diferită de aceea, sectar-gnostică, a lui Lenin. Stânga neo-marxistă a încercat să construiască imaginea unui Gramsci ca apostol al unui “comunism alternativ”. În fapt, Gramsci a idolatrizat partidul comunist ca “Principe Modern”, a predicat un neo-machiavelism politic (ori poate, cum susţin unii exegeţi, un neo-hobbesianism), menit să susţină hegemonia unui grup de intelectuali auto-desemnaţi drept posesori ai unui adevăr ezoteric, inaccesibil maselor. A făcut distincţia dintre o “aristocraţie a cunoaşterii revoluţionare” (căreia îi aparţinea, alături de Lukacs sau de Lenin) şi “religia populară” plebei proletare.
Poziţia relativ indulgentă a lui Kolakowski (diferită de cea extrem de critică la adresa lui Georg Lukács, a lui Marcuse ori Sartre) a fost amendată de Luciano Pellicani intr-un volumul Gramsci. An Alternative Communism?, publicat în versiunea americană la Hoover Institution Press în 1981, cu prefaţa lui Giovanni Sartori. Pellicani, un politolog de orientare socialist-liberală, scrie: “Gramsci nu a pus niciodată sub semnul întrebării caracterul hierocratic şi totalitar al partidului revoluţionar”. Pentru el, binele şi răul nu există decât în raport cu un plan politic precis, nu sunt valori autonome. Obsesia lui Gramsci a fost crearea comunităţii totale, a unui spaţiu din care să fie eliminate orice dizarmonii, orice fracturi, orice tensiuni imanente. El afirma la un moment dat: “Schisma speciei umane nu poate continua la nesfârşit. Umanitatea năzuieşte către unificare internă şi externă; caută să se organizeze într-un sistem social paşnic care va permite reconstrucţia lumii”. O utopie pentru care era gata să justifice oricâte sacrificii.
În aceeasi direcţie interpretativă merge cunoscutul istoric al ideilor Andrzej Walicki în magistrala sa sinteză Marxism and the Leap into the Kingdom of Freedom: The Rise and Fall of the Communist Utopia (Stanford University Press, 1995). Precum Kolakowski, Walicki îl priveşte pe Gramsci drept un doctrinar cu intuiţii filosofice autentice. Pentu el însă, militantul comunist era de fapt un spirit iacobin, urmărind instituirea unui univers al unităţii complet omogene, fără fisuri şi erezii, prin continuul război de poziţie (diferit de cel frontal, de manevră). Milenarismul voluntarist specific gândirii gramsciene a avut ca scop “să stabilească ordinea sociala perfectă – perfectă în sensul excluderii egoismului, a pluralismului particularist şi a lipsei de unanimitate. Viziunea lui Gramsci despre această supremă salvare imanenta a combinat idealul prometeic al controlului conştient asupra soartei colective a umanităţii cu nostalgia pentru relaţiile comunitare premoderne (noţiunea lui Ferdinand Tönnies despre Gemeinschaft ca antipod al ’societăţii deschise’ pluraliste bazată pe economia de piaţă”.
Gnoza marxistă cultivată de Gramsci şi de Lukács a fost una a radicalismului absolutist, a partolatriei ridicată la rang de religie seculară, a miturilor soteriologice despre proletariat ca instrument predestinat al unei fictive raţiuni istorice. O revenire la la teoriile lor (ori la Lenin), asa cum sugerează/îndeamnă Alain Badiou ori Slavoj Zizek, înseamnă de fapt o reluare a unui scenariu apocaliptic pe care secolul douăzeci l-a dovedit dezastruos.
Vladimir Tismăneanu, sursa
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu