Despre Rău, în prezenţa Diavolului – o investigaţie de Leszek Kołakowski de Traian Ungureanu

A indus sau a impus comunismul o anumită „calitate“ a existenţei? De regulă, răspunsul e blocat de clişee care ratează gravitatea filozofică a întrebării. Comunismul poate fi redus la sărăcie, la umilinţa cotidiană continuă sau la lungimea cenuşie a cozilor, pentru că e egal cu putrefacţia completă a vieţii sociale. Însă doar cu această însemnătate şi amprentă, comunismul se restrînge la duritatea şi violenţa unui accident care desfigurează şi trece, lăsînd în urmă „o lume de vindecat“. Indiscutabil, şocul comunist a rămas pentru o parte însemnată a societăţilor care l-au trăit exact asta: o privaţiune severă de bunăstare, consum şi libertate, în sensul cel mai practic al cuvîntului. Memoria generaţiilor de „absolvenţi“ ai orînduirii comuniste e încărcată de această definiţie care banalizează, reţinînd vulgaritatea, fără să fi perceput unicitatea vieţii în comunism. Dar sărăcirea şi epuizarea fizică a fiinţei umane nu sînt un monopol comunist. Războaiele, epocile de pionierat, epidemiile şi catastrofele naturale forţează căderi în masă ale grupurilor umane mari.

Aşezat în succesiunea „accidentelor“ şi „catastrofelor“ colective, comunismul îşi ascunde esenţa. Aşa s-a născut obscuritatea conceptuală de care s-au agăţat, decenii în şir, adepţii teoriei occidentale după care comunismul est-european a fost „doar“ o abatere, o deraiere nedemnă de la linia marxismului de principiu. Stalin şi, după el, Ceauşescu, Kim Jong Il sau alte figuri de paranoici şi tartori inexplicabili au devenit argumentul în baza căruia comunismul trădat şi-a verificat cu atît mai mult idealitatea. Puterea infernală a comunismului în raport cu fiinţa umană a rămas astfel o necunoscută: şi în interiorul societăţilor pe care le-a devastat, şi în societăţile din afară – pe care continuă să le narcotizeze, cu promisiunea eliberării. Cu alte cuvinte, înţelegerea comunismului nu e totuna cu inventarul crimelor şi nici cu analiza tezelor doctrinare ale comunismului. Ceva mult mai misterios, mai profund şi mai înfricoşător se ascunde în adîncimile acestei fixaţii care nu se retrage, ci se reformulează şi relansează sub camuflajul interminabil al utopiei. Seducţia utopiei e intactă, pentru că eşecul ei dezastruos e necomunicabil. Nimeni nu crede, nu vrea sau nu poate să ştie.

În ce nu putem să nu credem

Experienţa existenţială comunistă a fost descrisă în detalii apocaliptice de titanii mărturisitori, de la Soljeniţîn la Şalamov, dar revelaţia nu a detonat în societăţile care au absorbit „marea literatură anticomunistă a secolului XX“. Contactul cu demonismul comunist nu garantează revelaţia generală. Lumea nu are timp şi dispoziţie, atunci cînd e convocată, strict literar, la şedinţe tragice şi globale de dezvăluiri. De ce s-ar opri din drum, pentru a admite prezenţa şi persistenţa Răului, generaţii care călătoresc spre viitor, înaripate de optimism, tehnologie sau caritate? Dintr-un motiv adînc filozofic. Odată înţeleasă, lecţia comunismului spune că Răul există, că are o recurenţă sistematică, o formulă de acţiune sistematizată şi o putere enormă de seducţie pe care o datorează capacităţii de a infiltra şi prelua formele Binelui. Răul e elementul central şi stabil al comunismului, nu în detaliile înfiorătoare ale cazierului istoric, ci în forţa de asalt spiritual aruncată împotriva condiţiei umane.

