Averinţev: Despre "Veniţi după Mine"

Cuvânt după pericopa Evangheliei: Matei 4: 18-23, 25; 5: 12 (20.06.1993)

"Evanghelia de astăzi ne arată lămurit ce înseamnă să fii sfînt, şi cum e să fii creştin. Ştim că pe pămînt există religii diferite, şi mai ştim că persistă o veche, precum e lumea, şi ca păcatul de veche, blagocestie păgînă. În ce constă această devoţiune? Idolatrul ştie ceva, mult mai mult decît un necredincios. El ştie că de-asupra sa este ceva Suprem, şi crede nesmintit în asta. Dar cum se raportează el la acest Suprem? Exact cum facem noi, aici pe pămînt, din neputinţă şi orgoliu -- faţă de cei mai bogaţi, mai deştepţi, şi mai puternici decît noi. Asta înseamnă că faţă de aceştia trebuie să fim respectuoşi, cu pace şi să le purtăm recunoştinţă -- asta pentru a primi de la ei, în treburile noastre mici, o bună purtare şi susţinere, să nu ne ştirbească orgoliul. Iată sensul blagocestiei păgîne.

Despre cu totul altceva citim în Evanghelia de la Matei, ceva ce cu greu se împacă firea noastră trupească. Ce aud aceşti pescari, ocupaţi cu treburile lor, de grijile zilnice, ce aud de la Domnul? -- "Veniţi după Mine"*. Tot atunci ei îşi lasă năvoadele, părăsesc munca lor, care era întreaga lor viaţă, pînă acum cinci minute, şi Îi urmează -- fără a cere alte încredinţări, garanţii. Ei lasă toate, pentru a merge după Hristos, pentru a sluji Domnului, Tatălui din Ceruri, care au fost înfiaţi de Cel Întîi Născut, Fiul Său. Acesta nu e un tată străin, căruia noi, copiii, trebuie să ne înclinăm cu respect, să-l salutăm, şi el în schimb ne va face pe plac; după care fiecare-şi va urma propriul drum. Ni se propune ceva neînchipuit, ceva ce mintea noastră nici nu concepe. Este o onoare cumplită şi grea -- să fim copii, şi moştenitori. Domnul, care prin Cuvîntul Său pe toate le poate, ne cinsteşte. A binevoit ca lucrarea Lui pe pămînt, să nu fie fără de noi, neputincioşii, ci Să-l ajutăm să o împlinească.

Păgînul dorea ca zeii să-l ajute în războaiele pe care le purta. Dar în Vechiul Legămînt, în unul din cele mai vechi texte (pe care savanţii, care deşi se îndoiesc de multe, îl consideră a fi cel mai vechi), în Cîntarea Devorei, sau cum se obişnuieşte la noi să spună, Cartea Judecătorilor, se vorbeşte despre războiul Domnului. Devora îi probozeşte pe acei oameni care nu au luat parte la acest război. Vremurile Devorei erau foarte îndepărtate, iar oamenilor de curînd chemaţi la slujirea Domnului războiul li se arată doar ca ceva sîngeros. Războiul nostru e altfel, şi mai înfricoşător: nu e contra trupului şi a sîngelui, cum se spune la Apostolul Pavel, ci împotriva puterilor diavoleşti. Dar suntem chemaţi ca voluntari. Iar Domnul, cel Care ar fi putut într-o clipită să decidă soarta victoriei -- repet asta, -- fără noi, a binevoit să nu se întîmple fără participarea noastră. Astfel a dorit să ne ridice.

Creştin e acela care răspunde la aceste cuvinte: "Vino după Mine". Sfînt însă -- e acela, care o face cu mărinimia apostolilor, care au lepădat totul imediat.

Uimitoare cuvinte, care pot fi numite chiar inima Vestirii Evanghelice, sunt cele pe care le auzim în fiece Sfîntă Liturghie, şi le-am auzit azi în pericopa evanghelică -- care premerg propovăduirea de pe Munte. E ceva în acestea, care se face clar pentru fiecare creştin, ceva lesne de înţeles, dar greu de împlinit. Dar sunt cuvinte la care trebuie să medităm continuu, şi astfel, treptat, ele îşi descoperă sensul, dar pentru a le pătrunde mai în adînc e necesar să apelăm la tîlcuirile lăsate de Sfinţii Părinţi, dar şi la încredinţările limbilor străvechi.

