Despre umilinta lui Moise sau cum sa te gandesti mai mult la ceea ce esti pentru a nu deveni arogant

Un text de Sorin Rosen
PERICOPA VAERA (Exodul 6:2-9:35)

Unul din versetele cele mai putin "saritoare in ochi" din pericopa noastra, un verset care aparent nu are nici o legatura cu majorele evenimente ce se desfasoara in textul Torei (alegerea lui Moshe, inceputul plagilor asupra Egiptului etc.) este un verset care ne vorbeste despre relatii de familie si genealogie:

Amram a luat de nevasta pe matusa sa Ioheved si ea i-a nascut pe Aaron si pe Moshe. Anii vietii lui Amram au fost o suta treizeci si sapte de ani. (Exodul 6:20)

In comentariul sau asupra acestui eveniment, Ramban (Nahmanide) vorbeste in primul rand de minuni. In Geneza 46:15, Tora ne spune ca "Toti oamenii [care au venit in Egipt impreuna cu Iaacov] - fiii si fiicele lui - erau treizeci si trei." Apoi urmeaza o enumerare in care sunt mentionate doar 32 de persoane si toti comentatorii Torei se intreaba cine este a 33-a persoana. Rashi este de parere ca este vorba despre Ioheved, mama lui Moshe, cea despre care ne vorbeste si pericopa noastra. Iar motivul, spune Rashi si Talmudul (Bava Batra 123a), pentru care ea nu este mentionata in enumerare este acela ca a fost conceputa in afara Egiptului insa s-a nascut abia dupa ce familia lui Iaacov ajunsese deja in Egipt.

Asa cum am spus, Ramban vorbeste aici despre minuni. Din calculele matematice simple pe care el le face el si Ibn Ezra (un alt comentator al Torei), Ioheved avea 130 de ani cand l-a nascut pe Moshe! Si, spune Ibn Ezra, "daca minunea referitoare la Sara, care a nascut la 90 de ani, este mentionata in Tora, de ce o minune mai mare, nasterea unui copil la 130 de ani, nu ar fi?"

In plus, se vorbeste aici si de o alta minune, mentionata intr-unul din poemele liturghice (piutim) de la Simhat Tora: "Moshe a spus: Sa fie mama mea Ioheved mangaiata dupa moartea mea!". Acest lucru implica evident ca Ioheved ar fi fost in viata la moartea lui Moshe, avand atunci 250 de ani (deoarece Moshe a trait 120 de ani)!!! Din nou o minune care ar fi trebuit mentionata explicit in Tora.

Ramban confirma faptul ca viata lui Ioheved si modul in care s-a nascut Moshe au fost intr-adevar miraculoase. Insa, spune el, "minunile care apar dupa cuvantul unui profet care anunta mai intai evenimentele, sau printr-un inger care se afla intr-o misiune divina -- doar acestea sunt mentionate in Scriptura. In plus", se intreaba Ramban retoric, "de ce ar trebui Tora sa mentioneze explicit aceste minuni? In fond, toate fundamentele Torei sunt de fapt minuni ascunse!"

Mi s-a parut deosebit de interesanta abordarea... Avem o religie, ca de altfel toate religiile lumii, care are la baza minuni si lucruri speciale. Iar aceste minuni si lucruri speciale nici macar nu sunt mentionate uneori, pentru ca existenta lor este atat de evidenta...

Insa ceea ce m-a impresionat cel mai mult din tot episodul nasterii miraculoase a lui Moshe este exact versetul pe care l-am citat in debutul acestui comentariu si explicatia lui Hizkuni (un alt comentatori biblic) pe marginea acestui verset. Spune Hizkuni:

De ce a fost de acord Dumnezeu ca un om atat de important precum Moshe sa fie produsul unei uniuni care mai tarziu va fi interzisa de catre Tora? (Dupa primirea Torei, casatoria unui om cu matusa sa este interzisa si privita ca incest.)

Raspuns: Pentru ca nici un om nu este numit lider al unei comunitati daca nu exista ceva problematic in trecutul sau, de teama ca nu cumva altfel el sa fie arogant cu comunitatea sa. (La fel a fost si situatia regelui David, care a fost produsul casatoriei discutabile din punct de vedere al legalitatii sale, dintre Boaz si Rut.)

Nici aici, ca si in cazul miracolelor, nu aflam intotdeauna despre un lider ce problema a existat in trecutul sau. Insa intotdeauna un lucru problematic exista si acesta este sau ar trebui sa fie un fundament al vietii fiecaruia. Oamenii nu sunt perfecti si asta stim. Ceea ce insa este posibil sa nu constientizam atat de clar (desi cu siguranta stim si asta...) este faptul ca un trecut impecabil poate foarte usor impinge oamenii catre aroganta. Moshe, cel mai umil om al tuturor timpurilor, a fost si cel mai mare lider al tuturor timpurilor. Si nu pot sa nu ma gandesc ca poate motivul principal pentru care a ramas umil in ciuda uriasei misiuni ce i-a fost incredintata este ca s-a gandit permanent la trecutul sau si la originea sa. Poate exact versetul din ritualul sinagogal de Simhat Tora, acela in care Moshe spune "Sa fie mama mea Ioheved mangaiata dupa moartea mea!" nu vorbeste neaparat despre varsta matusalemica a lui Ioheved, ci despre Moshe si preocuparea lui permanenta de a-si aminti, pana in ziua mortii, de parintii sai, de ce au facut si cine au fost ei, de cine a fost chiar el inainte de toate onorurile si misiunile.

Si ma intreb, retoric de aceasta data, cati dintre liderii nostri de astazi, fie ei politici, economici sau religiosi, inteleg sa isi pastreze trecutul aproape, in constiinta, sa si-l onoreze asa cum este el si sa il foloseasca pentru a conduce mai bine pe cei ai caror lideri sunt? Ma rog, pentru ei si pentru noi toti, ca Dumnezeu sa lumineze calea tuturor liderilor lumii, spre a face bine si a intelege ca menirea lor este aceea de a ajuta, de a proteja, de a iubi si a conduce drept pe oamenii din jurul lor...

Shabat Shalom!

Preşedintele Israelului a graţiat o rusoaică în vârstă de 71 de ani

Preşedintele israelian, Shimon Peres, a graţiat o rusoaică în vârstă de 71 de ani, condamnată pentru complicitate la scoaterea ilegală din ţară a nepoatei sale, pentru a o aduce în Rusia.

Iniţial femeia, pe nume Isabella Belfar, a fost condamnată la şase ani de închisoare. Mai târziu, termenul de detenţie a fost redus la jumătate.

Irina Belfar a ajutat-o pe fiica sa să divorţeze de soţul ei, cetăţean israelian, şi să scoată ilegal din ţară copilul cuplului.

Tribunalul a calificat acţiunile Isabella Berlfar şi a fiicei sale drept "conspiraţie criminală". Astăzi, 8 ianuarie, Irina Belfar a fost pusă în libertate.

VoceaRusiei

Gnoza marxista (pentru cine nu crede, inca, ca ideologia comunista este o religie seculara)