Din acest punct de vedere, comunismul e urmaşul şi capodopera unei uriaşe tradiţii a Răului absolut şi a războiului spiritual cu libertatea. Nazismul, fratele bun al comunismului, a fost imprudent, atacînd, în numele unei mit biologic „ştiinţific“, şi şi-a expus prea devreme natura grotescă. În plus, distrugerea armată a statului nazist a permis, apoi, arestarea şi radierea ideii naziste centrale. Comunismul a încheiat victorios războiul pierdut de nazism şi a fost, mereu, îndeajuns de abil pentru a trimite în avangardă o retorică progresistă, „de nerefuzat“. Însă ambele experienţe au demonstrat ceva supraistoric: existenţa Răului non-accidental, ultra-competitiv între tentaţiile şi opţiunile generale ale omului. Mega-atestatul contrasemnat de comunism şi de nazism a dovedit că lumea nu e un loc adjudecat, ci un cîmp contradictoriu în care soarta omului se joacă între conştiinţă şi dezumanizare. Cele două socialisme apocaliptice ale secolului XX ţin afişul, dar asta nu poate umbri ferocitatea predecesorului lor, Războiul de 30 de ani.

Tentativele de înlocuire sau de modificare a naturii umane sînt, însă, monopolul ereziei socialiste. Şi nu sînt, cu nici un chip, încheiate. Socialismul plenar revine cu mijloacele şi temele noi ale -ismelor angajate în cult şi utopie: ecologism, corectitudine politică, antiglobalism. În 1997, după 20 de ani de experienţă comunistă în Polonia şi 10 ani de conflict în Occident cu stînga occidentală, Leszek Kołakowski a pus paradoxul „răului nesesizat“ într-o formulă de ironie tranşantă: „Pot să-i înţeleg pe cei ce nu cred în Dumnezeu, dar îmi e peste putinţă să-i înţeleg pe cei ce nu cred în Diavol“.

Pastorul calcaros nu se modernizează

Leszek Kołakowski (23 octombrie 1927 – 17 iulie 2009) a fost perfect echipat pentru a înţelege, expune şi distruge secretul constitutiv al Răului comunist. Nimic din biografia acestui fost militant comunist nu poate explica puterea dominatoare, ironică şi tăioasă cu care Kołakowski a tratat fascinaţia comunistă. Ca atîţia alţi mari preoţi anticomunişti, Kołakowski a fost, mai întîi, un bun comunist. Diferenţa e că Leszek Kołakowski nu a tezaurizat datele acestei prime etape, nu a fost niciodată altceva decît filozof şi nu a atacat comunismul de pe poziţiile revoltei anticomuniste.

Din punct de vedere etic, Leszek Kołakowski s-a despărţit de comunism în numele umanismului fundamental al culturii europene. Din punct de vedere tehnic, Leszek Kołakowski a distrus comunismul pe parcursul unor cercetări teologico-filozofice asupra creştinismului de secol XVII. Kołakowski a fost adesea confundat cu Principalele curente ale marxismului (1976), monografia care a disecat şi epuizat pretenţiile filozofice ale marxismului. Însă geniul lui Kołakowski surîde ironic şi lapidar de deasupra acestui op. Kołakowski a cîştigat întotdeauna împotriva timpurilor lui pentru că a fost, de la început pînă la sfîrşit, omul tradiţiei filozofice premoderne. Kołakowski a refuzat programatic să fie un actual, deşi a petrecut o mare parte a carierei şi a dedicat o mare parte a operei sale anomaliilor prezentului. Sceptic, ironic şi sec pînă la fosilizarea propoziţiilor, Kołakowski a adus, cu efecte devastatoare, în acvariul filozofic modern şi postmodern precizia acidă a clasicului. Kołakowski a fost perfect suveran şi imun la impresiile şi iluziile spirituale ale modernităţii, pentru că a fost, pur şi simplu, serios. „Un filozof modern care n-a fost încercat de bănuiala că e şarlatan nu e un filozof, iar opera lui nu merită citită“ – a mărturisit Kołakowski, incluzîndu-se printre suspecţi şi adăugînd, la fel de sigur, că „Nici un mare filozof nu se numără printre filozofii în viaţă“ (Daedalus, 2005, interviu de Danny Postel). Kołakowski, omul modest, cu aparenţa calcaroasă a unui pastor restrîns la consum subbiologic, n-a trişat niciodată şi n-a încercat niciodată să-şi ofere confort sau anestezice în relaţia cu adevărul.

