"Totul este text" sau cum sa judecam prin prisma tipului estetic la care am aderat

Mai exista adevar obiectiv? Daca pricepem ceea ce se intampla azi in lume spunem ca nu. Simpla pozitionare financiar-intelectuala ne daruieste confortul unei decizii spre fericire. Putem accede la fericire doar fiind membrii "cotizanti" ai unui grup determinat social. Ca asta este tendinta omului ne-imbisericit este clar. Dar exista printre noi si crestini care sunt apartinatori unei decizii spiritualiste (care nu are legatura cu mandra smerenie) care-i pune in locuri alese cu grija. Locuri definite de putere financiara sau de putere intelectualista/ academica. Sa fie asta semnul definitiv al dezbinarii? Pare ca da.
Insa neamul meu contine si inteligenti, si prostuti, si ipocriti, si sfinti, si saraci, si bolnavi, si fotbalisti, si criminali. Neamul meu nu este neamul romanesc ci toata axa familiei mele de la Adam incoace pana la mine. Neamul meu a interactionat in timp cu alte neamuri, sunt strans legate. Ce le leaga pe aceste neamuri? Viata le leaga, nu o istorie sau un ideal, o limba. Ce este viata?!
" Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis."



Victor NEUMANN
Istoria - de la povestire la problematizare

Ceea ce s-a întîmplat în ultimele decenii în istoriografia mondială arată nu numai diversificarea instrumentelor de cercetare şi informare, dar mai ales schimbarea de perspectivă în abordarea trecutului. Metodologic şi conceptual, istoria scrisă a cîştigat noi poziţii în ierarhia ştiinţelor umaniste, a fost îmbogăţită metodologic şi conceptual graţie eforturilor intelectuale. Istoricul manifestă acum interes pentru istoria intelectuală şi istoria ideilor, pentru interogaţii şi explicaţii raţionale. Identificarea marilor teme ale trecutului o face cu scopul problematizării lor. Comprehensiunea faptelor, şi nu simpla lor descriere este deviza lui, analiza şi formularea judecăţii de valoare este obiectivul său, şi nu doar povestirea bazată pe documente.

Structura de gîndire în care este aşezată fapta trecutului devine esenţială şi mulţumită acesteia sînt posibile ierarhizarea, interpretarea şi concluziile. Ei i se datorează libertatea de a decoda fenomenul şi de a formula un punct de vedere. Nu întîmplător, ultimele generaţii de istorici au fost atrase de identificarea reperelor de gîndire. Fie că e vorba de transformarea lentă a societăţii şi a economiei petrecută în duratele lungi ale istoriei – cum credea Fernand Braudel – fie de discontinuităţile vizibile în limbajele social-politice – cum observa Reinhart Koselleck – interogaţia privind structurile de gîndire este esenţială pentru munca istoricului. Prin interferenţele cu sociologia, lingvistica şi psihologia, noua istorie este beneficiara marilor schimbări de metodă.

Sub semnul prejudecăţilor şi al povestirii naive – fostele ţări comuniste Merită să deschid discuţia asupra acestui chip nou al istoriografiei atîta vreme cît nararea istoriei în ţările fostei Europe comuniste continuă să genereze partizanate politice, să uzeze şi să abuzeze de descrieri în care domină prejudecăţile etniciste şi naţionaliste. Adesea, în amintita zonă, trecutul este privit fie ca o povestire romantică, fie ca o naivă narare a conţinutului documentelor. Sînt cazuri în care sub pretextul învăţării istoriei recente, istoria din fostele ţări comuniste are o înclinaţie pentru termenii belicoşi, ce nu reprezintă nimic altceva decît obsesii ideologice. Să luăm ca exemplu incredibilul număr de publicaţii din ultimele două decenii, cu trimitere la evenimentele politice din România anului 1989: aproximativ 500 de titluri. Majoritatea descriu momentele cele mai tensionate şi fac efortul de a invoca mărturiile principalilor actori. Unele dintre acestea sînt credibile, multe sînt fanteziste.

Atunci cînd este vorba de reflecţia ce trebuie să ofere o perspectivă critic-raţională şi acceptabilă atît pentru elite, cît şi pentru mase, limbajele povestirii se pierd în detalii inutile şi desenează o sumă de confuzii. Acestea din urmă sînt tributare slabei ori inexistentei rigori conceptuale. Fără a avea la dispoziţie resemantizarea unor noţiuni-cheie precum revoluţie, totalitarism, comunism, bolşevism, legionarism, fascism, nazism, stat, naţiune, autorii cărţilor despre decembrie 1989 au creat o literatură al cărei unic secret pare reînvierea emoţiilor acelui moment politic. Vaga definiţie a conceptului de revoluţie împiedică şi astăzi evaluarea echilibrată a faptelor, întîrzie claritatea mesajului-reper pentru înţelegerea schimbărilor politice din 1989. Multitudinea de sensuri conferite conceptului de revoluţie (ca şi acelora mai sus invocaţi şi aflaţi în relaţie cu acesta) şi diversitatea de abordări metodologice au făcut şi fac foarte dificil progresul cunoaşterii.
Istoria tradiţională vs istoria remodelată de ştiinţele sociale

Încă din anii ’80 ai secolului trecut, François Furet considera că este necesară distincţia dintre istoria tradiţională şi istoria remodelată de ştiinţele sociale. Luînd ca exemplu studiul Revoluţiei franceze de la 1789, el a arătat că istoria narativă substituie sensul social al evenimentului cu acela politic şi fetişizează documentele, motiv pentru care „dialogul între istoric şi depozitul său de arhive... nu aduce niciodată prin el însuşi un subiect“. În schimb, promovează „doctrina preferinţelor proprii“. Analizînd opera unui istoric englez – e vorba de Richard Cobb de la Oxford –, Furet observa că prezentarea istoriei în temeiul alegerii estetice sau morale limitează tematica şi dăunează însuşi spiritului istoriei. Ideea că istoricul restituie trecutul este fie o ambiţie absurdă, fie, în cel mai fericit caz, o probă a talentului său literar, mulţumită căruia el rescrie într-un fel sensibil conţinutul izvoarelor. Furet o spune cu plasticitate în Atelierul istoriei: „Renunţînd la ideea naivă că faptele vorbesc singure – idee naivă pentru că presupune, fără a o afirma vreodată, că timpului i s-a dat un sens prealabil –, istoricul renunţă totodată la superstiţia decupajului cronologic al periodizării... De unde rezultă că specializarea pe o perioadă dată, atîta vreme o caracteristică a meseriei, tinde să-şi piardă din rigiditate, în raport cu familiarizarea cu o chestiune sau o problemă“.

Rememorînd etichetările cu încărcătură ideologică puse în circulaţie de intelectuali şi oameni politici despre cele două regimuri totalitare din istoria României, vom admite utilitatea reformei în istoriografie. Mesajele amalgamate au rezultat din comunicarea defectuoasă şi din ideologizarea forţată a discursului în dauna libertăţii de conştiinţă. Pledînd pentru o nouă istorie în fostele state comuniste, o istorie remodelată de ştiinţele sociale, consider că este foarte importantă emanciparea de sub natura vagă a factologicului, depăşirea tonului grav şi a pretenţiilor de adevăr absolut. Obiectivul principal trebuie să fie construcţia intelectuală, graţie căreia se poate progresa în înţelegerea fenomenelor politice, culturale sau economice ale trecutului. Înnoirea discursului depinde de îndrăzneala de a pune sub semnul întrebării istoriile naţionale, pentru că, probabil şi astfel, istoricul – aidoma şi cititorul cărţilor sale – va fi în măsură să dezlege miturile simplificatoare şi să depăşească tirania trecutului.

DilemaVeche

The Soviet Story - Povestea sovietelor (sau ce ajunge omul cand vrea sa faca ceva bun, in afara Bisericii)

Apropo, am vazut "Amintiri din Epoca de Aur". Slab! Penibil! Si ipocrit! Nu aduci la cunostinta tinerilor bancurile inaintea crimelor.
Vizionare (ne)placuta!

Baconschi acuzat de antisemitism

1. Suspiciuni de antisemitism

Titus Corlatean a atras atentia ca in unele cercuri exista suspiciunea ca baconschi este "mai la dreapta decat la dreapta", in urma scrierii unei prefate la o carte de Bogdan Radulescu, care e incriminat ca un apologet al legionarismului in raportul Wisenthal. Politicianul PSD i-a cerut ambasadorului sa spuna clar "ca ceea ce exista ca perceptie reprezinta o falsa teza, pentru ca relatia cu Israelul nu trebuie impietata de false perceptii".

Baconschi a raspuns cu niste argumente impotriva supozitiilor privind atitudinea sa referitoare la Israel si antisemitism: "tatal meu, poetul Alexandru Baconky, a murit inconjurat de prieteni evrei la cutremurul din '77. Nu mai departe de acum doua saptamani, Ambasada de la Paris a gazduit pentru evreii din Arondismentul 7 sarbatoarea Hanukka.

Acestea ar putea contrabalansa putin cine stie ce stire aparuta in presa sau intr-un anumit mediu. Eu nu pot gestiona toata creatia unui om, lucrarea a carui prefata am scris-o mi s-a parut bine documentata despre doctrina de dreapta. Cred ca este o prezumtie nefondata. Si cred ca nu are sens de o continuare a discutiei".