Bolsevismul gnostic:
Antonio Gramsci si Georg Lukacs

Antonio Gramsci a fost un gânditor venerat de stânga occidentală, admirat pentru tonul şi stilul diferit de al leninismului convenţional (acelasi lucru se poate spune şi despre Georg Lukács). Diatribele tonitruante ale lui Lenin au devenit la Gramsci sofisticate şi erudite raţionamente teoretice. Se poate afirma faptul că, alături de Tocqueville, Gramsci a influenţat perspectivele disidenţei central-europene asupra societăţii civile. Mai mult, geneza Solidarităţii ca mişcare autonomă şi autoguvernată a confirmat poziţiile unor Michnik, Kuron şi Havel privind puterea celor fără de putere ca strategie a revoltei politice inspirată de idealul societăţii civile. Or, aceşti gânditori s-au întâlnit cu tema societăţii civile pe linia hegeliano-gramsciană (a nu se uita că Gramsci a fost, în felul său, un discipol rebel al lui Benedetto Croce). În egală măsură, Gramsci a justificat o “noocraţie” (“sophocratie”) revoluţionară al cărei scop final s-a identificat cu “dictatura pedagogică” a unei secte de militanţi iluminaţi (posedaţi). În mod similar, Georg Lukács afirma în Geschichte und Klassenbewusstsein (Istorie şi conştiinţa de clasa, 1923), cartea fundamentală a marxismului secolului douăzeci, că nu poate exista o cunoaştere totală a lumii în absenţa unui subiect total. Şi cum proletariatul nu poate gândi revoluţionar pe cont propriu, revoluţia nu trebuie doar căutată, ea trebuie gândită şi scrisă pentru a fi astfel provocată. Aşadar revoluţionarul profesionist al partidului de tip nou este adevăratul agent / subiect al istoriei deoarece îndeplineşte acest sacru mandat pedagogic. Atât Gramsci cât şi Lukács au crezut în şi au teoretizat ideea de predestinare revoluţionară. Ambii au pariat pe o escatologie imanentizată. Lukács era convins că odată atins un anumit nivel epistemic legat de realitatea istorică, grupul care se bucură de acest privilegiu este sortit să ajung la adevăr. Pentru el, din punct de vedere ontologic, condiţia proletară era sinonimă cu condiţia umană. La Gramsci şi la Lukács, fatalitatea şi voinţa istorică se conjugă sub semnul unei teleologii redemptive.
Ambii filosofi au fost profund influenţaţi de fervoarea romantic anti-capitalistă exacerbată de trauma primului război mondial. Momentul revoluţiei bolşevice i-a convins că omenirea se afla în pragul unui salt milenialist, al unui chiliasm revoluţionar. Amândoi, dar mai ales Lukács, au adoptat ceea ce aş numi o “dialectică expresionistă”. Pentru a înţelege mai bine acest ethos filosofic, trebuie să ne întoarcem la Muntele vrăjit al lui Thomas Mann, la acele superbe şi memorabile dezbateri între Naphta si Settembrini. După cum am precizat şi cu alte ocazii (există o întreaga literatură exegetică pe acest subiect), personajul Naphta a fost construit pe modelul lui Lukacs. Acest fost iezuit convertit la cauza revoluţiei ne oferă o radiografie excelentă a momentului de orbire totalitar-teocratică propriu religiilor politice (fenomenul a fost discutat pe larg de Eric Voegelin si Raymond Aron): “Proletariatul mondial afirmă astăzi idealurile lui Civitas Dei în contrapondere cu valorile decadente şi discreditate ale burgheziei capitaliste. Dictatura proletariatului, soluţia economică şi politică pentru ca epoca noastră să obţină mântuirea, nu înseamnă dominaţia neîntreruptă de dragul puterii. Ea este mai mult o absolvire temporară, ca şi cum ai face semnul crucii. Este supendarea contradicţiei dintre spirit şi putere, adică, a birui lumea devenind stăpânul ei, a o transcende în adevăratul sens al cuvântului, acela de a intra în Împarăţia Cerurilor. Proletariatul şi-a asumat sarcina Sfântului Grigore cel Mare. Fervoarea sa religioasă mistuie proletariatul la fel de puternic, iar el va ezita la fel de puţin în a vărsa sânge. Sarcina lui este de a teroriza lumea pentru a o vindeca, pentru ca omul să fie mântuit şi izbăvit. Se va elibera astfel de domnia legii şi de segregarea de clasă, revenind la condiţia sa originară de copil al lui Dumnezeu.”
În recenta sa biografie dedicată lui Ignazio Silone, istoricul Stanislao Pugliese (Bitter Spring, Farrar Straus and Giroux, 2009) citează opiniile autorului romanului Fontamara despre cel care, împreună cu Palmiro Togliatti, a întemeiat Partidul Comunist din Italia (secţie a Internaţionalei Comuniste). Silone, care a rupt încă de la sfârşitul anilor 20 cu formaţiunea care a intrat in istorie drept PCI, îşi amintea despre Gramsci ca personaj tranşant, un filosof pentru care polemica putea deveni un exerciţiu feroce (cum adeseori se întampla, nota Silone, cu timizii). A pornit ca socialist libertarian, a colaborat cu Mussolini la cotidianul socialist Avanti în anii 1913-1915, după care s-a îndragostit de bolşevism şi a susţinut necondiţionat, chiar dacă având destule rezerve personale, cauza sovietică (a democraţiei directe bazată pe soviete). Dincolo de orice reticenţe, Gramsci nu a rupt cu ecleziologia dialectică, nu a deveni precum Silone “un creştin fără biserică, un socialist fără partid”. Există unele indicaţii că în ultimii ani, închis fiind în Italia lui Mussolini, s-a delimitat de stalinismul abject al conducerii PCI, dar nu se cunoaşte vreun text care să afirme explicit o despărţire de bolşevism.
În trilogia sa despre principalele curente ale marxismului, Leszek Kolakowski era înclinat să privească doctrina partidului la Gramsci ca fiind esenţial diferită de aceea, sectar-gnostică, a lui Lenin. Stânga neo-marxistă a încercat să construiască imaginea unui Gramsci ca apostol al unui “comunism alternativ”. În fapt, Gramsci a idolatrizat partidul comunist ca “Principe Modern”, a predicat un neo-machiavelism politic (ori poate, cum susţin unii exegeţi, un neo-hobbesianism), menit să susţină hegemonia unui grup de intelectuali auto-desemnaţi drept posesori ai unui adevăr ezoteric, inaccesibil maselor. A făcut distincţia dintre o “aristocraţie a cunoaşterii revoluţionare” (căreia îi aparţinea, alături de Lukacs sau de Lenin) şi “religia populară” plebei proletare.
Poziţia relativ indulgentă a lui Kolakowski (diferită de cea extrem de critică la adresa lui Georg Lukács, a lui Marcuse ori Sartre) a fost amendată de Luciano Pellicani intr-un volumul Gramsci. An Alternative Communism?, publicat în versiunea americană la Hoover Institution Press în 1981, cu prefaţa lui Giovanni Sartori. Pellicani, un politolog de orientare socialist-liberală, scrie: “Gramsci nu a pus niciodată sub semnul întrebării caracterul hierocratic şi totalitar al partidului revoluţionar”. Pentru el, binele şi răul nu există decât în raport cu un plan politic precis, nu sunt valori autonome. Obsesia lui Gramsci a fost crearea comunităţii totale, a unui spaţiu din care să fie eliminate orice dizarmonii, orice fracturi, orice tensiuni imanente. El afirma la un moment dat: “Schisma speciei umane nu poate continua la nesfârşit. Umanitatea năzuieşte către unificare internă şi externă; caută să se organizeze într-un sistem social paşnic care va permite reconstrucţia lumii”. O utopie pentru care era gata să justifice oricâte sacrificii.
În aceeasi direcţie interpretativă merge cunoscutul istoric al ideilor Andrzej Walicki în magistrala sa sinteză Marxism and the Leap into the Kingdom of Freedom: The Rise and Fall of the Communist Utopia (Stanford University Press, 1995). Precum Kolakowski, Walicki îl priveşte pe Gramsci drept un doctrinar cu intuiţii filosofice autentice. Pentu el însă, militantul comunist era de fapt un spirit iacobin, urmărind instituirea unui univers al unităţii complet omogene, fără fisuri şi erezii, prin continuul război de poziţie (diferit de cel frontal, de manevră). Milenarismul voluntarist specific gândirii gramsciene a avut ca scop “să stabilească ordinea sociala perfectă – perfectă în sensul excluderii egoismului, a pluralismului particularist şi a lipsei de unanimitate. Viziunea lui Gramsci despre această supremă salvare imanenta a combinat idealul prometeic al controlului conştient asupra soartei colective a umanităţii cu nostalgia pentru relaţiile comunitare premoderne (noţiunea lui Ferdinand Tönnies despre Gemeinschaft ca antipod al ’societăţii deschise’ pluraliste bazată pe economia de piaţă”.
Gnoza marxistă cultivată de Gramsci şi de Lukács a fost una a radicalismului absolutist, a partolatriei ridicată la rang de religie seculară, a miturilor soteriologice despre proletariat ca instrument predestinat al unei fictive raţiuni istorice. O revenire la la teoriile lor (ori la Lenin), asa cum sugerează/îndeamnă Alain Badiou ori Slavoj Zizek, înseamnă de fapt o reluare a unui scenariu apocaliptic pe care secolul douăzeci l-a dovedit dezastruos.

Vladimir Tismăneanu, sursa

Ganduri de HANUCA - Sorin Rosen

Imi permit in acest Shabat, chiar inaintea Sarbatorii Luminilor, sa va ofer un gand legat de Hanuca. Un gand neinspirat din pericopa saptamanii si nici din Talmud sau Midrash, ci doar un gand de la inima la inima, pentru toti cei care traim astazi in secolul 21 si ne gandim (inca) la identitatea si spiritualitatea noastra...

In fiecare an, la apropierea sarbatorii de Hanuca, ne gandim cu totii la mesajul acestor zile si la ce vin ele sa ne comunice noua, celor care traim astazi in secolul 21. O poveste de demult, cu eroi si miracole, o poveste care ne da o ocazie sa celebram, insa trebuie sa ne si invete ceva...

Povestea de Hanuca este a noastra si este reala. Evrei in fata pericolului asimilarii, in fata dusmanilor si opresiunii, evrei incercand sa supravietuiasca si sa isi mentina identitatea. Atunci sau acum, fie ca ne aflam in Israel, fie ca suntem in Romania (in oricare dintre comunitatile sale) identitatea noastra este in mod constant sub presiune. In anii domniei lui Antiohus, evreului ii era interzis sa isi practice ritualul, sa isi studieze cartile sfinte si sa isi educe copiii in spiritul valorilor proprii. Astazi, in Romania, intr-o societate libera si democratica, nimic din toate acestea nu mai sunt adevarate: suntem liberi sa fim de religie mozaica si sa o practicam in sinagogi, suntem liberi sa studiem Tora si sa ne educam copiii. Insa presiunea in lumea noastra de astazi vine acum tocmai de la notiunea de libertate. Pentru ca suntem liberi si sa ne oprim din a practica iudaismul, suntem liberi si sa ne uitam invatatura si suntem liberi si sa facem neprioritara educatia pentru copiii nostri.