Adevărul e anticomunist

În 1966, cînd a scris „Karl Marx şi definiţia clasică a adevărului“, studiul care a fost premiat de autorităţi cu excluderea din partid şi concedierea de la revista Studia Filozoficzne, totul era jucat. Nu din dezgust pentru represiunea comunistă şi nici din dorinţa de a face un act de originalitate în faţa majorităţii marxiste a lumii academice poloneze (şi occidentale). Sursele împotrivirii lui Kołakowski nu sînt refuzul sau protestul. Kołakowski nu a provocat tulburări şi nu a distrus marxismul cu preţul unui scandal filozofic. E mult mai simplu şi mai grav: Kołakowski a făcut filozofie pură şi a constatat riguros aşezarea spirituală a marxismului în afara şi împotriva civilizaţiei.

Iată de ce Kołakowski nu e un comunist convertit, un comentator intelectual sau un martor revoltat. Kołakowski infirmă presupunerea după care comunismul e terenul de lucru al demolatorilor anticomunişti şi limitează presupunerea după care suferinţa e, singură, de ajuns pentru a dezvălui esenţa ultimă a utopiei marxiste. Kołakowski a fost, de fapt, tot timpul în interiorul lumii comuniste fără să se fi lăsat vreodată contaminat de promisiunile sau de stratagemele ei doctrinare. Leszek Kołakowski a făcut demonstraţia completă a puterii spiritului şi a autonomiei adevărului. De aici remarcile tîrzii ale lui Kołakowski în apărarea exteriorităţii inaccesibile a adevărului şi pledoariile sale în apărarea dreptului la contradicţie.

Mai clar spus, Kołakowski a respins orice adevăr ultim, dar a insistat dramatic asupra necesităţii căutării adevărului. Tot Kołakowski a crezut pînă la ultima suflare că marile contradicţii ale culturii umane nu pot fi şi nu trebuie rezolvate. Ele trebuie admise şi înţelese. Mai important: nevoia de armonie şi toate argumentele în favoarea eliminării tensiunilor nerezolvate duc la dezastru sau – cum avertiza Kołakowski în unul din ultimele lui interviuri – „fără educaţia morală concretă care inculcă diferenţa dintre Bine şi Rău, societăţile devin vulnerabile şi, în cele din urmă, civilizaţia se prăbuşeşte“. Ce e cu adevărat remarcabil e că aceste poziţii nu au fost cîştigate de Kołakowski după stabilirea în Occident, ci au lucrat de la început alături de marxistul şi apoi de criticul marxismului. Iată de ce biografia lui Kołakowski e o istorie exemplară.

Dr. Kołakowski primeşte o excursie la Moscova

Leszek Kołakowski s-a născut la Radom, dar a părăsit repede oraşul. Ocupaţia sovieto-nazistă l-a surprins pe Kołakowski în zona germană. Tatăl lui Leszek a fost executat de Gestapo şi restul familiei a fost deportată. Kołakowski prinsese gustul cărţii în biblioteca respectabilă a tatălui său, unde a citit pentru prima oară poezie în poloneză, rusă şi germană. Prin urmare, dispariţia orelor de şcoală nu l-a mulţumit pe tînărul studios. Cînd rezistenţa poloneză a organizat o reţea şcolară clandestină, Kołakowski a răspuns entuziast şi a revenit cu pasiune la programa şcolară. Această experienţă a lăsat, cu siguranţă, urme adînci. Cineva care găseşte, încă din prima tinereţe, dovezile capacităţii de autonomie şi de autoorganizare ale societăţii civile nu mai poate deveni un cetăţean servil şi va păstra o distanţă categorică faţă de stat. Pînă la sfîrşitul războiului, Kołakowski a avut tot timpul să vadă la lucru şi să respingă retorica prevalentă a dreptei naţionaliste, antisemite şi catolice poloneze. După război, propulsat de sentimente antinaţionaliste, Kołakowski se îndreaptă decis spre comunişti. În 1947 devine membru ZMP (UTC-ul polonez). În 1953 începe studii de filozofie la Universitatea din Łódź.