2. Prefata lui Baconschi facuta unei carti a lui Bogdan Radulescu

Dreapta între crepuscul si zenit (pdf)

3. Rabinul Hacohen acuza un ziarist roman de antisemitism

Articol Ziua

Da! In curand orice critica la adresa minunatei oranduiri social-politice ce se intinde asupra intregii lumi va fi vazuta ca o apartenenta la gandirea antisemita. Nici nu mai conteaza valoarea si soliditatea opiniei despre aceasta oranduire. Simpla punere in discutie te va trimite in paginile Rapoartelor Vigilente. Sa nu ne miram, deci, ca densitatea prezentei evreilor in gandirea re-fondatoare este atat de mare. Si nu de acum. Ci din vechi, vechi timpuri.
Era sincera si increzatoare doamna Eveline Goodman-Thau cand spunea, AICI, ca "evreii sunt reformatori, primii liberali, primii socialişti au fost evrei, bineînţeles că sunt şi intelectuali, dar ceea ce caracterizează tradiţia evreiască dea lungul timpului sunt deciziile inovatoare pe care rabinii le-au luat...". Inovator inseamna, in traditia evreiasca, demascator.
Ce este de demascat? Pai... ne spune Iisus, Hristosul Tatalui: " daca pe mine M-au prigonit si pe voi va vor prigoni; ca nu este sluga mai mare ca Stapanul".
Maica Domnului si Sfanta Cruce a Domnului sa fie singura noastra iubire!

Basescu la lucru: Raportul Comisiei Prezidenţiale de Analiză a Regimului Politic şi Constituţional din România

1. Comisia Prezidenţiala de Analiză a Regimului Politic şi Constituţional din România
2. Documente interne
3. Raportul Comisiei pdf (foarte important)

Basescu a inceput Bine. Amin! Amin! Amin!

Rugaciunea Patriarhului sta la inceputul noului mandat al lui Basescu. De aceea nu are cum sa piarda.
Aceasta rugaciune ne IMPLICA pe toti cei care, crestini fiind, facem rugaciune liturgica. De acum si noi suntem vinovati daca ceea ce a propus Presedintele nu va reusi. Important este ca aceasta Rugaciune ne arata pe toti ca fiind participanti ACTIV la reusita acestui Proiect.
Interesanta este uimirea multora fata de acest episod. Nu numai ca nu se asteptau dar nici nu le-ar fi trecut prin gand ca o lucrare poate incepe prin chemarea Sfintei Treimi.
Da! Din acest motiv am votat. Stiam ca asa se va intampla (adica credeam asa de tare incat era real). N-am votat impotriva, am votat PENTRU.
Sa dea Domnul Dumnezeu sa fim noi induhovniciti indeajuns si nimic rau nu se mai poate intampla in tara asta.
Parafrazez si spun:
Nu poate celrau sa distruga cat putem noi sa ne rugam!
Amin! Amin! Amin!

Basescu dictatorul

Scriam AICI si aratam tiparul de gandire comunistoid.
Uitasem ceva, insa.Pe langa ce am scris va urma:
- tinand cont de perioada grea ce va urma vom vedea o incercare de eliminare fizica a lui Basescu
- vor urma revolte de strada si Iliescu va prelua puterea pentru a reconstrui Romania (daca nu va trai Iliescu cel care o va face va fi un fel de Antonescu, Crin Antonescu, tiparul noii politici cum ii place sa se denumeasca.
- toate acestea sunt firesti, in mintea comunistului, pentru ca doar Revolutia Continua este eternul act fondator al societatii.
Deja sunt voci in PSD care il rechema pe Iliescu in fruntea partidului pentru a reorganiza aceasta structura, Toni Grebla, senator PSD: Cea mai buna solutie pentru social-democrati ar fi acum ca Iliescu sa fie presedintele partidului timp de un an
Tinand cont ca prima Revolutie a fost actul de apostazie al satanei trebuie sa fim constienti ca pana la sfarsitul lumii vom avea parte de sumedenie de asemenea Revolutii re-Fondatoare. Pentru ca in spatiul exilului, spatiul dintre sabia de foc a Ingerului si Botez, nu se poate lucra decat ne-soborniceste, totalitar, matern.
In lipsa iubirii catre Maica Domnului (care doar ea l-a nascut in Persoana pe Mesia, Hristosul Tatalui) comunitatile vor dori sa se erijeze in stat-societate-matern(e) care doar ele vor naste pe acel Mesia-iluzie. Expresia Fiica Sionului spune multe cui are urechi sa auda.

Sursele marxiste ale "corectitudinii politice"

Raymond V. Raehn - Rădăcinile istorice ale „Corectitudinii Politice”
traducere realizată de Irina Bazon

America este astăzi dominată de un sistem de credințe, atitudini și valori care au ajuns să fie cunoscute sub numele de „corectitudine politică”. Corectitudinea politică încearcă să impună tuturor americanilor o uniformitate în gândire și comportament, fiind, prin urmare, totalitară în esență. Rădăcinile sale pornesc dintr-o versiune de marxism ce își propunea răsturnarea radicală a culturii tradiționale cu scopul de a provoca o revoluție socială.

Revoluția socială are o istorie lungă, avându-și originea, după cum se presupune, în Republica lui Platon. Însă Revoluția franceză din 1789 a fost cea care l-a inspirat pe Karl Marx în dezvoltarea teoriilor sale în secolul al XIX-lea. În secolul XX, succesul Revoluției Bolșevice din Rusia anului 1917 a generat un val de optimism în rândul forțelor marxiste din Europa și America, acestea constatând că noua lume proletară a egalității se făurea, în sfârșit. Rusia, ca prima națiune comunistă din lume, avea să conducă forțele revoluționare spre victorie.

Forțele revoluționare marxiste din Europa au profitat de această oportunitate. În perioada următoare încheierii Primului Război Mondial, au avut loc mai multe evenimente: revolta comunistă spartakistă din Berlin, condusă de Rosa Luxemburg; crearea unui Soviet în Bavaria condus de Kurt Eisner și a unei republici comuniste maghiare instaurate de Bela Kun în 1919. În acea vreme, exista temerea că întreaga Europă ar putea cădea sub dominația bolșevică. Îngrijorarea cu privire la o astfel de soartă potrivnică a fost amplificată de invadarea Poloniei de către Armata Roșie condusă de Troțki în 1919.

Armata Roșie a fost însă învinsă de forțele poloneze în bătălia de la Vistula din 1920. Spartakiștii, Sovietul bavarez și guvernul lui Bela Kun nu au reușit să câștige susținere din partea muncitorilor din Europa și după scurt timp au fost înlăturate. Aceste evenimente i-au pus în dificultate pe revoluționarii marxiști din Europa. Potrivit teoriei economice marxiste, muncitorii oprimați urmau să fie beneficiarii unei revoluții sociale care îi va plasa în vârful structurilor puterii. Cu toate acestea, atunci când aceste oportunități revoluționare s-au ivit, muncitorii nu le-au dat curs. Revoluționarii marxiști nu au dat vina pe teorie pentru aceste eșecuri. Ei au dat vina pe muncitori.

Un grup de intelectuali marxiști a găsit soluția pentru iesirea din dificultate prin efectuarea unei analize care se concentra mai cu seamă asupra „suprastructurii” culturale a societății decât asupra substructurilor economice ca în teoria lui Marx. Marxistul italian Antonio Gramsci și marxistul ungur Georg Lukacs au contribuit în mod decisiv la crearea noului marxism cultural.

Antonio Gramsci a lucrat pentru Internaționala Comunistă între anii 1923-1924, la Moscova și Viena. Mai târziu, a fost întemnițat de către Mussolini, timp în care și-a scris faimoasele „Caiete din închisoare”. Gramsci se remarcă în rândul marxiștilor prin teoria lui despre hegemonia culturală ca mijloc al dominației de clasă. În viziunea sa, un nou om comunist trebuia creat înainte ca vreo revoluție politică să fie posibilă. Aceasta a determinat o concentrare asupra eforturilor întreprinse de intelectuali în sferele educației și culturii. Gramsci a întrezărit un lung marș prin instituțiile sociale, incluzând guvernul, sistemul judecătoresc, armata, școala și mass-media. El a mai conchis că atâta timp cât au un suflet creștin, muncitorii nu vor răspunde apelurilor revoluționare.

Georg Lukacs a fost fiul unui bancher ungur bogat. Și-a început viața politică lucrând ca agent al Internaționalei Comuniste. Cartea sa, Istorie și conștiință de clasă, i-a adus recunoașterea ca al doilea teoretician marxist de frunte după Marx. Lukacs considera că, pentru ca o nouă cultură marxistă să ia ființă, cultura existentă trebuia să fie desființată. Acesta afirma: „Am văzut distrugerea revoluționară a societății ca reprezentând singura și unica soluție pentru contradicțiile culturale ale epocii”, și: „O asemenea răsturnare de proporții mondiale a valorilor nu poate avea loc fără anihilarea vechilor valori și crearea unora noi de către revoluționari.”