Sarbatoarea de Hanuca pe care o celebram astazi nu este doar o sarbatoare a luminii. Este si o sarbatoare a deciziilor si, daca ne gandim bine, a unei "revolte", sa-i spunem asa, impotriva apatiei spirituale, impotriva abandonului cultural, impotriva asimilarii. In vremurile seleucizilor elenizati, Matitiahu si fiii sai s-au revoltat nu doar impotriva stapanirii grecesti si au luptat nu doar pentru independenta nationala, ci si pentru a-si convinge fratii, pe evreii elenizati si asimilati ai acelor vremuri, sa revina la mostenirea culturala si religioasa pe care o lasasera in urma.

Exista, in fiecare dintre noi, acum mai mult ca oricand, puterea si cu siguranta si necesitatea de a aprinde lumanari de Hanuca in sufletul nostru mai mult decat la ferestre. In familia sa si in comunitatea sa, aici unde intr-adevar conteaza, fiecare dintre dumneavoastra, fiecare dintre noi, este obligat de Hanuca sa devina un shamash, o "lumanare auxiliara" cu care sa aprinda alte lumini in sufletul celor din jur.

Hanukiada, aceasta traditie inceputa in urma cu atatia ani in Romania de catre regretatul Sef Rabin dr. Moses Rosen, nu este doar o ocazie de a ne reintalni. Este, mai presus de orice, o ocazie de a redeveni constienti de ceea ce avem de facut. Hanukiada nu este doar o celebrare a victoriei macabeilor sau o ocazie sa ne jucam cu dreidel-ul. Ea este o victorie pe care fiecare dintre noi ar trebui sa o poata simti in sufletul sau.

Daca ati aprins lumina Torei in sufletul unui copil, daca ati luat cu voi spiritul acestei sarbatori dincolo de peretii sinagogii unde va aflati si daca l-ati dus pana acasa, si daca acel spirit - de lumina, caldura si identitate iudaica - nu se va stinge o data cu ultimele licariri ale lumanarelelor in seara a opta de Hanuca, atunci si numai atunci puteti intelege cu adevarat, puteti traduce cu adevarat in limba pe care o intelegem cu totii, cuvintele pe care inteleptii nostri le-au instituit pentru aceasta sarbatoare: "Baruh ata Hasem, Elokeinu meleh haolam, seeheianu vekimanu vehighianu lazman haze." ("Binecuvantat fii Tu, Doamne, Dumnezeul nostru, Regele Universului, tinut in viata si ne-ai sustinut si ne-ai facut sa ajungem vremea aceasta.")

O Hanuca plina de lumina si intelegere tuturor, va doresc, si fie ca spiritul de lupta al macabeilor, pentru pastrarea noastra ca evrei si ca oameni, pentru valorile in care credem si pe care le promovam, sa traiasca pe mai departe, cu ajutorul lui Dumnezeu, in fiecare dintre noi!

Iar pentru cei care citesc aceste randuri si, fiind de alte religii, se pregatesc pentru propriile sarbatori, aceleasi ganduri bune si voua, precum si urarea de a continua in spiritualitate, moralitate si bunatate. Fie Dumnezeu atent si bland cu noi toti, fie El binevoitor si milostiv pentru intreaga omenire, si fie ca toate lucrurile bune din aceasta lume sa ne iasa in cale...

Chag Urim Sameah si Sarbatori Fericite!

Directorul Goldman Sachs: „Fac lucrarea lui Dumnezeu”. Lloyd Blankfein e convins că mamutul financiar pe care îl conduce are un „scop social”

* Lloyd Blankfein consideră că cea mai mare bancă a lumii nu profită de pe urma banilor contribuabililor, din moment ce a restituit banii împrumutaţi de la Trezoreria SUA cu o "dobândă sănătoasă" (23%)

Sunt doar un bancher care "face lucrarea lui Dumnezeu" - aşa se autodefineşte Lloyd Blankfein, directorul general (CEO) la Goldman Sachs, cel care a primit nenumărate epitete deloc măgulitoare în ultimul an precum "baron al tâlharilor", "vultur capitalist", "vandal economic" sau mai blândul "pisică grasă".

Blankfein (55 de ani) a acceptat să deschidă uşile biroului său din New York pentru ziarul britanic The Times şi a răspuns cu sânge rece tuturor întrebărilor acuzatoare pe care le-ar avea pentru el milioane de la locuitori ai planetei, de la politicieni şi jurnalişti până la cei rămaşi fără slujbe şi fără case.
Poate că toată lumea consideră bacherii ca fiind "vinovaţi" de criza financiară de pe Wall Street (septembrie 2008), însă Blankfein nu-şi recunoaşte vreo vină. Ba dimpotrivă, "toată lumea ar trebui să fie fericită", afirmă bancherul, pentru că "sistemul financiar ne-a adus în criză, iar el ne va scoate".

Faptul că, în plină recesiune mondială, Goldman Sachs (GS) a avut un profit-record (3,4 miliarde USD) în trimestrul doi al acestui an, ar trebui văzut ca un semn bun de relansare a economiei, ne îndeamnă Blankfein.

Cât despre mult-criticatele bonusuri, el le vede ca fiind "de-a lungul istoriei noastre (a GS - n.r.) corelate cu performanţele pe termen lung". "Alţii n-au făcut bani, dar au dat bonusuri mari" şi în prezent nu mai sunt pe piaţă, atrage atenţia bancherul.

"Suntem foarte importanţi, avem un scop social"

Mulţi oameni consideră "şantaj" pretenţia bancherilor că trebuie lăsaţi să încaseze ce bonusuri vor, pentru ca succesul lor să garanteze prosperitatea întregii economii, a sintetizat reporterul The Times o acuzaţie aflată pe buzele multora. CEO-ul de la GS răspunde calm şi la acest afront: "Dacă sistemul financiar se prăbuşeşte, se prăbuşesc şi afacerile voastre".

Pentru moment, Blankfein pare gata să admită că înţelege de ce "oamenii sunt furioşi" pe bancheri, dar respinge ideea că GS "profită" de pe urma banilor contribuabililor. Cele 10 miliarde USD primite de la Trezoreria SUA au fost restituite cu o "dobândă sănătoasă" - 23%.

GS a prosperat în 2009 graţie faptului că Congresul a decis să salveze, cu bani publici, sistemul bancar american, însă acest detaliu pare puţin important pentru bancher. "Suntem foarte importanţi, avem un scop social", crede Blankfein, care este convins de rolul benefic societăţii pe care îl joacă el şi angajaţii săi.

"Noi ajutăm companiile să crească, ajutându-le să strângă capital. Aceasta, la rândul său, le permite oamenilor să aibă slujbe şi să creeze mai multă creştere şi prosperitate" - aceasta se arată, în esenţă, "lucrarea lui Dumnezeu" pe care şi-o asumă unul dintre cei mai dispreţuiţi oameni ai planetei.

"Erou" şi "antierou" american

Până acum doi ani, povestea lui Lloyd Blankfein era cea tipică unui "erou american". Fiu al unui poştaş şi al unei recepţionere din cartierul new-yorkez Bronk, Lloyd avea să fie primul care să facă studii universitare din familia lui. Dar nu a ajuns la orice universitate, ci tocmai la celebra Harvard, plătindu-şi studiile printr-un împrumut de stat.

Tenace, dar discret şi lipsit de cheltuielile exuberante ale altora din industria financiară, Blankfein a şocat o lume întreagă în 2007, când a stabilit un record în privinţa remuneraţiei. Peste salariul "modest" de 600.000 dolari pe an, el a încasat un bonus de 67,9 milioane - o sumă de circa 1.360 ori mai mare decât venitul mediu al unei familii americane. În trei ani în fruntea GS, el a acumulat şi acţiuni la companie în valoare de cel puţin 500 milioane USD.

700.000 $ vor încasa drept bonusuri circa 30.000 de angajaţi ai Goldman Sachs - cea mai de succes bancă din lume, cu un profit-record (3,4 miliarde USD) în trimestrul doi al lui 2009

Citeşte şi Cum să faci bani în criză - un autor american descrie secretele Goldman Sachs

Gandul

Constituţia Apostolica "Anglicanorum Coetibus" pentru anglicanii care intră în deplină comuniune cu Biserica Catolică

„Un document care „deschide un n ou drum pentru unitatea creştinilor, recunoscând în acelaşi timp diversitatea legitimă în expresia credinţei noastre comune”: astfel se prezintă Constituţia Apostolică Anglicanorum Coetibus, care răspunde numeroaselor cereri înaintate de anglicani din diferite părţi ale lumii de a intra în deplină comuniune cu Biserica catolică.

Documentul publicat luni 9 noiembrie a fost semnat de Papa pe 4 noiembrie, în comemorarea liturgică a Sfântului Carol Borromeo. Este structurat în 13 articole şi însoţit de o serie de Norme complementare, redactate de Congregaţia pentru Doctrina Credinţei.