De pildă, de la început: ce însemnează: "săraci cu duhul"? Uneori credincioşii consideră această stare cu atîta umilinţă, încît riscă să devină sentimentali, iar necredincioşii o tratează cu zeflemea, ca pe o simplitate a minţii, şi o neputinţă de a formula gînduri mai complexe. Dar nu e aşa. Domnul ne-a poruncit să asociem înţelepciunea şarpelui cu firescul porumbelului. Ni se mai spune în Scriptură să nu fiţi copii la minte. Ni se porunceşte să fim prunci după curăţia inimii, dar nu după minte. Iar cînd ne gîndim la sfinţi, la cei dintîi sfinţi, cum erau marii luminători, în rîndurile cărora se numără şi unii dintre sfinţii ruşi -- vedem că aceştia erau oameni cu o minte mare. După tîlcuirea Sfîntului Vasile cel Mare, magistral confirmate de cele mai noi descoperiri arheologice şi lingvistice din veacul nostru, cei "săraci cu duhul" -- sunt cei care se desprind de darurile lumeşti după inspiraţia duhului: prin libera mişcare a duhului omenesc, însufleţit de Duhul cel Dumnezeiesc. Sunt cei care, aidoma apostolilor, lasă activităţile lor zilnice, şi nu regretă niciodată asta.

"Fericiţi cei ce plîng". Biserica, predania drept-măritoare, măreşte pe cei care au fost dăruiţi de la Dumnezeu cu lacrimi -- să-şi curăţească cu ele păcatele. Darul plîngerii e unul de mare preţ...e vorba de acel om care nu se poate nicicînd împăca cu ordinea păcătoasă a lucrurilor, şi pentru depăşirea căreia Domnul s-a adus ca jertfă; despre acela care, împăcat cu voia Domnului, e în dezacord cu liniştea amăgitoare, şi e tulburat mereu de faptul că lumea nu trăieşte în bună rînduială, că el însuşi nu e bine (în sensul pedestru, precum că dacă aşa trăieşte lumea, înseamnă că toate sunt în bună ordine); despre acela ce nu se ispiteşte a primi, în locul poruncilor de la Dumnezeu, cele ce devin o normă pentru ceilalţi.

Minunată zicere, limpede şi clară fiecărei inimi, care era deja pregătită în Vechiul Legămînt, -- despre cei blînzi, cărora le e dat să moştenească întreg pămîntul. Vedem istoria şi contemporaneitatea ca un şir de violenţe. Observăm întotdeauna că siluitorii îşi însuşesc averile celor blînzi, pînă şi viaţa lor. Dar remarcăm şi altceva: cît de efemere sunt festinele siluitorilor, şi cum perene rămîn muncile şi eforturile celor blînzi, şi roadele acestora. Rămîne ceea ce e făcut cu blîndeţe, în taină şi tihnă, fără sforţări şi violenţă, fără mahmureala orgoliului. Astea stau în picioare, dăinuie şi pentru generaţiile ce vin, sfinţesc pămîntul.

Se succed cuvinte despre cei ce însetează de dreptate -- dreptatea Dumnezeiască, justeţea divină. Tot astfel cum omul nu poate fără hrană şi apă, omul cel drept nu se poate lipsi de ceva mai mult -- Adevărul Dumnezeiesc. Aici e şi o sugestie la practica postului, de pe vremea Domnului (dar şi în alte timpuri, în cazul marilor postitori), cînd drepţii în dorinţa lor de a îndrepta anumite nelegiuiri din jurul lor -- îşi impuneau un post sever, care consta nu doar în abţinerea de la hrană, ci şi de apă (ceea ce în condiţiile Palestinei era deosebit de chinuitor).
.....

Ne pitim la spatele sfinţilor. Putem trăi, şi viaţa noastră creştinească este cu putinţă, cu toate slăbiciunile noastre, datorită bărbăţiei lor. Să dea Bunul Dumnezeu să nu uităm niciodată asta, şi să fim legaţi de ei prin sentimentul viu al recunoştinţei! Şi în măsura puterilor noastre slabe, a neputinţelor, chiar dacă nu la fel de rapid şi de mărinimoşi precum apostolii, să lăsăm toate, din cîte avem, şi să răspundem chemării Domnului: "Vino după Mine".

AMIN.

* Interesant de consemnat că în versiunea rusească a Evangheliei, Domnul se adresează celor doi la singular -- "Vino după Mine"! Probabil, tălmăcitorii ruşi se refereau, probabil, la natura comună a firii celor aleşi de Domnul, care erau deja chemaţi ca un "corp unic".

Par Vladimir BULAT