Devenind vicecomisar pentru cultură sub regimul bolșevic al lui Bela Kun, în Ungaria anilor 1919, Lukacs a lansat ceea ce avea să devină cunoscut sub numele de „Terorism cultural”. Ca parte a acestui terorism cultural, el a inițiat un program radical de educație sexuală în școlile ungurești. Copiii unguri erau instruiți în teme precum „iubirea liberă”, raporturile sexuale, natura „arhaică” a codurilor familiei burgheze, caracterul demodat al monogamiei și irelevanța religiei, care privează omul de toate plăcerile. Femeile erau, de asemenea, instigate la revoltă împotriva normelor sexuale ale vremii. Campania „Terorismului cultural” inițiată de Lukacs a fost precursoarea a ceea ce „corectitudinea politică” va genera mai târziu în școlile americane.

În 1923, Lukacs și alți intelectuali marxiști afiliați Partidului Comunist german au fondat Institutul de Cercetări Sociale la Universitatea Frankfurt, din Germania. Institutul, care a devenit cunoscut ca Școala de la Frankfurt, a fost plănuit după Institutul Marx-Engels din Moscova. În 1933, când naziștii au venit la putere în Germania, membrii Școlii au luat calea exilului. Cei mai muți au plecat în America.

Membrii Școlii de la Frankfurt au condus numeroase studii despre credințele, atitudinile și valorile care, în viziunea lor, au determinat instaurarea socialismului național în Germania. Studiile Școlii de la Frankfurt au combinat analiza marxistă cu psihanaliza freudiană pentru a contesta bazele culturii occidentale, incluzănd valori precum creștinismul, capitalismul, autoritatea, familia, patriarhalitatea, ierarhia, moralitatea, tradiția, înfrânarea sexuală, loialitatea, patriotismul, naționalismul, ereditatea, etnocentrismul, convenția și conservatorismul. Aceste abordări critice cunoscute, în general, sub denumirea de „teorie critică”, sunt reflectate în lucrări ale reprezentanților Școlii de la Frankfurt, precum: Evadarea din libertate și Dogma lui Christ, de Erich Fromm, Psihologia de masă a fascismului, de Wilhelm Riech și Personalitatea autoritară, de Theodor Adorno.

Personalitatea autoritară, publicată în 1950, a avut o influență substanțială asupra psihologilor și sociologilor americani. Premisa de la care pornea cartea era că prezența în societate a creștinismului, a capitalismului și a familiei patriarhal-autoritare au creat un caracter predispus la prejudecată rasială și fascism. Personalitatea autoritară a devenit un ghid de campanie națională împotriva oricărui gen de prejudecată și discriminare, bazat pe teoria că, dacă aceste tendințe malefice nu vor fi eradicate, un al doilea Holocaust ar putea lua ființă pe continentul american. Această campanie a furnizat, la rândul ei, o bază pentru corectitudinea politică.

Teoria critică a înglobat subteorii al căror țel era să desființeze fărâmă cu fărâmă elemente definitorii ale culturii existente: teoria matriarhală, teoria androginității, a personalității, a autorității, a familiei, a sexualității, teoria rasială, teoria legală și teoria literară. Puse în practică, aceste teorii urmau să fie utilizate în scopul răsturnării ordinii sociale dominante și al declanșării revoluției sociale.

Pentru a atinge aceste obiective, teoreticienii critici ai Școlii de la Frankfurt au înțeles că sistemul tradițional de credințe și structura socială existentă vor trebui anihilate și apoi înlocuite. Structura socială patriarhală va fi înlocuită cu modelul matriarhal; credința că bărbatul și femeia sunt diferiți și au în esență roluri distincte va fi înlocuită cu teoria androginiei; concepția că heterosexualitatea este normală va fi schimbată cu opinia că homosexualitatea este, în egală măsură, „normală”.

Ca o stratagemă menită să conteste valoarea intrinsecă a bărbaților albi heterosexuali, teoreticienii critici au deschis calea antagonismelor rasiale și sexuale ale troțkiștilor. Leon Trolți credea că oamenii de culoare oprimați ar putea alcătui avangarda unei revoluții comuniste în America de Nord. El i-a acuzat pe muncitorii albi de prejudecăți față de muncitorii de culoare și i-a instruit să se solidarizeze cu cei din urmă în declanșarea revoluției. Ideile lui Troțki au fost adoptate de mulți studenți inițiatori ai mișcării contraculturale din 1960, care au încercat să îi avanseze pe revoluționarii de culoare în poziții de conducere în cadrul mișcării.

Studenții revoluționari au fost, de asemenea, influențați în mod hotărâtor de ideile lui Herbert Marcuse, un alt membru al Școlii de la Frankfurt. Marcuse a profesat „Marele Refuz”, prin care erau negate toate conceptele occidentale de bază, pledând pentru „eliberarea sexuală” și pentru meritele revoluției feministe și a oamenilor de culoare. Teza sa principală era aceea că studenții, oamenii de culoare din ghetouri, alienații, asocialii și Lumea a Treia puteau prelua rolul pe care îl avusese proletariatul în revoluția comunistă. În cartea sa, Eseu despre eliberare, Marcuse și-a afirmat țelurile ce vizau o transvaluare radicală a valorilor, relaxarea tabuurilor, subversiunea culturală, teoria critică, precum și o revoltă la nivel lingvistic culminând cu o răsturnare metodică a sensului. Cât despre conflictul rasial, Marcuse a notat că bărbații albi sunt vinovați și că oamenii de culoare reprezintă cea mai naturală forță a revoluției.

Marcuse poate fi considerat membrul cel mai marcant al Școlii de la Frankfurt prin teoriile sale ca surse ale ideologiei „corectitudinii politice”; ele au constituit componenta critică a contraculturii anilor 1960. Obiectivul său era clar: „putem vorbi, pe drept cuvânt, de o revoluție culturală, întrucât protestul este îndreptat împotriva întregii culturi dominante, incluzând sistemul moral al societății existente...” El propunea eliberarea energiei sexuale intense, primitive de sub imperiul constrângerilor sociale, mesaj predicat în cartea sa, Eros și civilizație, publicată în 1955. Marcuse a devenit unul dintre principalii guru ai rebeliunii sexuale adolescentine din anii '60; el însuși a inventat expresia „Faceți dragoste, nu război!”. Cu acest rol al lui Marcuse, lanțul influenței marxiste prin intermediul Școlii de la Frankfurt se încheiase: de la activitatea lui Lukacs în postul de vicecomisar pentru cultură în guvernul bolșevic maghiar din 1919 la arderea steagului și preluarea clădirilor administrative ale universităților de către studenți în 1960. Multe dintre aceste universități sunt astăzi bastioane ale corectitudinii politice, iar mișcările studenților de odinioară au dus la înființarea unor facultăți existente în prezent.

Unul dintre cei mai importanți promotori ai corectitudinii politice a fost Betty Friedan, cunoscută pentru cartea sa, Mistica feminină, care prezintă o analiză pornind de la teoria feministă friedaniană până la teoria „autoactualizării” a lui Abraham Maslow. Maslow a fost un psiholog social care, în primii săi ani de activitate, a efectuat cercetări asupra dominației și sexualității feminine. A fost prieten cu Herbert Marcuse pe când profesa la Universitatea Brandies și l-a întâlnit pe Erich Fromm în 1936, fiind profund impresionat de ideologia promovată de acesta în cadrul Școlii de la Frankfurt. Maslow a publicat, în 1944, articolul „Structura caracterului autoritar”, care reflecta teoria personalității derivată din Teoria Critică. De asemenea, Maslow a fost influențat de lucrările lui Wilhelm Reich, un alt predicator al teoriei personalității.

Semnificația originilor istorice ale „corectitudinii politice” nu poate fi pe deplin înțeleasă decât dacă revoluția inițiată de Betty Friedan vizând rolurile sexuale este percepută în însemnătatea ei reală: ca manifestare a procesului revoluționar social demarat de Karl Marx. Faptul că Friedan s-a bazat, în elaborarea teoriilor sale, pe lucrările lui Wilhelm Reich, care reflectau ideologia Școlii de la Frankfurt, constituie un indiciu. Alte indicii sunt corespondența dintre revoluția vizând rolurile sexuale promovată de Friedan și teza postulată de Georg Lukacs a anihilării vechilor valori și a creării unora noi sau cea a „transvaluării valorilor” susținută de Herbert Marcuse. Însă ideea transformării ordinii patriarhale în una matriarhală – obiectiv pe care și-l propunea teoria inversării rolurilor sexuale – poate fi raportată direct la cartea lui Friedrich Engels, Originea familiei, proprietatea privată și statul. Publicată pentru prima dată în 1884, cartea a popularizat concepția că discriminarea adânc înrădăcinată față de sexul feminin asuprit este un aspect al patriarhalității. Credința că modelul matriarhal constituie soluția pentru ieșirea din ordinea patriarhală provine din comentariile pe care le-a scris Marx în cartea sa Ideologia germană, publicată în 1845. În această lucrare, Marx a avansat ideea că femeile și copiii constituiau proprietatea principală a bărbatului în sistemul patriarhal. Teoria matriarhală a reprezentanților Școlii de la Frankfurt, precum și teoria înrudită a androginității descind din aceste surse.