Constituţia Apostolică Anglicanorum Coetibus, subliniază o Notă a Sălii vaticane de presă, prin instituirea Ordinariatelor personale, răspunde la numeroasele cereri înaintate Sfântului Scaun de grupuri de miniştri de cult şi credincioşi anglicani doritori „să intre în deplină comuniune cu Biserica catolică”. Nu este vorba, deci, de „o iniţiativă care să fi pornit de la Sfântul Scaun, ci de un răspuns generos” al Papei la „aspiraţia legitimă a unor asemenea grupuri anglicane”.

Instituirea acestei noi structuri, continuă nota, „se situează în deplină armonie cu angajarea pentru dialogul ecumenic, care continuă să fie o prioritate a Bisericii catolice”. De altfel, Ordinariatele Personale vor permite acestor grupuri de anglicani „să intre în deplina comuniune cu Biserica catolică, păstrând în acelaşi timp elemente ale patrimoniului spiritual şi liturgic specific anglican”. Nota subliniază, de asemenea, că posibilitatea prevăzută de Constituţia Anglicanorum Coetibus a prezenţei unor clerici căsătoriţi în Ordinariatele Personale „nu înseamnă în nici un mod o schimbare în disciplina Bisericii în ceea ce priveşte celibatul preoţesc” care, cum afirmă Conciliul al II-lea din Vatican, „este semn şi totodată stimulent al carităţii pastorale şi anunţă în lumina bucuriei Împărăţia lui Dumnezeu”.

Constituţia Apostolică stabileşte înainte de toate instituirea Ordinariatelor Persoanele pentru anglicanii care întră în deplina comuniune cu Biserica catolică. Aceste Ordinariate, prevede articolul introductiv al documentului, „sunt instituite de Congregaţia pentru Doctrina Credinţei, în hotarele teritoriale ale unei determinate Conferinţe episcopale”. Au personalitate juridică şi sunt formate de credincioşi laici, clerici şi călugări, „aparţinând la origine Comuniunii anglicane iar acum în deplină comuniune cu Biserica catolică” (art.1). După ce a reamintit că Ordinariatul Personal, este supus Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei şi celorlalte dicastere vaticane conform competenţelor lor (art.2), Constituţia se opreşte asupra celebrărilor liturgice. Ordinariatul, este stabilit, are facultatea de a celebra Euharistia şi celelalte Sacramente potrivit cărţilor liturgice „proprii ale tradiţiei anglicane aprobate de Sfântul Scaun” pentru a ţine vii tradiţiile spirituale, liturgice şi pastorale ale Comuniunii anglicane (art.3). Ordinariatul personal este încredinţat grijii pastorale a unui Ordinar numit de Papa iar Ordinarul are putere ordinară, delegată şi personală (art.4-5).

Constituţia stabileşte deci că toţi care exercită slujirea de diaconi, preoţi sau episcopi anglicani pot di acceptaţi de Ordinar drept candidaţi la Ordinele Sacre ale Bisericii catolice. Pentru miniştrii de cult căsătoriţi, sunt observate normele Enciclicei Sacerdotalis coelibatus şi ale Declaraţiei „In June”. Miniştrii de cult necăsătoriţi trebuie în schimb să urmeze norma celibatului clerical. Pe de altă parte, Ordinarul „va admite la ordinul prezbiteratului numai bărbaţi celibatari”, în timp ce va putea „adresa cerere” Pontifului, în derogare la canonul 277, , § 1, „de a fi admis la Ordinul sacru al prezbiteratului şi bărbaţi căsătoriţi, după criterii obiective aprobate de Sfântul Scaun”.

Mai departe, candidaţii la Ordinele Sacre într-un Ordinariat „vor fi formaţi împreună cu ceilalţi seminarişti, mai ales în domeniile doctrinare şi pastorale”.

În acelaşi timp, Ordinarul, cu aprobarea Sfântului Scaun. „poate înfiinţa noi Institute de Viaţă Consacrată (călugăreşti) şi Societăţi de Viaţă Apostolică” (art 6-7).
Documentul prevede ca, auzită părerea episcopului diecezan al locului şi cu consimţământul Sfântului Scaun, să poată „înfiinţa parohii personale, pentru grija pastorală a credincioşilor aparţinând Ordinariatului”. Parohii se bucură de toate drepturile şi au toate obligaţiile prevăzute de Codul de drept canonic (art.8). Se stabileşte, de asemenea, că credincioşii laici şi călugări care doresc să facă parte din Ordinariatul Personal, „trebuie să manifeste această voinţă în scris” (art.9).

Ordinarul, continuă documentul Anglicanorum Coetibus este asistat de un Consiliu de conducere, „disciplinat de Statute aprobate de Ordinar şi confirmate de Sfântul Scaun”. Atare Consiliu este prezidat de Ordinar şi exercită, între altele, funcţiile stabilite de Codul de Drept canonic pentru Consiliul prezbiteral (art.10). Ordinarul trebuie să se ducă la Roma o dată la fiecare 5 ani pentru vizita ad Limina şi trebuie să prezinte Papei o dare de seamă despre situaţia Ordinariatului (art.11). În sfârşit, Constituţia stabileşte ca pentru cauzele judiciare tribunalul competent este cel al diecezei în care una dintre părţi are domiciliul, exceptând cazul în care Ordinariatul şi-ar fi constituit un tribunal al său (art.12). Ultimul articol prevede că decretul care instituie un Ordinariat va determina locul sediului Ordinariatului însuşi (art.13).

La Constituţie sunt adăugate Normele Complementare. Înainte de toate, se subliniază că Ordinarul, care poate fi un episcop sau un preot este numit de Pontif, este membru al respectivei Conferinţe episcopale. În exercitarea oficiului său, Ordinarul trebuie să menţină legături strânse de comuniune cu episcopul diecezei. Ordinarul, care poate înfiinţa decanate teritoriale, are facultatea de a încardina în Ordinariatul său miniştri de cult anglicani intraţi în deplină comuniune cu Biserica catolică.

La rândul lor, credincioşii laicii proveniţi din Anglicanism, după Mărturisirea de Credinţă şi Sacramentele Iniţierii, trebuie să fie înscrişi într-un registru al Ordinariatului.

Articolul 6 al Normelor se concentrează asupra stării clericului. Ţinând cont de tradiţia şi experienţa bisericească anglicană, se citeşte, Ordinarul poate prezenta Sfântului Părinte cererea de admitere de bărbaţi căsătoriţi la hirotonirea preoţească în Ordinariat, după un proces de discernământ bazat pe criterii obiective şi necesităţile Ordinariatului”.

Aceste criterii vor vi determinate de Ordinar, după ce va fi consultat episcopul local, şi aprobate de Sfântul Scaun. Cei care fuseseră hirotoniţi în Biserica catolică şi au aderat apoi la Comuniunea anglicană nu pot fi admişi la exercitarea ministerul sacru în Ordinariat”.

„Clericii anglicani care se găsesc în situaţii de căsătorie iregulare - mai este stabilit - nu pot fi admişi la Ordinele Sacre în Ordinariat”.

Articolul 10 stabileşte, apoi, reglementarea pentru formarea clerului Ordinariatului. Atare formare trebuie să se desfăşoare „în deplină armonie cu tradiţia catolică, în acele aspecte ale patrimoniului anglican de valoare particulară”. Ordinarul poate accepta ca seminarişti „numai credincioşii care fac parte dintr-o parohie personală a Ordinariatului sau pe caia care provin din Anglicanism şi au restabilit deplina comuniune cu Biserica catolică”. Candidaţii la preoţie vor prim formarea lor teologică „împreună cu ceilalţi seminarişti într-un seminar sau într-o facultate teologică, pe baza unui acord încheiat între Ordinariat şi episcopul diecezan sau episcopii interesaţi”.

Prelaţilor foşti anglicani le este dedicat articolul 11 al Normelor complementare. „Un episcop fost anglican şi căsătorit - este stabilit - este eligibil pentru a fi numit Ordinar. În atare caz, este hirotonit preot în Biserica catolică şi exercită în Ordinariat slujirea pastorală şi sacramentală cu deplină autoritate jurisdicţională”. Un episcop anglican care aparţine Ordinariatului poate fi invitat să participe la întâlniri ale Conferinţei episcopale din teritoriul respectiv. Ultimele articole privesc Consiliul de conducere, Consiliul Pastoral şi parohiile personale.

RadioVaticana

Poţi fi preot catolic însurat (uite cum face Dumnezeu sa mearga treaba...impecabil)

Vaticanul a publicat Constituţia Apostolică care va permite convertirea colectivă la catolicism a anglicanilor dezamăgiţi de evoluţiile recente din Biserica lor.

Constituţia apostolică semnată de papa Benedict al XVI-lea pe 4 noiembrie 2009 reglementează condiţiile în care poate avea loc convertirea credincioşilor anglicani.

Potrivit textului, celibatul preoţilor va trebui respectat, însă convertirea preoţilor deja căsătoriţi va fi examinată "caz cu caz".