Din acest moment, parcursul lui Kołakowski pare perfect egal cu parcursul tipic al filozofilor de partid din România. Între 1950 şi 1954, Kołakowski predă la Şcoala de Partid, unde activiştii sînt iniţiaţi în clasicii marxismului. În 1956, noua stea a marxismului autohton obţine doctoratul la Universitatea din Varşovia, unde devine (din 1959) decan al Facultăţii de istoria filozofiei. În 1950 şi în 1958, Kołakowski e răsplătit cu călătorii în străinătate. Mai întîi la Moscova, alături de un grup de „merituoşi“ ai propagandei comuniste, apoi în Olanda, Franţa şi Germania, unde îl întîlneşte pe Th. Adorno. Toată această schemă de promovare înşală. Există o diferenţă anume între parvenirea academică în Polonia şi în România anilor ’50. În varianta românească, noua elită academică e exact ce spun datele din dosar. Impostura e totală. O trupă de semianalfabeţi şi oportunişti sînt aduşi la putere în universităţi, distrug catedrele, elimină abrupt corpul academic „reacţionar“ şi impun îndoctrinarea studenţilor care au voie să înveţe lozinci, sub supravegherea profesorilor-politruci. Polonia e cu totul şi cu totul alt caz.

Clasa muncitoare îşi ia filozof

Pe tot parcursul carierei de partid şi universitare, Kołakowski a studiat riguros texte marxiste şi ne-marxiste. Deşi înţesate de farsori, universităţile poloneze şi-au păstrat fondurile de carte şi au permis, fără restricţii sau sancţiuni, accesul la orice titlu. Profesorii mai bine pregătiţi (cazul lui Kołakowski) au predat ce şi cum au crezut de cuviinţă. În orice caz, marxismul explicat de la catedră de Kołakowski a fost o iniţiere autentică în gîndirea critică şi, adesea, o introducere în contestaţia ortodoxiei marxiste. În 1965, de pildă, profesorul marxist Kołakowski încheie opt ani de cercetări cu Conştiinţa religioasă şi Biserica: studii asupra creştinismului ne-denominaţional în secolul al XVII-lea, o lucrare de teologie strictă care deschide seria cercetărilor asupra lui Pascal şi a jansenismului (God Owes Us Nothing, 1995, e cea mai cunoscută dintre ele).

Cu excepţia unui scurt şi înşelător interludiu marxist, Kołakowski e, de fapt, un filozof clasic al religiei, versat în marxism, apoi critic şi, în cele din urmă, demolator al marxismului. Două căi îl conduc pe Kołakowski la concluzii timpurii şi definitive asupra marxismului. Mai întîi călătoria-cadou la Moscova, oferită de partid unui grup de tineri marxişti. Faţă în faţă cu societatea reală organizată de marxismul real, Kołakowski e edificat. Momentul şocului nu produce, însă, o convulsie temperamentală. Răceala distinsă şi pătrunzătoare e una din datele de conduită intelectuală ale lui Kołakowski şi ea îl fereşte de concluzii superficiale. La Moscova, Kołakowski înţelege, mai degrabă vizual, că stalinismul e consecinţa directă şi finală a principiului marxist. Aceeaşi concluzie îl aşteaptă pe Kołakowski la capătul celei de-a doua căi de acces: investigaţia filozofică. Revizionismul lui Kołakowski devine, în cîţiva ani, după 1960, un criticism insuportabil pentru autoritatea ideologică poloneză.