Când se adresează publicului general, susținătorii „corectitudinii politice” – sau marxiștii culturali, cum se numesc, de fapt – își prezintă concepțiile în mod atractiv. Este vorba doar despre grija de a fi „receptiv” față de celălalt – spun ei. Ei utilizează cuvinte precum „toleranță” și „diversitate”, întrebându-se „De ce nu putem trăi cu toții în armonie?”

Realitatea este alta. „Corectitudinea politică” nu se referă defel la „a te comporta amabil”, în afară de cazul în care gulagurile ni s-ar părea locuri plăcute. „Corectitudinea politică” reprezintă marxismul, cu tot ce comportă acesta: pierderea libertății de expresie, controlul gândirii, răsturnarea ordinii sociale tradiționale și, în ultimă instanță, un stat totalitar. În fond, marxismul cultural instaurat de Școala de la Frankfurt este mai terifiant decăt marxismul vechi, economic, care a ruinat Rusia. Cel puțin, marxismul economic nu promova perversiunea sexuală și nu a încercat să impună modelul matriarhal, așa cum s-au străduit să facă membrii Școlii de la Frankfurt și descendenții lor.

Acest scurt eseu a încercat să releve o corelație esențială între marxismul clasic și ingredientele „revoluției culturale” care s-a declanșat în America în 1960. (…) Cu certitudine, acțiunea Școlii de la Frankfurt nu se încheie în anii '60, ea continuă și în prezent, cu precădere în domeniul educațional.

Schițe biografice:

Georg Lukacs

· Și-a început viața politică lucrând ca agent al Internaționalei Comuniste.

· Cartea sa, Istorie și conștiință de clasă, i-a adus recunoașterea ca al doilea teoretician marxist de frunte după Marx.

· În 1919 a devenit vicecomisar pentru cultură sub regimul bolșevic maghiar al lui Bela Kun. A inițiat ceea ce va deveni cunoscut sub numele de „Terorism cultural”.

· „Terorismul cultural” a fost precursorul la ceea ce avea să se întămple mai târziu în școlile americane.

· A lansat un program exploziv de educatie sexuală. Au fost organizate cursuri speciale și au fost publicate și distribuite materiale pentru a instrui copiii despre „iubirea liberă”, raporturile sexuale, natura “arhaică” a codurilor familiei burgheze, caracterul demodat al monogamiei și irelevanța religiei, care privează omul de toate plăcerile. Copiii erau stimulați să respingă și să ridiculizeze autoritatea părintească, precum și autoritatea Bisericii și să nu mai țină seama de preceptele morale. Ei au fost transformați, cu ușurință și în mod spontan, în delincvenți pe care doar poliția mai putea să-i strunească. Această chemare la revoltă adresată copiilor a fost însoțită de instigarea la revoltă a femeilor ungare.

· Respingând ideea că bolșevismul a condus la distrugerea civilizației și culturii, Lukacs a afirmat: „O asemenea răsturnare de proporții mondiale a valorilor nu poate avea loc fără anihilarea vechilor valori și crearea unora noi de către revoluționari.”

· Modul său de gândire este reflectat în afirmațiile sale:

◦ „Toate forțele sociale pe care le-am disprețuit din tinerețe și pe care mi-am propus să le anihilez în spirit s-au reunit acum pentru a declanșa Primul Război Mondial.”

◦ „Am văzut distrugerea revoluționară a societății ca reprezentând singura și unica soluție pentru contradicțiile culturale ale epocii.”

◦ „Întrebarea este: Cine ne va elibera de sub jugul civilizației occidentale?”

◦ „Orice mișcare politică menită să aducă bolșevismul în Occident va trebui să fie «demonică».”

◦ „Odată abandonată unicitatea sufletului, nimic nu se mai poate împotrivi «dezlănțuirii» forțelor diabolice ce stau ascunse în toate actele violente necesare instaurării revoluției.”

· Mentalitatea lui Lukacs era tipică pentru cei care reprezintau forțele marxismului revoluționar.

· La o întrunire secretă din Germania, din anul 1923, Lukacs a propus ideea inducerii „Pesimismului Cultural” oamenilor din Vest cu scopul de a le amplifica starea de deznădejde și alienare ca o precondiție necesară pentru înfăptuirea revoluției.

· Această întrunire a condus la înființarea Institutului de Cercetări Sociale la Universitatea Frankfurt din Germania, în 1923, o organizație compusă din psihologi, sociologi și alți intelectuali marxiști și de orientare comunistă, care a ajuns sa fie cunoscută ca Școala de la Frankfurt – instituție dedicată implementării programului inițiat de Georg Lukacs.

Antonio Gramsci

· A fost un marxist italian ce a urmat aceeași linie de gândire ca a lui Georg Lukacs; a ajuns, în urma analizelor sale, la aceleași concluzii pe care le-au formulat Lukacs și ceilalți membri ai Școlii de la Frankfurt cu privire la rolul crucial al intelectualilor în declanșarea revoluției.

· A călătorit în Uniunea Sovietică, după izbucnirea Revoluției Bolșevice din 1917 și unele constatări pe care le-a făcut l-au determinat să conchidă că o revoltă în manieră bolșevică nu va putea fi înfăptuită de către muncitorii occidentali din pricina religiei lor creștine.

· Antonio Gramsci a devenit conducătorul Partidului Comunist Italian, fiind mai târziu închis, în 1930, sub dictatura lui Mussolini, perioadă în care a scris „Caietele din închisoare” și alte texte.

· Aceste lucrări au fost traduse în engleză și au devenit accesibile americanilor.

· Îndemnul său adresat intelectualilor a fost ca aceștia să înceapă un lung marș prin instituțiile educaționale și culturale ale națiunii pentru a crea un nou om sovietic înainte ca o revoluție politică reușită să se producă.

· Această perspectivă reflecta constatările la care ajunsese în Uniunea Sovietică, și anume că oamenii din fruntea Uniunii Sovietice nu vor putea crea un astfel de om nou sovietic după înfăptuirea Revoluției Bolșevice.

· Acest proiect de transformare a omului la nivel de mentalitate și caracter a făcut din Gramsci un erou al marxismului revoluționar implementat în sfera educațională americană și a pregătit terenul pentru crearea Noului Copil American.

· Esența strategiei revoluționare a lui Gramsci este reflectată în lucrarea lui Charles A. Reich, The Greening of America: „Va avea loc o revoluție. Nu va fi similară revoluțiilor din trecut. Va începe cu individul și cultura, iar schimbarea structurii politice va fi ultimul ei act. Nu va necesita recurgerea la violență pentru a avea sorți de izbândă și nu va putea fi contracarată cu succes prin violență. Aceasta este revoluția Noii Generații.”

Wilhelm Reich

· În cartea sa din 1933 intitulată Psihologia de masă a fascismului, a evidențiat faptul că Școala de la Frankfurt s-a distanțat de sociologia marxistă care plasa burghezia împotriva proletariatului. În schimb, bătălia se va da între „reacționari” și elementele revoluționare.

· A scris cartea Revoluția sexuală care avea să prefigureze ce urma să se întămple în 1960.

· Teoria sa sociologică a „sex-economiei” constituia o încercare de a combina psihologia freudiană cu teoria economică a lui Marx.

· Teoria lui Reich este ilustrată în aceste cuvinte ale sale: „Familia autoritară reprezintă statul autoritar în miniatură. Caracterul autoritar al omului rezultă, în esență, din sedimentarea inhibițiilor sexuale și a fricii în substanța vie a impuslurilor sexuale. Imperialismul familial este proiectat ideologic în imperialism național... Familia autoritară (…) constituie o fabrică unde iau ființă ideologia și structurile reacționare.”

· Teoria lui Wilhelm Reich, ca și programul de educație sexuală inițiat de Georg Lukacs în Ungaria pot fi considerate sursele din care provin insistența asupra introducerii educației sexuale în învățământ, începând de la grădiniță, precum și atitudinea de respingere manifestată în cadrul sistemului educațional față de familie, față de autoritatea externă și față de structura tradițională a caracterului.

· Teoria lui Reich conține și alte concepții care au pătruns în câmpul educațional american:

◦ Misticismul religios organizat al creștinismului constituie un aspect al familiei autoritare care a dus la apariția fascismului;

◦ Esența patriarhală trebuie înlăturată din structura interioară a omului, precum și din mediul exterior.

◦ Revoluția sexuală va determina colapsul deplin al ideologiei autoritare;

◦ Omul este, în esență, un animal stăpânit de impulsuri sexuale;

◦ Cartea Psihologia de masă a fascismului se afla la a noua ediție în 1991 și poate fi achiziționată de la cele mai multe librării unversitare.

Erich Fromm

· Asemeni lui Wilhelm Reich, Erich Fromm a fost un psiholog social al Școlii de la Frankfurt, care s-a mutat în America în anii 1930.

· Cartea sa Evadarea din libertate, publicată în 1941, este înrudită ideologic cu lucrarea Psihologia de masă a fascismului a lui Wilhelm Reich.

· După cum susținea Fromm, capitalismul timpuriu a dat naștere unei ordini sociale care a condus la apariția teoriei calviniste a predestinării, aceasta reflectând principiul inegalității inerente dintre oameni, principiu revigorat de ideologia nazistă.