Vaticanul arată, într-un comunicat, că acest lucru nu reprezintă o schimbare a dogmei Bisericii Catolice.

În Biserica Romano Catolică, accesul la preoţie îl au doar bărbaţii care îşi asumă celibatul pe viaţă. Doar în ramura de tradiţie orientală, greco-catolică, sunt acceptaţi şi preoţii căsătoriţi.

Vaticanul a estimat că 20-30 de episcopi şi câteva sute de persoane din Biserica Anglicană ar putea reveni la Biserica Romei.

Apariţia bisericii Anglicane

Biserica Anglicană s-a născut în secolul al 16-lea în timpul Reformei Protestante, din motive politice. Regele Angliei, Henric al VIII (1491-1547), a ieşit de sub ascultarea Bisericii Romei, întrucât papa Clement al VII-lea (1523-1534) a refuzat să declare nulă căsătoria regelui cu Ecaterina de Aragon.

Regele a pregătit hirotonirea lui Thomas Cranmer ca Arhiepiscop de Canterbury, care a pus bazele emancipării Bisericii Angliei faţă de Roma, prin introducerea limbii engleze în liturghia anglicană şi prin traducerea Bibliei în engleză.

RomaniaActualitati

Leha Dodi ( geniul muzicii la evrei)

Primirea Shabatului (Kabalat Shabat) incepe cu cele sase capitole din psalmii, cele 6 zile ale Creatiei.

La sfarsitul lor se rosteste poezia (piut) "Leha Dodi"

Leha dodi likrat cala, pnei Shabat nekabela

Aceasta reprezinta ziua a saptea - Shabatul- si se recita de catre hazan impreuna cu multimea , verset dupa verset .

Ultimul verset, "Boi beshalom", se recita in picioare cu fata la intrarea in sinagoga (in general catre vest, in directia opusa Aron Hakodesh, care se afla in est),astfel este intampinata mireasa (cala), Regina Shabat (Shabat haMalKa).

Doar pentru Leha Dodi , oamenii in sinagoga sa intorc cu spatele la Aron haKodesh , aratandu-si astfel respectul pentru Shabat, care e intampinat cu mici plecaciuni ca cel mai de seama oaspete.

"Leha Dodi" a fost compusa de Rabi Shlomo Alkavetz, unul dintre marii kabalisti.

Rabi Shlomo Alkavetz, poet si kabalist, s-a nascut la inceputul sec. XV. A locuit in Salonic ,iar apoi in Tzfat (Israel).
A activat in Tzfat, in timpul lui Rabi Iosef Karro.

Elementul de baza al cantecului e preluat din Talmud, din Cartea (masehet) Shabat:

"...Rabi Hanina a zis: Sa iesim in intampinarea Reginei Shabat (Shabat haMalKa)...

Rabi Ianai a zis: Vino mireaso, vino mireaso (boi cala, boi cala)".


Dupa traditie, sinagoga kabalistilor se afla in camp deschis, in afara orasului, iar cand mergeau vineri seara spre sinagoga spuneau "likrat Shabat lehu venileha" (spre Shabat sa mergem).

Marx Engels - Manifestul Partidului Comunist

Il stiti? Studiati-l!


Marx Engels - Manifestul Partidului Comunist

Asta sa fie ironia-religie de care vorbesc debolistii? Eu cred (sper) ca nu.

Creatorul Seinfeld, Larry David, criticat dur dupa ce urineaza pe un tablou cu Iisus, intr-un serial difuzat de HBO

HotNews

De ce zic rabinii ca intai trebuie sa vina Ilie?

INTREBARE:
De ce zic rabinii ca intai trebuie sa vina Ilie?

RASPUNS:
Traditia iudaica legata de faptul ca venirea lui Mashiah (Mesia) va fi precedata de venirea lui Eliahu (Ilie) se bazeaza in principal pe versetul din Maleahi 3:23 (in variantele crestine ale Bibliei: Maleahi 4:5): "Hine anohi sholeah lahem et Elia hanavi lifnei bo iom Hashem hagadol vehanora" ("Iata, Eu va voi trimite pe profetul Eliahu, inainte de a veni ziua lui Dumnezeu, cea mare si infricosatoare.")

Dupa sosirea lui Eliahu, ordinea evenimentelor din Era Mesianica este, conform opiniei lui Rambam (Maimonide), urmatoarea:
(1) sosirea lui Mashiach;
(2) reconstruirea Templului din Ierusalim;
(3) reintoarcerea tuturor evreilor in Tara Sfanta;
(4) invierea mortilor, la patruzeci de ani distanta.

DvarTora

Pericope TORA - comentarii ale Torei facute de Sorin Shlomo Rosen

dvartora

Anti-comunistii lui Tismaneanu, socialistii cu fata umana, neoconservatorii noii etape...(cine oare-s?)

N-am mai pus link-uri pe nume, ca e mult de detaliat.

Adio utopiei: Revolutiile din 1989 dupa doua decenii

27/09/2009 — tismaneanu

Tocmai a aparut in revista Dissent online interventia mea despre aniversarea revolutiilor din 1989. Sunt publicate si alte comentarii pe acelasi subiect semnate, intre altii de Shlomo Avineri, Ana Seleny, Paul Berman si Jeffrey Wasserstrom.

Imi amintesc seara din ianuarie 1990 cand am primit acasa la Philadephia un telefon neasteptat: “It’s Irving Howe” mi-a spus persoana care sunase. Il vazusem conferentiind pe legendarul editor al lui Dissent, ii citisem cartea devenita clasica despre roman si politica, stiam multe despre polemicile cu stanga pro-sovietica, cu directia New Left, dar si cu neoconservatorii. Irving Howe si Michael Harrington au incercat sa reconstruiasca socialismul democratic, un fel de via media intre comunism si liberalism. Li s-a asociat filosoful politic Michael Walzer. Din opera lui Howe raman notabile multe eseuri literare, cartea despre emigrantii evrei din New York (The World of Our Fathers), studii de istoria ideilor, in primul rand despre traditia gandirii socialiste anti-autoritare. A fost unul dintre cei patru protagonisti ai filmului Arguing the World (impreuna cu Irving Kristol, Nathan Glazer si Daniel Bell).

Mi-a cerut atunci un articol pentru numarul special al revistei dedicat revolutiilor din Europa de Est. L-am scris si aparut sub titlul “From Euphoria to Rage”. Ulterior, am ramas in contact cu editorii de la Dissent, in special cu prietenul meu Mitchell Cohen, autorul biografiei lui Lucien Goldmann aparuta la Princeton University Press, profesor de stiinte politice la City University of New York. Intre contributing editors se numara ganditori de care ma simt extrem de apropiat: Agnes Heller (New School University) si Jeffrey Isaac (Indiana University). Irving Howe s-a stins din viata acum cativa ani. In urma cu o luna am fost abordat de redactia revistei spre a scrie, alaturi de alti politologi, istorici, sociologi, un scurt bilant al celor decenii scurse de la momentul intr-adevar world-historical (weltgeschichtlich, in sens hegelian) al revolutiilor din ‘89.

Fiti vigilenti, tovarasi!

Tismaneanu construieste neobosit:
"Fiorul evocarii unor lumi ucise” de Agnes Heller

Reiau : "Albert Einstein: De ce socialism?"

Albert Einstein

De ce socialism?

---

Scris: 1949 Publicat: în numărul de debut al Monthly Review (mai 1949) Sursa: Monthly Review Traducere: Alexandra Lungu, mai 2009

---

Este indicat ca cineva care nu este expert în ceea ce priveşte chestiunile economice şi sociale să emită păreri despre socialism? Cred, din mai multe motive, că este.

Să cercetăm întâi chestiunea din punct de vedere al cunoaşterii ştiinţifice. Poate părea că nu există diferenţe metodologice majore între astronomie şi economie: oamenii de ştiinţă din ambele domenii încearcă să descopere legi care pot fi acceptate general pentru un grup circumscris de fenomene, astfel încât să interconecteze aceste fenomene pe cât de uşor de înţeles posibil. Dar, în realitate, asemenea diferenţe metodologice există. Descoperirea legilor generale în domeniul economiei este îngreunată de faptul că observarea fenomenelor economice este adesea afectată de mulţi factori care sunt foarte greu de evaluat separat. În plus, experienţa care s-a acumulat de la începutul aşa-zisei perioade civilizate a istoriei umane a fost influenţată şi limitată, cum bine se ştie, de cauze care sub nicio formă nu sunt exclusiv economice ca natură. De exemplu, majoritatea statelor mari din istorie şi-au datorat existenţa cuceririlor. Cuceritorii s-au stabilit, legal şi economic, drept clasă privilegiată în ţara cucerită. Şi-au însuşit drepturile de proprietate şi au desemnat preoţimea din rândurile lor. Preoţii, controlând educaţia, au creat din separarea pe clase sociale o instituţie permanentă şi au creat un sistem de valori prin care oamenilor le era ghidat, în mare parte inconştient, comportamentul social.