În 1966, Kołakowski e exclus din partid. Diferenţa faţă de traiectoria-robot a ideologului comunist, aşa cum o cunoaştem din România, se adînceşte. Chiar după excludere, Kołakowski predă şi publică, poate consulta orice bibliotecă şi participă la dezbateri publice. „Nimeni nu s-a amestecat în activitatea universitară, a mea sau a altor colegi“ – ţine să precizeze Kołakowski, la începutul anilor ’90. La sfîrşitul anilor ’60, Kołakowski, proaspăt exclus din partid, e respectat şi ascultat în mediile academice poloneze. De fapt, dincolo de cercul intelectual polonez de elită. Scrierile şi intervenţiile lui Kołakowski fac joncţiunea cu clasa muncitoare. Ironic, nu? Marele critic al marxismului e înfiat de clasa muncitoare, copilul favorit şi profetul învestit al marxismului. În 1968, Partidul Comunist Polonez pune capăt carierei interne a lui Kołakowski. Concediat şi pus sub interdicţie de publicare, Kołakowski părăseşte Polonia. Partidul înţelesese bine: Kołakowski ideolog al muncitorilor era un pericol imediat şi fatal pentru statul comunist. Era, însă, prea tîrziu.

Dr. Lukács primeşte o excursie în Albania

După plecare, Kołakowski aterizează în circuitul academic prim al universităţilor occidentale. Conflictul cu naivitatea, iresponsabilitatea şi prostia stîngii academice occidentale începe imediat. Kołakowski predă la Berkeley, în 1968, cînd campusul e ocupat de „grupuri de acţiune“ studenţeşti care cer retragerea din Vietnam şi au cîteva propuneri imediate pentru îmbunătăţirea sistemului de învăţămînt: eliminarea examenelor, numirea studenţilor pe post de profesori, suprimarea cursurilor regulate. În sfîrşit, aceiaşi studenţi cer retragerea din biblioteci a „literaturii rasiste albe şi a altor gunoaie“. Kołakowski nu e timorat şi, spre deosebire de nenumăraţi profesori care tac, recunoaşte uşor ravagiile ideii socialiste. Replica lui Kołakowski îi înştiinţează pe tinerii radicali că au găsit drumul spre barbarie. Kołakowski găseşte peste tot, la McGill, Chicago şi chiar în Oxford-ul pe care-l va iubi pînă la moarte, aceeaşi confuzie intelectuală, aceleaşi sloganuri şi ortodoxii militante.

Însă în 1971, Kołakowski scrie „Speranţă şi deznădejde“, un eseu destinat societăţii poloneze. Eseul are un răsunet formidabil şi devine, practic, manualul de organizare a acţiunilor civile anticomuniste poloneze. Mişcarea „Solidaritatea“ va prelua, mai tîrziu, cu supravegherea şi binecuvîntarea lui Kołakowski, principiile de bază ale reţetei: formarea de nuclee profesionale şi civile paralele cu organismele oficiale. Ideea e, evident, rezultatul unei amintiri fundamentale: maestrul Kołakowski recuperează experienţa tînărului educat de sistemul şcolar clandestin al rezistenţei poloneze. Însă consecinţele formidabile ale eseului lui Kołakowski demonstrează ceva aproape de neconceput. Un filozof de calibru reuşeşte să se facă înţeles şi cooperează fără probleme cu o mişcare populară. Ideea după care intelectualii sînt, prin excelenţă, ininteligibili la nivel popular e categoric infirmată. În următorii 17 ani, Kołakowski e sfătuitorul din umbră şi călăuza spirituală a mişcărilor civice şi muncitoreşti poloneze, în primul rînd al sindicatului „Solidaritatea“. Marele Profesor şi Electricianul Furios (Lech Walęsa) nu au probleme de comunicare.