· În viziunea sa, caracterul autoritar cunoaște numai experiența dominației sau a supunerii și „diferențele, fie ele sexuale sau rasiale, sunt pentru acesta definite, în mod categoric, în termeni de superioritate sau de inferioritate”.

· Fromm pretindea că „Libertatea pozitivă” implică principiul că nu există o putere superioară eului individual unic; că omul este centrul și scopul vieții; că dezvoltarea și realizarea individualității umane este un scop care nu poate fi subordonat unor cauze presupuse ca având o importanță mai mare.

· Fromm a clarificat mai bine semnificația „Libertății pozitive” în lucrarea Dogma lui Christ, unde se prezintă pe sine ca un caracter revoluționar care s-a emancipat din chingile familiei și ale patriei, de sub autoritatea mamei și a tatălui, care și-a declinat loialitatea față de stat, rasă, partid sau religie.

· Fromm își precizează foarte limpede scopul revoluționar în Dogma lui Christ: „Am putea defini revoluția în accepție psihologică, spunând că revoluția este o mișcare politică organizată de oameni care au caractere revoluționare și atragând oameni cu astfel de caractere.”

Herbert Marcuse

· La fel ca Wilhelm Reich și Erich Fromm, Marcuse a fost un intelectual al Școlii de la Frankfurt care a luat calea Americii în anii 1930.

· A fost adesea prezentat ca un filozof marxist, deși a fost un revoluționar social pursânge, care își imagina dezintegrarea societății americane întocmai așa cum Karl Marx și Georg Lukacs și-au imaginat dezagregarea societății germane: „Putem vorbi, pe drept cuvânt, de o revoluție culturală, întrucât protestul este îndreptat împotriva întregii culturi dominante, incluzând sistemul moral al societății existente... Un singur lucru putem afirma cu deplină certitudine: ideea tradițională de revoluție și strategia tradițională prin care poate fi declanșată o revoluție nu mai sunt valide. Aceste idei sunt demodate... Ceea ce trebuie să înfăputim este un tip de dezintegrare difuză și dispersivă a sistemului.”

· Marcuse a publicat Eros și civilizație, în 1955, carte care a devenit documentul fondator al contraculturii din 1960 și care a introdus ideologia Școlii de la Frankfurt în colegiile și universitățile americane.

· El afirma că singura modalitate prin care putem evada din unidimensionalitatea societății industriale moderne este eliberarea componentei erotice din om, a instinctelor senzuale, ca revoltă împotriva „raționalității tehnologice”.

· Această eliberare erotică avea să se realizeze sub forma „Marelui refuz”, ca negare absolută a „monstrului” capitalist și a tuturor formelor lui, incluzănd rațiunea tehnologică și limbajul ritual-autoritar.

· El a furnizat legitimitatea intelectuală necesară pentru realizarea revoltei sexuale adolescentine, inventând și sloganul „Faceți dragoste, nu război!”.

· Teoria sa includea credința că Mișcarea de Eliberare a Femeilor constituie componenta cea mai de seamă a opoziției și posibil cea mai radicală.

· Eforturile sale revoluționare vor conduce la declanșarea unui război nesfârșit purtat de revoluționarii marxiști împotriva bărbaților albi europeni în școli si universități.

Theodor Adorno

· A fost un alt marxist revoluționar și membru al Școlii de la Frankfurt, care s-a stabilit în America în anii 1930.

· Printre alte cărți, Adorno a scris Personalitatea autoritară, publicată în 1950.

· Cărțile sale au pornit de la aceleași teorii expuse în lucrările autorilor Wilhelm Reich, Erich Fromm și Herbert Marcuse, bazate pe studiile analitice efectuate asupra societății germane începând din 1923.

· Ideea centrală a lucrărilor lui este aceeași: există un astfel de element precum caracterul autoritar care este opusul modelului revoluționar dezirabil. Caracterul autoritar este produsul capitalismului, al creștinismului, al conservatorismului, al familiei patriarhale și al represiunii sexuale. În Germania, combinația acestor factori a generat apariția prejudecăților, a antisemitismului și a fascismului, potrivit teoriei Școlii de la Frankfurt.

· S-a întâmplat, astfel, ca majoritatea americanilor să fie niște produse ale capitalismului, ale creștinismului, conservatorismului, familiei patriarhale și ale represiunii sexuale. Prin urmare, Theodor Adorno și alți membri ai Școlii de la Frankfurt s-au bucurat de minunata oportunitate de a pune în aplicare programul proiectat de Georg Lukacs și de Antonio Gramsci pentru înfăptuirea revoluției sociale în America în loc de Germania.

· Ei vor postula existența personalității autoritare în rândul americanilor cu predispoziții spre prejudecată, exploatând această componentă pentru a impune americanilor „reeducarea planificată științific”, sub pretextul că această acțiune este întreprinsă în scopul eradicării prejudecăților.

· Această reeducare planificată științific va deveni o manevră de înlocuire a sistemului fundamental de valori american cu valorile opuse, revoluționare, în mediul educațional, astfel încât copiii americani să fie formați după modelul caracterelor revoluționare din teoria Școlii de la Frankfurt, creându-se, în acest mod, Noul Copil American.

· Nu poate fi contestat faptul că Personalitatea autoritară a fost utilizată de Benjamin Bloom ca sursă principală de inspirație în elaborarea taxonomiei domeniului afectiv, în lucrarea sa, Taxonomia obiectivelor educaționale, din 1964, care a avut, ulterior, un rol determinant în cadrul sistemului educațional.

Arche

Gnoza marxista (pentru cine nu crede, inca, ca ideologia comunista este o religie seculara)