Dar tradiţia istorică este, putem zice, destul de actuală; niciunde nu s-a reuşit să se treacă peste ceea ce Thorstein Veblen numea “faza prădătoare” a dezvoltării umane. Faptele economice observabile aparţin acelei faze şi chiar şi asemenea legi care ar putea deriva de aici nu pot fi aplicabile altor faze. Dat fiind că scopul real al socialismului este tocmai să înfrângă faza prădătoare a dezvoltării umane şi să avanseze dincolo de ea, ştiinţa economiei în starea ei actuală poate arunca puţină lumină asupra societăţii socialiste din viitor.

În al doilea rând, socialismul este îndreptat către un final etic din punct de vedere social. Ştiinţa, totuşi, nu poate crea sfârşituri, ba mai mult, nu le poate inocula în fiinţele umane. Dar sfârşiturile însele sunt concepute de personalităţi cu idei înalte şi, dacă aceste sfârşituri nu sunt abandonate din faşă, ci pline de viaţă şi viguroase, sunt adoptate şi purtate înainte de acele multe fiinţe umane care, pe jumătate inconştiente, determină evoluţia lentă a societăţii.

Din aceste motive, ar trebui să avem grijă să nu supraestimăm ştiinţa şi problemele ştiinţifice atunci când se discută probleme umane; şi nu ar trebui să ne imaginăm că experţii sunt singurii care au dreptul să emită păreri în ceea ce priveşte chestiunile de organizare socială.

Nenumărate voci au susţinut, de ceva vreme încoace, că societatea umană trece printr-o criză, că stabilitatea i-a fost scuturată serios. Este caracteristic unei asemenea situaţii ca indivizii să se simtă indiferenţi sau chiar ostili grupului, mic sau mare, din care fac parte. Ca să mă explic, am să descriu aici o experienţă personală. Am discutat recent cu un om inteligent şi bine-dispus despre ameninţarea unui alt război care, în opinia mea, ar pune serios în pericol existenţa umanităţii, şi am menţionat că numai o organizaţie supra-naţională ar oferi protecţie împotriva acestui pericol. Atunci, vizitatorul meu, foarte calm şi liniştit, mi-a spus: “De ce te opui atât de profund dispariţiei rasei umane?”

Sunt sigur că acum un secol, nu mai mult, nimeni nu ar fi făcut o asemenea afirmaţie cu atâta uşurinţă. Este afirmaţia unui om care s-a chinuit în zadar să atingă un echilibru şi care, mai mult sau mai puţin, a pierdut speranţa de a reuşi. Este expresia unei sinugurătăţi dureroase şi a unei izolări, de care atâţia oameni suferă astăzi. Care este cauza? Există vreo scăpare?

Este uşor să punem asemenea întrebări, dar este greu să răspundem la ele neavând niciun dubiu. Trebuie să încerc, totuşi, pe cât de bine pot, deşi sunt conştient de faptul că sentimentele şi aspiraţiile noastre sunt frecvent contradictorii şi obscure şi că nu pot fi exprimate în formule uşoare şi simple.

Omul este, în acelaşi timp, o fiinţă solitară şi una socială. Ca fiinţă solitară, el încearcă să-şi protejeze existenţa sa şi pe aceea a celor care îi sunt apropiaţi, să-şi satisfacă dorinţele personale şi să-şi dezvolte abilităţile înnăscute. Ca fiinţă socială, el încearcă să câştige recunoaşterea şi afecţiunea oamenilor, să îi placă aceleaşi lucruri ca şi lor, să îi mângâie când au necazuri şi să le îmbunătăţească condiţiile de viaţă. Doar existenţa acestor năzuinţe variate, adesea conflictuale, stau la baza caracterului special al omului şi combinarea lor specifică determină gradul în care un individ poate obţine echilibrul interior şi poate contribui la bunăstarea societăţii. Este destul de posibil ca puterea relativă a acestor două porniri să fie, în mare, fixată genetic. Dar personalitatea care erupe în cele din urmă este formată în mare parte de mediul în care individul se întâmplă să se afle atunci când se formează, de structura societăţii în care creşte, de tradiţia acelei societăţi şi de felul în care priveşte el însuşi diferite tipuri de comportament. Conceptul abstract de “societate” înseamnă pentru fiinţa umană individuală suma relaţiilor sale directe şi indirecte cu contemporanii săi şi cu toţi oamenii din generaţiile anterioare. Individul este capabil să gândească, să simtă, să năzuiască şi să muncească individual, dar depinde atât de mult de societate – în existenţa sa fizică, intelectuală şi emoţională – că ne este imposibil să ni-l imaginăm sau să-l înţelegem în afara cadrului societăţii. “Societatea” îi dă omului mâncare, haine, o casă, uneltele de lucru, limba, modul de gândire şi majoritatea gândurilor în sine; viaţa lui este posibilă datorită muncii şi reuşitelor multor milioane de oameni din trecut şi din prezent, care sunt cu toţii ascunşi în spatele micului cuvânt “societate”.

Este evident, în consecinţă, că dependenţa individului de societate este un fapt natural care nu poate fi abolit – la fel ca în cazul furnicilor şi al albinelor. În orice caz, în timp ce întreg procesul de existenţă al furnicilor şi albinelor este fixat în detaliu de instincte rigide, moştenite, modelul social şi interrelaţionarea fiinţelor umane sunt foarte variabile şi se pot schimba. Memoria, capacitatea de a face noi combinaţii, darul comunicării orale au făcut posibilă dezvoltarea fiinţelor umane în direcţii care nu sunt dictate de necesităţile biologice. Această dezvoltare se manifestă în tradiţie, instituţii şi organizaţii; în literatură; în descoperiri ştiinţifice şi inginereşti; în lucrările de artă. Aşa se explică cum se întâmplă că, într-un anumit sens, omul îşi poate influenţa viaţa prin propriul comportament şi că, în acest proces, gândirea conştientă şi dorinţele pot juca un rol.

Omul moşteneşte la naştere, ereditar, o constituţie biologică pe care trebuie să o considerăm fixă şi nealterabilă, incluzând dorinţele naturale caracteristice speciei umane. În plus, de-a lungul vieţii, obţine o constituţie culturală pe care o adoptă de la societate prin comunicare şi prin multe alte tipuri de influenţe. Această constituţie culturală este cea care, cu trecerea timpului, se poate schimba, şi determină în mare măsură relaţia dintre individ şi societate. Antropologia modernă ne-a învăţat, prin investigare comparativă a aşa-ziselor culturi primitive, că modul în care se comportă social fiinţele umane poate varia foarte mult, în funcţie de modelele culturale şi de tipurile de organizare care predomină în societate. Pe acest lucru îşi pot baza munca cei care încearcă să îmbunătăţească omul: fiinţele umane nu sunt condamnate, din cauza constituţiei lor biologice, să se anihileze unele pe altele sau să fie la cheremul unei sorţi crude, auto-impuse.

Dacă ne întrebăm cum ar trebui schimbate structura societăţii şi atitudinea culturală a omului, pentru a face viaţa umană pe cât de satisfăcătoare posibil, ar trebui să ne amintim constant că există anumite condiţii pe care nu le putem modifica. Aşa cum am menţionat înainte, natura biologică a omului nu este modificabilă sub nicio formă. Mai mult, dezvoltarea tehnologică şi demografică a ultimelor câteva secole a creat condiţii persistente. În societăţi relativ dense, care beneficiază de bunuri indispensabile existenţei lor continue, este absolut necesară o divizare extremă a muncii şi o centralizare la nivel înalt a aparatului productiv. Timpul în care indivizii sau grupurile relativ mici puteau fi complet auto-suficienţi – deşi, uitându-ne înapoi, pare idilic – a apus pentru totdeauna. Este doar o mică exagerare să afirmăm că omenirea constituie chiar şi acum o comunitate planetară de producţie şi consum.

Am atins punctul în care poate că voi indica pe scurt ceea ce, în opinia mea, constituie esenţa crizei timpului nostru. Aceasta priveşte relaţia dintre individ şi societate. Individul a devenit mai conştient ca niciodată de dependenţa lui de societate. Dar el nu consideră această dependenţă ca pe ceva pozitiv, ca pe o legătură organică, ca pe o forţă protectoare, ci, dimpotrivă, ca pe o ameninţare la adresa drepturilor sale naturale, sau chiar la adresa existenţei sale economice. Mai mult, poziţia sa în societate îi accentuează pornirile egoiste de schimbare, pe când pornirile sociale, care sunt, natural, mai slabe, se deteriorează progresiv. Toate fiinţele umane, indiferent de poziţia în societate, suferă de acest proces de deteriorare. Prizonieri inconştienţi ai propriului egoism, se simt nesiguri, singuri şi privaţi de plăcerea naivă, simplă şi nesofisticată de a trăi. Omul poate găsi un scop în viaţă, cât de scurtă şi efemeră ar fi, doar dacă este devotat societăţii.