Kołakowski e, însă, un filozof polonez universal. În Occident, articolele şi cărţile lui desfac metodic ansamblul marxist, fără să aibă nevoie de derogarea de la activismul politic orientat spre Polonia. Marxismul e unul şi acelaşi. Lucrările lui Kołakowski, în frunte cu Principalele curente ale marxismului, devin repere clasice. În mod ironic şi semnificativ, reacţia anti-Kołakowski e, la rîndul ei, constantă. Partidul Comunist Polonez sesizase pericolul influenţei publice a ideilor lui Kołakowski. Jürgen Habermas face şi spune, practic, acelaşi lucru. „Kołakowski e o catastrofă pentru stînga occidentală!“ – declară Habermas, sesizînd foarte exact forţa şi coerenţa discursului filozofic al lui Kołakowski. Acolo unde Kołakowski decide să reacţioneze spontan, efectul e şi mai puternic. După ce e pus în faţa remarcilor lui G. Lukács („Cel mai rău socialism e preferabil celui mai bun capitalism“), Kołakowski conchide: „Desigur, avantajele vieţii în Albania, faţă de viaţa în Suedia, sînt evidente“.

Alesul

Kołakowski a murit izolat, aşezat, cu o grijă sectară, în carantină mediatică de filozofii şi mediile academice ale modernităţii post-anticoloniale. Socotit un primitiv incapabil de nuanţe şi filozofie alternativă, Kołakowski a fost sancţionat pentru viziunea decisă şi ultimativă asupra modernităţii, în care marxismul e descifrat ca apoteoză a rătăcirii declanşate de Iluminism. Unul din mecanismele esenţiale de seducţie ale Diavolului – cu care Kołakowski a continuat să menţină o conversaţie foarte neplăcută pentru conlocutor – a fost convertirea Iluminismului la anticreştinism. „Odată consacrată această operaţie“ – comentează Kołakowski în eseul „Politics and the Devil“ – „umanismul a fost pus în situaţia de a opta pentru ateism.

La capătul acestei prelungite suite de «autoglorificare umană», politica, ruptă de sacralitate şi tradiţie, a fost obligată să devină luptă goală pentru putere“. Modernitatea acuzată de Kołakowski e un joc oportunist şi comod, croit pentru primatul intelectualilor secundari. Fără tradiţie şi sacru, societăţile slăbesc. Credinţa e esenţială, dar – remarcă Leszek Kołakowski – „credinţa are nevoie de credinţă, nu de recomandările intelectualilor care laudă «utilitatea socială» a religiei“. Nevoia de adevăr (în ciuda absenţei unui adevăr ultim) e cea mai severă moştenire postumă a gîndirii lui Kołakowski. Şi cea mai insuportabilă dintre acuzaţiile aşezate de Kołakowski în faţa complexului intelectual modern. Ce îl face pe Kołakowski filozof şi pe adversarii lui mai vechi sau mai noi scribi trecători e capacitatea de a admite lucrurile dificile. Acea severitate de conştiinţă care a stat şi lîngă tînărul marxist şi lîngă veteranul antimarxist Kołakowski.

Prin Kołakowski, veacul nostru obosit de ipoteze şi divagaţii află că există Bine şi Rău. Că există o datorie a adevărului care nu poate fi confundată cu cultul reflex al scientodoxiei. Că există contradicţii irezolvabile şi că o contradicţie irezolvabilă trebuie cunoscută şi rostită, nu evitată prin concepte alternative sau locuţiuni politico-filozofice acrobatice. „Socialismul democratic e totuna cu zăpada la grătar“, a remarcat cu o formulă celebră Kołakowski. Altfel spus, există limite, iar speranţa după care utopia poate armoniza, în sfîrşit, conflictul fundamental al vieţii şi culturilor e preludiul crimei. Sedativul care deschide protocolar sinuciderea civilizaţiilor. Răul există şi trebuie cunoscut. Kołakowski l-a privit în ochi şi i-a supravieţuit. Nimeni nu e mai bun pentru că a trecut prin comunism. Însă cîţiva din cei care au trecut sînt aleşi.

Idei in Dialog