Bolsevismul gnostic:
Antonio Gramsci si Georg Lukacs

Antonio Gramsci a fost un gânditor venerat de stânga occidentală, admirat pentru tonul şi stilul diferit de al leninismului convenţional (acelasi lucru se poate spune şi despre Georg Lukács). Diatribele tonitruante ale lui Lenin au devenit la Gramsci sofisticate şi erudite raţionamente teoretice. Se poate afirma faptul că, alături de Tocqueville, Gramsci a influenţat perspectivele disidenţei central-europene asupra societăţii civile. Mai mult, geneza Solidarităţii ca mişcare autonomă şi autoguvernată a confirmat poziţiile unor Michnik, Kuron şi Havel privind puterea celor fără de putere ca strategie a revoltei politice inspirată de idealul societăţii civile. Or, aceşti gânditori s-au întâlnit cu tema societăţii civile pe linia hegeliano-gramsciană (a nu se uita că Gramsci a fost, în felul său, un discipol rebel al lui Benedetto Croce). În egală măsură, Gramsci a justificat o “noocraţie” (“sophocratie”) revoluţionară al cărei scop final s-a identificat cu “dictatura pedagogică” a unei secte de militanţi iluminaţi (posedaţi). În mod similar, Georg Lukács afirma în Geschichte und Klassenbewusstsein (Istorie şi conştiinţa de clasa, 1923), cartea fundamentală a marxismului secolului douăzeci, că nu poate exista o cunoaştere totală a lumii în absenţa unui subiect total. Şi cum proletariatul nu poate gândi revoluţionar pe cont propriu, revoluţia nu trebuie doar căutată, ea trebuie gândită şi scrisă pentru a fi astfel provocată. Aşadar revoluţionarul profesionist al partidului de tip nou este adevăratul agent / subiect al istoriei deoarece îndeplineşte acest sacru mandat pedagogic. Atât Gramsci cât şi Lukács au crezut în şi au teoretizat ideea de predestinare revoluţionară. Ambii au pariat pe o escatologie imanentizată. Lukács era convins că odată atins un anumit nivel epistemic legat de realitatea istorică, grupul care se bucură de acest privilegiu este sortit să ajung la adevăr. Pentru el, din punct de vedere ontologic, condiţia proletară era sinonimă cu condiţia umană. La Gramsci şi la Lukács, fatalitatea şi voinţa istorică se conjugă sub semnul unei teleologii redemptive.
Ambii filosofi au fost profund influenţaţi de fervoarea romantic anti-capitalistă exacerbată de trauma primului război mondial. Momentul revoluţiei bolşevice i-a convins că omenirea se afla în pragul unui salt milenialist, al unui chiliasm revoluţionar. Amândoi, dar mai ales Lukács, au adoptat ceea ce aş numi o “dialectică expresionistă”. Pentru a înţelege mai bine acest ethos filosofic, trebuie să ne întoarcem la Muntele vrăjit al lui Thomas Mann, la acele superbe şi memorabile dezbateri între Naphta si Settembrini. După cum am precizat şi cu alte ocazii (există o întreaga literatură exegetică pe acest subiect), personajul Naphta a fost construit pe modelul lui Lukacs. Acest fost iezuit convertit la cauza revoluţiei ne oferă o radiografie excelentă a momentului de orbire totalitar-teocratică propriu religiilor politice (fenomenul a fost discutat pe larg de Eric Voegelin si Raymond Aron): “Proletariatul mondial afirmă astăzi idealurile lui Civitas Dei în contrapondere cu valorile decadente şi discreditate ale burgheziei capitaliste. Dictatura proletariatului, soluţia economică şi politică pentru ca epoca noastră să obţină mântuirea, nu înseamnă dominaţia neîntreruptă de dragul puterii. Ea este mai mult o absolvire temporară, ca şi cum ai face semnul crucii. Este supendarea contradicţiei dintre spirit şi putere, adică, a birui lumea devenind stăpânul ei, a o transcende în adevăratul sens al cuvântului, acela de a intra în Împarăţia Cerurilor. Proletariatul şi-a asumat sarcina Sfântului Grigore cel Mare. Fervoarea sa religioasă mistuie proletariatul la fel de puternic, iar el va ezita la fel de puţin în a vărsa sânge. Sarcina lui este de a teroriza lumea pentru a o vindeca, pentru ca omul să fie mântuit şi izbăvit. Se va elibera astfel de domnia legii şi de segregarea de clasă, revenind la condiţia sa originară de copil al lui Dumnezeu.”
În recenta sa biografie dedicată lui Ignazio Silone, istoricul Stanislao Pugliese (Bitter Spring, Farrar Straus and Giroux, 2009) citează opiniile autorului romanului Fontamara despre cel care, împreună cu Palmiro Togliatti, a întemeiat Partidul Comunist din Italia (secţie a Internaţionalei Comuniste). Silone, care a rupt încă de la sfârşitul anilor 20 cu formaţiunea care a intrat in istorie drept PCI, îşi amintea despre Gramsci ca personaj tranşant, un filosof pentru care polemica putea deveni un exerciţiu feroce (cum adeseori se întampla, nota Silone, cu timizii). A pornit ca socialist libertarian, a colaborat cu Mussolini la cotidianul socialist Avanti în anii 1913-1915, după care s-a îndragostit de bolşevism şi a susţinut necondiţionat, chiar dacă având destule rezerve personale, cauza sovietică (a democraţiei directe bazată pe soviete). Dincolo de orice reticenţe, Gramsci nu a rupt cu ecleziologia dialectică, nu a deveni precum Silone “un creştin fără biserică, un socialist fără partid”. Există unele indicaţii că în ultimii ani, închis fiind în Italia lui Mussolini, s-a delimitat de stalinismul abject al conducerii PCI, dar nu se cunoaşte vreun text care să afirme explicit o despărţire de bolşevism.
În trilogia sa despre principalele curente ale marxismului, Leszek Kolakowski era înclinat să privească doctrina partidului la Gramsci ca fiind esenţial diferită de aceea, sectar-gnostică, a lui Lenin. Stânga neo-marxistă a încercat să construiască imaginea unui Gramsci ca apostol al unui “comunism alternativ”. În fapt, Gramsci a idolatrizat partidul comunist ca “Principe Modern”, a predicat un neo-machiavelism politic (ori poate, cum susţin unii exegeţi, un neo-hobbesianism), menit să susţină hegemonia unui grup de intelectuali auto-desemnaţi drept posesori ai unui adevăr ezoteric, inaccesibil maselor. A făcut distincţia dintre o “aristocraţie a cunoaşterii revoluţionare” (căreia îi aparţinea, alături de Lukacs sau de Lenin) şi “religia populară” plebei proletare.
Poziţia relativ indulgentă a lui Kolakowski (diferită de cea extrem de critică la adresa lui Georg Lukács, a lui Marcuse ori Sartre) a fost amendată de Luciano Pellicani intr-un volumul Gramsci. An Alternative Communism?, publicat în versiunea americană la Hoover Institution Press în 1981, cu prefaţa lui Giovanni Sartori. Pellicani, un politolog de orientare socialist-liberală, scrie: “Gramsci nu a pus niciodată sub semnul întrebării caracterul hierocratic şi totalitar al partidului revoluţionar”. Pentru el, binele şi răul nu există decât în raport cu un plan politic precis, nu sunt valori autonome. Obsesia lui Gramsci a fost crearea comunităţii totale, a unui spaţiu din care să fie eliminate orice dizarmonii, orice fracturi, orice tensiuni imanente. El afirma la un moment dat: “Schisma speciei umane nu poate continua la nesfârşit. Umanitatea năzuieşte către unificare internă şi externă; caută să se organizeze într-un sistem social paşnic care va permite reconstrucţia lumii”. O utopie pentru care era gata să justifice oricâte sacrificii.
În aceeasi direcţie interpretativă merge cunoscutul istoric al ideilor Andrzej Walicki în magistrala sa sinteză Marxism and the Leap into the Kingdom of Freedom: The Rise and Fall of the Communist Utopia (Stanford University Press, 1995). Precum Kolakowski, Walicki îl priveşte pe Gramsci drept un doctrinar cu intuiţii filosofice autentice. Pentu el însă, militantul comunist era de fapt un spirit iacobin, urmărind instituirea unui univers al unităţii complet omogene, fără fisuri şi erezii, prin continuul război de poziţie (diferit de cel frontal, de manevră). Milenarismul voluntarist specific gândirii gramsciene a avut ca scop “să stabilească ordinea sociala perfectă – perfectă în sensul excluderii egoismului, a pluralismului particularist şi a lipsei de unanimitate. Viziunea lui Gramsci despre această supremă salvare imanenta a combinat idealul prometeic al controlului conştient asupra soartei colective a umanităţii cu nostalgia pentru relaţiile comunitare premoderne (noţiunea lui Ferdinand Tönnies despre Gemeinschaft ca antipod al ’societăţii deschise’ pluraliste bazată pe economia de piaţă”.
Gnoza marxistă cultivată de Gramsci şi de Lukács a fost una a radicalismului absolutist, a partolatriei ridicată la rang de religie seculară, a miturilor soteriologice despre proletariat ca instrument predestinat al unei fictive raţiuni istorice. O revenire la la teoriile lor (ori la Lenin), asa cum sugerează/îndeamnă Alain Badiou ori Slavoj Zizek, înseamnă de fapt o reluare a unui scenariu apocaliptic pe care secolul douăzeci l-a dovedit dezastruos.

Vladimir Tismăneanu, sursa

Interviu Istodor-Tismaneanu; despre Basescu si ce se doreste sa se faca

I

Am votat Geoană. Tu? Băsescu. De ce? Unde-ai greşit? De ce te urăsc?

Vladimir Tismăneanu: Sincer vorbind, n-am votat decât simbolic, ori mai precis spus, în gând. Nu mai sunt cetăţean român de pe vremea când, în urma ameninţărilor cu moartea, prin 1985, am renunţat la ea. Însuşi Ceauşescu a semnat decretul. Mă tot gândesc să-mi reiau cetăţenia, e multă birocraţie, dar cred că o voi face anul viitor (2010). L-am susţinut pe Băsescu pentru că nu minte.
Pentru că este el însuşi. Pentru că are un proiect de renovare a unei societăţi bolnavă de duplicitate, impostura şi corupţie.Pentru că a fost atacat din toate părţile, mai ales după ce a condamnat comunismul.

Pentru că în aproape patru ani de colaborare am văzut că este loial.
Deci nu am greşit, cred ca am ales bine. Mi-e teamă că tu ai greşit. Priveşte cât de penibil a reacţionat Geoană după înfrângere. Cine mă uraste? Nistorescu şi Romoşan? Voiculescu şi Patriciu? Iliescu şi Antonescu? Vadim şi Păunescu? Mă urăsc pentru că nu tac, pentru că am memorie, pentru că înţeleg să mă comport în consens cu acea etică a neuitării despre a scris Monica Lovinescu.

Loial? Numai cu cine îi convine totuşi. şi-a trădat de-a lungul timpului toţi partenerii de la Roman la liberali, consilierii, convenţia democratică, etc.

V.T.: Mai degrabă aş spune că a tot fost abandonat, ba chiar trădat (bizantinismul rămâne o maladie a vieţii politice naţionale). Când doi foşti consilieri prezidenţiali, soţ şi soţie, oameni care au lucrat direct cu Traian Băsescu vreme de opt ani, ajung să-l atace direct şi indirect, inclusiv în presa lui Dan Voiculescu şi a lui Dinu Patriciu, nu ştiu dacă Băsescu este cel care trădează.
Vă asigur că eram gata să scriu că Elena Băsescu nu este un nou Nicu Ceauşescu (veţi concede că ma pricep puţin la subiectul Nicu şi socialismul dinastic), Traian Băsescu m-a descurajat spunându-mi că se va afirma că el mi-a cerut-o. Ceea ce ar fi fost total fals.