Anarhia economică a societăţii capitaliste aşa cum există ea astăzi este, în opinia mea, adevărata sursă a răului. Vedem în faţa noastră o uriaşă comunitate de producători ai cărei membri încearcă neîncetat să se priveze unii pe alţii de roadele muncii lor colective – nu prin forţă, ci în conformitate cu regulile stabilite legal. Este deci important să realizăm că mijloacele de producţie – adică întreaga capacitate productivă necesară pentru producerea bunurilor de consum, precum şi a unor bunuri-capital în plus – pot fi legal, şi, în mare parte, sunt, proprietatea privată a unor indivizi.

De dragul simplificării, în ceea ce urmează îi voi numi “muncitori” pe toţi cei care nu au în proprietate nicio parte din mijloacele de producţie – deşi asta nu corespunde în totalitate înţelesului obişnuit al termenului. Proprietarul mijloacelor de producţie este în poziţia de a cumpăra forţă de muncă de la muncitor. Folosind mijloacele de producţie, muncitorul produce noi bunuri care devin proprietatea capitalistului. Punctul esenţial al acestui proces este relaţia dintre ceea ce produce muncitorul şi ceea ce primeşte în schimb, amândouă fiind măsurate în termenii valorii reale. Până acum, în contextul în care contractul muncii este “liber”, ceea ce primeşte muncitorul nu este determinat de valoarea reală a bunului pe care îl produce, ci de nevoile sale minime şi de cererea capitalistului de forţă de muncă în relaţie cu numărul de muncitori care concurează pe acelaşi post. Este important să înţelegem că şi numai în teorie plata muncitorului nu este determinată de valoarea produsului său.

Capitalul privat tinde să fie concentrat în câteva mâini, lucru cauzat parţial de concurenţa dintre capitalişti, şi parţial din cauză că evoluţia tehnologică şi diviziunea crescândă a muncii încurajează formarea de unităţi de producţie mari în defavoarea celor mici. Rezultatul acestor dezvoltări este o oligarhie de capital privat, o enormă putere care nu poate fi înlăturată eficient nici de o societate democratică organizată politic. Acest lucru este adevărat, dat fiind că membrii corpurilor legislative sunt selectaţi de partidele politice, finanţate în mare parte, sau influenţate în alt fel, de capitaliştii privaţi, care separă electoratul de clasa politică. Consecinţa este că reprezentanţii populaţiei nu protejează de fapt interesele secţiunilor defavorizate ale societăţii. Mai mult, în condiţiile actuale, capitaliştii privaţi controlează inevitabil, direct sau indirect, principalele surse de informare (presa, radioul, educaţia). Este deci extrem de greu şi, în cele mai multe cazuri, de-a dreptul imposibil, pentru cetăţeanul-individ să ajungă la o concluzie obiectivă şi să profite inteligent de drepturile sale politice.

Situaţia care predomină într-o economie bazată pe proprietatea privată a capitalului este caracterizată de două principii importante: primul, mijloacele de producţie (capitalul) sunt deţinute privat şi proprietarii dispun de ele aşa cum consideră de cuviinţă; al doilea, contractarea muncii este liberă. Desigur, nu există o societate pur capitalistă din acest punct de vedere. Ar trebui luat în calcul şi faptul că unii dintre muncitori au reuşit să îşi asigure o formă oarecum îmbunătăţită a “contractului liber de muncă”, prin lungi şi amare lupte politice. Dar, pe ansamblu, economia actuală nu diferă cu mult de capitalismul “pur”.

Producţia este generată pentru profit, nu pentru consum. Nu predomină principiul că toţi cei capabili şi dornici de muncă vor găsi un loc de muncă; există aproape întotdeauna o “armată de şomeri”. Muncitorul trăieşte cu teama constantă că îşi va pierde locul de muncă. Dat fiind că muncitorii neangajaţi şi cei prost plătiţi nu oferă un mediu de piaţă profitabil, producţia de bunuri de consum este restricţionată şi consecinţa este constituită de o mare suferinţă. Progresul tehnologic rezultă frecvent într-o rată şi mai mare de şomeri, şi nu în uşurarea poverii muncii pentru noi toţi. Motivul profitului, alături de competiţia dintre capitalişti, este responsabil pentru o instabilitate în acumularea şi utilizarea capitalului, lucru care duce la depresiuni grave şi crescânde. Competiţia nelimitată duce la o imensă risipă de muncă şi la ciuntirea conştiinţei sociale a indivizilor pe care i-am menţionat mai înainte.

Lucrul pe care îl consider cel mai rău la capitalism este această ciuntire a indivizilor. Întregul nostru sistem educaţional suferă de acest rău. I se inoculează studentului o atitudine competitivă exagerată, şi este antrenat să venereze ahtierea după succes, acest lucru făcând parte din pregătirea pentru viitoarea lui carieră.

Sunt convins că nu există decât un singur mod de a elimina aceste rele grave, şi anume stabilirea unei economii socialiste, împreună cu un sistem educaţional orientat spre ţeluri sociale. Într-o astfel de economie, mijloacele de producţie sunt în proprietatea societăţii înseşi şi sunt utilizate planificat. O economie planificată, care ajustează producţia în funcţie de nevoile comunităţii, ar distribui toată munca tuturor celor capabili să muncească şi ar garanta existenţa fiecărui bărbat, a fiecărei femei şi a fiecărui copil. Educarea individului, în plus faţă de promovarea abilităţilor sale înnăscute, ar încerca să-l transforme în spiritul responsabilităţii faţă de ceilalţi oameni, în loc de a-l învăţa să glorifice puterea şi succesul din societatea noastră actuală.

Cu toate acestea, este necesar să ne amintim că o economie planificată nu este echivalentă cu socialismul. O economie planificată ar putea să fie însoţită de completa încătuşare a individului. Atingerea socialismului presupune soluţionarea unor foarte grele probleme socio-politice: cum este posibil, în ceea ce priveşte centralizarea majoră a puterii politice şi economice, să prevenim ca birocraţia să devină atotputernică? Cum se pot proteja drepturile individului pentru a asigura o contragreutate pentru puterea birocraţiei?

Se cere, în vremea noastră de tranziţie, o clarificare a scopurilor şi a problemelor socialismului. Dat fiind că, în condiţiile actuale, discuţiile libere şi neinhibate asupra acestor probleme au devenit un puternic tabu, consider fondarea acestei reviste ca pe un serviciu public important.

Tismaneanu " A incetat din viata Irving Kristol, fondatorul neoconservatorismului"

A incetat din viata Irving Kristol (1920-2009), ganditor social original, fondator al curentului cultural si politic neoconservator, fost editor al revistelor Encounter si Public Interest, figura de varf a ceea ce s-a numit cercul intelectualilor din New York. Kristol a fost primul din acel cerc (”the Family”) care s-a despartit de iluziile stangii liberale, mai ales cele legate de ingineria sociala implicata in strategiile actinii afirmative si ale intregii filosofii numita Great Society. Textul sau, Reflections of a Neoconservative, aparut in Partisan Review, a devenit o referinta clasica. Ii repugna exhibitionismul de orice fel: estetic, ideologic ori politic. Rostea adevarul calm si lucid. Acolo unde Norman Mailer ori Gore Vidal se distrau de-a revolutia, Kristol vedea pericolul degenerarii anarhiste. Riposta sa a fost implacabila. A creat reviste, institute, grupuri de reflectie. A stiut ca lupta se da in campusurile universitare si a incurajat revistele conservatoare studentesti. A fost un constructor si un inaintemergator.

L-au urmat Norman Podhoretz, Midge Decter si gruparea din jurul revistei Commentary. A fost prieten cu Nathan Glazer, Daniel Bell si Daniel Patrick Moynihan, dar a indraznit sa devina republican in pofida atasamentelor de tinerete. A fost cel dintai celebru intelectual din New York care a decis sa paraseasca metropola avangardei, mutandu-se la Washington. Nu a nutrit vreo iluzie privind credibilitatea declaratiilor pasnice ale sovieticilor. A scris continuu impotriva amagirilor nascute din cinsimul de tip Realpolitik. Cu monstrii totalitari, a spus-o clar, nu poate ajunge la compromis. Dimpotriva, a sustinut cu consecventa ceea ce s-a numit liberalismul anticomunist intr-o perioda in care aceasta pozitie era departe de a fi populara (este ea oare acum?). Ideile lui Jeane Kirkpatrick din celebrul articol Dictatorship and Double Standards, fundamentul doctrinei Reagan in politica internationala, au fost prefigurate in scrierile lui Kristol.

In contrast cu multi dintre amicii sai de-odinioara, Kristol a imbratisat deschis valorile democratiei de piata, a sfidat contracultura neo-nihilista si a spus ca este mandru ca este american. A respins ceea ce s-a numit the adversary culture si si-a argumentat stralucit optiunea. A detestat stilul oracular, verbozitatea pompoasa, poncifele gaunoase. A cultivat ironia fina, sarcasmul bine dozat si argumentatia coerenta. A indraznit sa spuna lucruri socante pentru liberalii mereu auto-culpabilizanti chiar atunci cand acest lucru putea conduce la izolare, la denigrare si la anatemizare.