A condamnat comunismul verbal…şi ce dacă?
V.T.: Nu a condamnat comunismul doar verbal. A mers la Sighet, a mers la Braşov, a cerut iertare victimelor în numele statului român. Nu e vina lui Traian Băsescu că penelistul Bogdan Olteanu a înmormântat legea lustraţiei în Camera Deputaţilor (motiv pentru care Societatea Timişoara i-a decernat premiul „Secera şi ciocanul”).
Consilieri trădaţi? Întrebaţi-i pe Cristian Preda, Teodor Baconsky, Bogdan Tătaru-Cazaban, Anca Ilinoiu, Constantin Degeratu, Sebastian Lăzaroiu, Alexandru Gussi, Iulian Fota, Virgil Păunescu spre a-i numi doar pe aceştia. Întrebaţi-i pe coordonatorii comisiilor prezidenţiale Marian Preda, Mircea Miclea, Ioan Stanomir.
Traian Băsescu nu este o fiinţa perfectă, nu voi osteni să o repet, dar mă exasperează felul în care nu i se recunosc merite pe care eu unul le-am constatat direct, pe viu, cât se poate de constant şi consecvent. Mă uimeşte şi mă întristează partizanatul unor activişti civici care se indignează mereu selectiv. De altfel, mă îndoiesc că Adriana şi Claudiu Săftoiu ar nega faptul că preşedintele s-a implicat total în condamnarea dictaturii comuniste. Eram lânga Adriana la Parlament când Vadim a făcut spectacolul de pomină. ştiu ce mi-a spus atunci. În ce mă priveşte, a acţionat întotdeauna prompt, a sprijinit cu energie Comisia Prezidenţială, ne-a ajutat să intrăm în arhive. Dacă astăzi Arhivele Naţionale, conduse de Dorin Dobrincu, s-au democratizat, nu este în mică măsura rodul acţiunilor lui Traian Băsescu. Aceste lucruri trebuie spuse apăsat, pentru că, vă încredinţez, sunt adevărate.

Fără spate, fără bani, fără pile, te duci dracului în Ro. Mori. Nu te mai cunoaşte nimeni. Cum poţi trăi din demnitate? Afacerile în Ro se fac numai cu statul acum, indiferent de culoare politică, la putere fiind PDL, iar Criza a paralizat orice iniţiativă particulară în Ro.

V.T.: Statul a devenit (a rămas) un terifiant Leviathan. Nu era foarte eficient nici statul precomunist, dar era o monarhie constituţională veritabilă. Republica lui Iliescu a acumulat toate defectele României, precomuniste şi comuniste. Este (încă) un sistem clientelar, în care totul este de vânzare, inclusiv, în atâtea cazuri pe care le ştim, principiile. Criza este totuşi pe cale de a se termina (poate sunt eu prea optimist). Important este să întărim statul de drept, responsabilizarea celor învestiţi cu funcţii publice. Acest lucru nu se poate face în absenţa justiţiei independente. De aceea a deranjat atât de tare ceea ce încerca să facă Monica Macovei. De aceea este atacat Daniel Morar. De aceea este ponegrită Comisia Europeană. Depinde de noi să construim initiaţive în media, în spaţiul civic. Priveşte ce se întâmplă în blogosferă. Spunea o mare antropoloagă americană, Margaret Mead: „Nu vă îndoiţi că doi sau trei oameni pot schimba lumea. De fapt, doar astfel s-a schimbat lumea”.

Sînt intelectuali de vază, Liiceanu-Patapievici-Tismăneanu. Cum pot înghiţi că Băsescu şi-a tras vilă în Mihăileanu, că fi-sa a ajuns europarlamentară, că Udrea a fost ministră, că Ritzi, omul lui, a finanţat campania micuţei Băsescu?

V.T.: Două rele nu fac un bine, dar nu pot uita că ceea ce evoci tu aici este o bagatelă comparat cu mega-escrocheriile României post-comuniste. Nu văd de ce Elena Băsescu nu ar avea dreptul să fie europarlamentară, ce face atât de grav Elena Udrea spre a merita oceanul de ură revărsat la adresa ei?

Faptul că tatăl ei PREşEDINTELE ADULT a dictat ca membrii PDL (un procent calculat să voteze cu EBA) O societate normală ar trebui să condamne şi pe marii moguli care furaă meşteşugit şi masiv. Cum face Băsescu. Dar tot societatea aia nu poate fi surdă la micii şmecheri care-şi fac avantaje. Cum a facut Băsescu.

VT: Nu trăiesc în România, dar chiar mi se par disproporţionate aceste reacţii umorale. Dispreţul resentimentar face ravagii, înjosindu-i în primul rând pe cei care îl practică. În plus, felul cum a fost continuu Elena Băsescu (permiteţi-mi să-i folosesc numele real) ţine de o misoginie larvară care mă stupefiază. Nu vă place candidatura ei, este OK. Dar nu trebuie ucisă în efigie. A facut studii, a citit cărţi, a crescut într-o familie unde se discută politică de dimineaţă până-n miez de noapte. Nu este şi fiul lui Sarkozy angajat în politică? Nu se numeşte premierul grec Papandreu, fiul lui Andreas (el însuşi premier în anii 80) şi nepotul lui Gheorghios Papandreu (premier în anii 60)? Eu aş prefera să examinăm performanţa ei ca europarlamentar, să ne ocupam de lucruri cu adevărat semnificative.

Da, dar cred că şi-n America e absurdă o asemenea candidatură.
VT: Tatăl lui Al Gore a fost senator de Tennessee, fiul de asemenea. Nu mai vorbesc de dinastia Kennedy. Ideea cardinală a liberalismului este egalitatea indivizilor în faţa legii. Evident că există şanse mai mari pentru cei care cresc în familii influente. Dar trebuie aceşti oameni pedepsiţi? Mai cu seamă că multi dintre autodesemnaţii procurori au avut şi ei destule avantaje din start…

Sînt eu? De ce să votez „răul cel mai mic”?

V.T.: Nu, Traian Băsescu nu este „răul cel mai mic”. A promis ca va ţine cont de Raportul Comisiei pe care am condus-o şi a făcut-o. A condamnat un regim iliegitim şi criminal, ridicându-şi contra sa toţi lacheii, nemernicii, poltronii şi escrocii. Evident, Băsescu nu e perfect. Nimeni nu este. Este un personaj uneori abrupt, dar, cum spunea Andrei Pleşu, este un adult. Câtă vreme adversarii săi se comportă de o manieră isteroid-infantilă. Traian Băsescu a numit comisii pe teme vitale, a citit concluziile lor, încearcă să le aplice. Are o viziune, o strategie, o constelaţie de obiective. Când îl votam pe Băsescu, votăm un proiect, nu doar un om.

Care este concret proiectul? Parlamentul unicameral, doar? Modernizarea statului şi a instituţiilor a însemnat până acum doar omorârea lor, discreditarea tuturor….

VT: Citiţi documentele comisiilor prezidenţiale pe teme de politici publice, educaţie, demografie, sănătate, reforma instituţiilor. Toate acestea implică legi, iar Parlamentul, nu e nevoie să o mai spun, nu s-a grăbit să vină în întâmpinarea propunerilor lui Traian Băsescu. Nu pasez mingea dintr-o parte în cealalată a terenului, dar acestea sunt datele concrete. Noi alegeri ar putea duce la o nouă majoritate parlamentară. Atunci vom discuta concret ce s-a făcut şi ce nu s-a făcut. Reforma internă nu priveşte doar un partid, ci întreaga clasă politică românească.

Sursa I

II

Sînt eu? De ce să votez „răul cel mai mic”?

V.T.: Nu, Traian Băsescu nu este „răul cel mai mic”. A promis ca va ţine cont de Raportul Comisiei pe care am condus-o şi a făcut-o. A condamnat un regim iliegitim şi criminal, ridicându-şi contra sa toţi lacheii, nemernicii, poltronii şi escrocii. Evident, Băsescu nu e perfect. Nimeni nu este. Este un personaj uneori abrupt, dar, cum spunea Andrei Pleşu, este un adult. Câtă vreme adversarii săi se comportă de o manieră isteroid-infantilă. Traian Băsescu a numit comisii pe teme vitale, a citit concluziile lor, încearcă să le aplice. Are o viziune, o strategie, o constelaţie de obiective. Când îl votam pe Băsescu, votăm un proiect, nu doar un om.

Care este concret proiectul? Parlamentul unicameral, doar? Modernizarea statului şi a instituţiilor a însemnat până acum doar omorârea lor, discreditarea tuturor….

V.T.: Citiţi documentele comisiilor prezidenţiale pe teme de politici publice, educaţie, demografie, sănătate, reforma instituţiilor. Toate acestea implică legi, iar Parlamentul, nu e nevoie să o mai spun, nu s-a grăbit să vină în întâmpinarea propunerilor lui Traian Băsescu. Nu pasez mingea dintr-o parte în cealalată a terenului, dar acestea sunt datele concrete. Noi alegeri ar putea duce la o nouă majoritate parlamentară. Atunci vom discuta concret ce s-a făcut şi ce nu s-a făcut. Reforma internă nu priveşte doar un partid, ci întreaga clasă politică românească.

Am Puterea. Ordon arestări. Le ascult telefoanele. Îşi merită soarta, sînt nişte ticăloşi. Asta-i Justiţia? Nu-s ca şi judecătorii corupţi, fără personalitate, dînd după bunul plac verdictele?

V.T.: Nu vom putea extirpa corupţia fără probe. De-aici şi paradoxul luptei împotriva corupţiei: riscul de a utiliza metode care să ne păteze mâinile. Este o mare provocare să ştii să nu cazi în această capcană a unui iacobinism justiţiar. Pe de altă parte, fără o revoluţie a legalităţii, România se scufundă în marasmul complicităţilor sordide.

Rep.: Care este revoluţia legalităţii? De 5 ani, Băsescu încalcă la limită constituţia, nici o lege nu mai e respectată. România de câteva luni, fără guvern, e paralizată. Domle, dai şpagă, ţi se ia, dar nu se rezolvă nimic.

VT: Mi-e teamă că această „balaurizare” a lui Traian Băsescu ţine de emoţii, de fobii, nu de o analiză riguroasă. Încălcarea Constituţiei i-a fost reproşată în momentul suspendării (primăvara lui 2007). Curtea Constituţională nu găsit grave abateri care să justifice ceea ce atunci am numit, într-un articol scris împreună cu Dragoş Paul Aligică în Wall Street Journal, puciul parlamentar de la Bucureşti. Traian Băsescu s-a opus numirii unor miniştri lipsiţi de credibilitate şi s-a dovedit că nu s-a înşelat. Eu cred că preşedintele a învăţat multe din experienţa primului mandat. Ceea ce nu înseamnă că va face concesii la capitolul marilor jecmăniri ale statului ori la acela al bajocoririi legii de către cei care se cred proprietarii ţării.

Rep.: Sînt în trustul lui Vîntu sau Voiculescu. Am cîntat pentru Băsescu. Jurnalist – blogger, de ce mă simt prizonier opţiunii mele? De ce nu sînt liber, deşi liber am fost în a înjura?

V.T.: Eşti unde poţi să fii, în trustul pe care tranziţia noastră atât de alambicată l-a făcut aproape invincibil. Spun aproape pentru că, iată, a fost învins. Libertatea ţi-o construieşti. Dacă decizi să fii prizonier, vei fi. Decizi să nu îngenunchezi, vei sta în picioare.

Rep.: Plec de la Voiculescu. Mă duc unde? La Vîntu? La Patriciu cel cu ziare apolitice? La Sîrbu „dansez pentru tine”?

V.T.: Te duci acolo unde-ţi spune conştiinţa. Nu merită să ţi-o vinzi pentru câţiva dolari (găuriţi ori nu). Te duci acolo unde nu ţi se spune ce să scrii. Unde nu eşti sclav. De ce nu te duci la EvZ?

Ce-i de făcut? Mi-e foame.

V.T.: ţi-e foame fizică? ţi-e foame de adevăr? ţi-e foame de dreptate? Există foame şi foame. Fără pâine, libertatea este o himeră. Fără libertate, pâinea este amară, iar vinul salciu.

De ce sînt imoral, ştiind adevărul?

V.T.: Pentru că nu ai legat adevărul de sufletul tău. Când vor comunica între ele, ştiinţa şi constiinţa, vei înceta să fii imoral.

De ce trebuie să mint ca să-mi iau bucata de pîine?

V.T.: Pentru că nu ai găsit locul unde acest lucrul nu face parte din „fişa postului”. Îţi doresc să cauţi şi să găseşti. Sunt convins că există un asemenea loc.

De ce voi fi şomer, fără viitor, oricine ar fi la Putere?

V.T.: Întrucât nu ai aflat ce poţi face cu şi din tine. Eşti plin de posibilităţi, dar ai hotărât să le ignori. Nu Puterea îţi dă o slujbă, ci aptitudinile tale, voinţa de a fi tu însuţi.

De ce s-a furat şi-n SUA, de ce preamarii lumii n-au idei miraculoase?

V.T.: Pentru că nu s-a inventat (har Domnului!) paradisul terestru. Pentru că suntem mai mult sau mai puţin păcătoşi. Pentru că smerenia este o mare virtute absentă. Dar prefer de un milion de ori o societate imperfectă precum cea din SUA uneia care se vrea substitut pentru împăraţia divină. Nimic mai primejdios decat ersatzul mundan al trenscendenţei.
Mi-e teamă de fanaticii palizi care ne condamnă la fericire.

De ce se pleacă lumea lui Putin şi Rusiei?

V.T.: Pentru că exista o teamă contagioasă de război, iar Rusia a arătat că nu se teme să comită agresiuni. La care se adaugă un fel de masochism occidental, o patimă de auto-flagelare care i-a făcut pe atâţia intelectuali să-i aclame pe Stalin, Mao şi Castro. Ba unii, precum filosoful francez Alain Badiou, i-au aplaudat până şi pe demenţii khmeri roşii.

De ce ai plecat din ţară la timp?

V.T.: Am părăsit România „cu moartea în suflet” în 1981. Lăsam în urma o familie iubită, o mama adorată, prieteni dragi. Dar simţeam că dacă rămân voi muri. De furie, de plictis, de revoltă, de greaţă.

De ce ţara asta e de căcat şi Băsescu un dictator?

V.T.: C’est toi qui l’a dit. Nu sunt de acord: ţara nu este de merde, nu este eine Scheisserepublik, iar Băsescu nu este un dictator. Este o ţară plină de paradoxuri, iar Băsescu este un lider democratic.

El a impus un model: daca nu eşti cu el, ca el, eşti ignorat sau mai rău condamnat la neputinţă. E un soi de dictatură invizibilă. El ascultă telefoanele. Uite o suspiciune.
El e în continuă ceartă, ca apoi să facă nişte compromisuri de neiertat. Cel CU PSD.

VT: A fost un compromis inevitabil dar nu unul putred. Nu exista soluţie viabilă de guvernare atunci, deci s-a ajuns la coaliţii, cu un substrat moral îndoielnic. Politica, s-a spus de atâtea ori, este arena compromisului. Important este să ştii să-ţi păstrezi busola valorică. Una este să accepţi o mare coaliţie şi alta să defilezi la Timişoara, tu, vajnic liberal, braţ la braţ cu candidatul PSD la funcţia supremă în stat.

Dacă nu aş crede aceste lucruri, dacă aş socoti România drept un caz incurabil de degenerescenţă morală şi politică, nu m-aş ocupa de această ţară în scrierile mele. Nu există nici o ţară care să merite să fi privită ca un loc al pierzaniei definitive. Nu accept sub nici o formă basmul cu Băsescu „dictator”. L-au lansat Ion Iliescu, Adrian Năstase şi Adrian Severin, l-au diseminat Mircea Dinescu, Dan Voiculescu, Dinu Patricu, Crin Antonescu şi Cornel Nistorescu. Nu mai vorbesc de Vadim şi Becali, aceşti atleţi ai pluralismului.

România este incurabilă? 50% din Români au votat proiectul Băsescu, de acord, dar ceilalţi 50%? Au votat un alt proiect.

V.T.: Cred că trebuie să ne eliberăm de complexele de inferioritate şi de tentaţia auto-victimizării. România nu este incurabilă. Incurabili sunt cei care încercă să inducă acest gen de fatalism suicidar. Nimic serios nu se poate întemeia pe discursul excluziunii şi al stigmatizării. Tocmai aici e problema: coaliţia Grivco nu a avut alt ingredient decât ura pentru proiectul Băsescu. Or, ura nu zămisleşte nimic solid. Resentimentul generează doar flegmă, oftică, ranchiună. Primii care s-au trezit la realitate după ce-au pierdut au fost politicienii UDMR. Acum începe noaptea Sfântului Bartolomeu în PSD. N-aş vrea să fiu în pielea sărmanului Mircea Geoană, un bun diplomat, însă un lamentabil politician. Este mare provocare pentru Traian Băsescu, la acest ceas istoric, să construiască acel pol de centru-dreapta cu care se idetifică de fapt atâţia dintre români. Cred că va urma o trezire a spiritelor lucide din PNL şi că vom asista la mari schimbări şi în acea formaţiune.

De ce lumea politică e toată cu vreun ce profit personal, cu vreo pată?

V.T.: Politica nu este profesia îngerilor, chiar dacă politicienii mimează adeseori puritatea. Dar nu toţi politicienii sunt o apă şi-un pământ. Nu toată lumea este gata să renunţe la orice principii pentru un cec ori pentru cash ori pentru o excursie în Bahamas. Nu putem scăpa de politică, deci e mai bine să o practicăm şi să o studiem fără amăgiri şi fără demonizări.

De ce, de 20 de ani, trăim viaţa altuia?

V.T.: Trăim de fapt propria noastra viaţă, dar ni se întâmplă să ignorăm acest lucru. O aflăm de obicei în situaţii de ananghie, de criză existenţială. Ne confruntăm atunci subit cu un abis şi ne dăm seamă că despre noi a fost vorba tot timpul..

De ce să mor eu, ca să vină o lume mai bună?

V.T.: Nimeni nu-ţi (mai) cere să te sacrifici pentru viitor. Asta o făceau comuniştii şi naziştii. Lumea cea bună, dacă există, este cea în care trăim. O poţi descoperi, asemeni lui N. Steinhardt, chiar şi într-o celulă de închisoare. Depinde doar de tine să nu fii nefericit.

De ce nu pot să aleg?

V.T.: Nu poţi alege doar dacă îţi interzici alegerea. Altminteri, pas cu pas, eşti pus să alegi. Binele şi Raul: iată mare alegere. Unii o recunosc, alţii o neagă. Dar ea există şi ne face să devenim, în functie de opţiune, cetăţeni sau barbari.

Cine mă va folosi în continuare?

V.T.: Nimeni, dacă vei şti să nu te laşi manipulat. Omul este scop, nu mijloc, spunea Immanuel Kant. Dar pentru a nu fi mijloc, omul trebuie să-şi apere libertatea. Un dar cu care venim pe lume şi pe care riscăm mereu să-l pierdem.

Sursa II