A demascat ipocrizia stangistilor chic si a diversilor fellow travellers. A fost un Cold Warrior, a luptat in cadrul Congresului pentru Libertatea Culturii. Sotia sa, Gertrude Himmelfarb, a scris carti de istorie menite sa revigoreze directia liberalismului clasic. Fiul lor, William Kristol, este editorul revistei Weekly Standard, importanta publicatie neoconservatoare. Intr-un moment in care se poarta atacurile virulente impotriva acestei viziuni politice, economice si morale, cand neoconservatorismul este demonizat de activistii variilor scoli radical-dogmatice, este bine, este drept sa nu uitam ca in anii 60, 70 si 80, neoconservatorismul a simbolizat un proiect de reconstructie si de rezistenta morala si politica. Revolutia legata de numele lui Ronald Reagan a fost nemijlocit legata deopotriva de conservatorismul traditional si de neoconservatorism.

Roger Kimball despre Irving Kristol

I just heard the sad news that Irving Kristol, “the godfather of Neoconservatism,” died today. I will have more to say about this remarkable man elsewhere, but I wanted to take a moment now to register my sorrow at the passing of a friend whom I greatly admired and a man whose intellectual labors did so much to preserve and nurture the vital traditions of American conservatism. Irving was a man of remarkable literary and political judgment. He was also a draught of good cheer. I never saw him without a smile on his face and a twinkle in his eye. He positively radiated benignity.

Editor, essayist, instigator of numberless intellectual initiatives (including The New Criterion, which Irving helped to start), he possessed in a very high degree two complementary gifts. He had uncanny knack for ferreting out talent in others. He was a superb editor, by which I do not just mean that he was a dab hand at strengthening your prose, but also–a much rarer gift — that he was a dab hand at strengthening your ideas. He instantly saw what was at stake in a controversy or battle of ideas, and he quietly, cheerfully help his writers seize that golden core.

That instinct for the pertinent was something his own writing exhibited with unfailing clarity. Most of Irving’s essays were quite short — an exception was a superlative, and lengthy, reflection on Tacitus and nihilism first published in Encounter, the English monthly that Irving edited in the 1950s with Stephen Spender. His favored form, though, was the literary surgical strike. Irving could pack an extraordinary amount in 1200 – 1500 words. Whether the topic was the welfare state, foreign policy, the totalitarian temptation, or the terrible legacy of the 1960s, Irving always articulated exactly what was at stake in the subject under discussion. He was a practical man, consummately attuned to what, for lack of a more elegant term, I will call the “policy implications” of ideas. But he saw with unusual perspicacity that ideas mattered. In a 1973 essay called “On Capitalism and the Democratic Idea,” he put it thus:

For two centuries, the very important people who managed the affairs of this society could not believe in the importance of ideas — until one day they were shocked to discover that their children, having been captured and shaped by certain ideas, were either rebelling against their authority or seceding from their society. The truth is that ideas are all-important. The massive and seemingly solid institutions of any society — the economic institutions, the political institutions, the religious institutions — are always at the mercy of the ideas in the heads of the people who populate these institutions. The leverage of ideas is so immense that a slight change in the intellectual climate can and will — perhaps slowly but nevertheless inexorably — twist a familiar institution into an unrecognizable shape.

Well put, is it not? And how often we need to remind ourselves of that weighty moral.

Probably Irving’s most frequently quoted mot concerned neoconservatism, the intellectual-political movement with which he is indelibly identified. “A neo-conservative,” he said, “is a liberal who has been mugged by reality.” That was the great gift Irving gave to his, to our, generation: an unforgettable reminder that ideas mattered because of the realities they nurtured or discouraged. He saw with a kindly but unflinching clarity what mischief the seductive lullabies of utopian fantasy had prepared for its acolytes. His passing is a sad loss not only to conservatives to but also to the nation: those eloquent reminders seem fewer and farther between these days, yet are ever more needful. RIP.

Articolul

Israelul, în corzi după raportul ONU asupra războiului din Gaza

Statul evreu intenţionează să lanseze o ofensivă diplomatică internaţională pentru a contracara efectele „nocive şi perverse” ale raportului privind războiul din Fâşia Gaza, redactat de o comisie ONU, a anunţat un oficial de la Ierusalim.

„Vom recurge la importante eforturi diplomatice şi politice pe scena internaţională pentru a bloca şi contracara efectele nocive şi perverse ale raportului Comisiei «Goldstone»”, a subliniat Ygal Palmor, purtător de cuvânt al Ministerului de Externe.

O comisie de anchetă, prezidată de judecătorul sud-african Richard Goldstone, a concluzionat că Israelul a uzat în mod dis pro porţionat de forţă şi a încălcat dreptul umanitar internaţional în timpul ofensivei din Fâşia Gaza, des fă şurată între 27 decembrie 2008 şi 18 ianuarie 2009. Armata israeliană a mai fost acuzată, în raportul respectiv, „de acte comparabile cu crime de război şi posibil, în anumite împrejurări, cu crime împotriva umanităţii”.

„Ne temem de consecinţele grave ale acestui raport în ceea ce priveşte imaginea, comunicarea şi diplomaţia israeliană. În schimb, recomandările raportului sunt atât de extremiste, încât există puţine şanse ca acestea să fie puse în practică, deşi există un risc în acest sens”, a adăugat Palmor. Imediat după publicarea raportului, premierul israelian Benjamin Netanyahu şi-a convocat consilierii şi miniştrii într-o şedinţă.

Acuzaţii la două capete

Raportul Comisiei „Goldstone” incriminează şi militanţii palestinieni din Fâşia Gaza, pentru că „nu au făcut distincţie între ţintele militare şi cele civile” în campania de tiruri cu rachete Qassam, asimilată, de asemenea, crimelor de război şi celor împotriva umanităţii. Gruparea Hamas, care controlează Fâşia Gaza, a denunţat, la rândul său, concluziile documentului. „Este un raport politic, dezechilibrat şi lipsit de corectitudine, atâta timp cât pune pe acelaşi palier pe cei care comit crime şi pe cei care sunt victime”, a declarat Ismail Radwan, un lider al mişcării palestiniene.

Anchetatorii ONU au mai subliniat că nu au descoperit nicio dovadă care să confirme acuzaţiile lansate de statul evreu, potrivit cărora combatanţii palestinieni au folosit civilii drept scuturi umane. Cum era de aşteptat, Israelul a fost pus la zid pentru că a „ignorat inviolabilitatea imobilelor aparţinând Naţiunilor Unite”, referire la un atac asupra unei şcoli administrate de ONU.

AICI

Anticomunismul lui Tismaneanu ( adica unde se doreste sa se ajunga)

Despre Agnes Heller in EvZ: reverberatii, reactii si resentimente

In EvZ de astazi am publicat un omagiu pentru ganditoarea maghiara Agnes Heller, autoarea unor lucrari fundamentale in domeniul eticii si filosofiei politice. Cartea Dictatorship over Needs, scrisa impreuna cu Ferenc Feher si Gyorky Markus, este o contributie decisiva la intelegerea totalitarismului comunist.

Pe forum au aparut diverse reactii, intre care unele denotand un deloc mascat antisemtism. Iar antisemitismul se dovedeste in continuare una din formele cele mai agresive si nocive ale resentimentului. A se citi in acest sens excelenta cartea profesorului Philippe Burrin, Resentiment si apocalips: Eseu asupra antisemitismului nazist, aparuta la Editura Hasefer, in traducerea semnata de Ana Maria Macri si Gina Vieru. Istoric si politolog, Philippe Burrin este directorul prestigiosului Institut de Hautes Etudes Internationales din Geneva. Voi reveni asupra aceste carti pe care o recomand aici drept cartea saptamanii.

Iata o asemenea reactie antisemita:

Volodea si ai lui….

de Filotei,calugarul(Vizitator), miercuri, 16 septembrie 2009 – 09:38

am mai scris odata pe forum si am fost cenzurat…Volodea,Oisteanu, Pata plus Pedro Roman m-au transformat dintr-un roman normal in unul antisemit! Termina ma Volodea cu scriiturile astea de doi lei, ocupi spatiul tipografic moca….

La polul opus, acela al dialogului si civilitatii, iata si o reactie fireasca:

multumesc pentru sinteza

de Berkeley(Vizitator), miercuri, 16 septembrie 2009 – 10:32

…este o sinteza bine construita dupa putinele mele lecturi si extrem de utila..ne este foarte greu dupa 20 de ani sa ne raportam ideologic corect fata de incercarile de salvare a marxismului din perioada Scolii de la Budapesta..credeti ca ai nostrii au incercat si ei ceva? ma gindesc, printre profesorii universitari a incercat cineva ceva sa salveze pe bune din ideologia marxista cum se incerca in Europa? Eu cred ca acum traim un recurs mascat la comunism ca la o solutie salvatoare magica… De vazut stinga actuala franceza, gemana si tendintele de stinga americane cele mai periculoase…asta este naucitor pentru noi care am trait comunismul..cheia este in perioada pe care o descrieti, in care reformatori de calibru incercau ceva…In alta de ordine de idei nu luati in seama latraturile sub-speciei…

Si inca, Omagiu lui Agnes Heller

Cine e Agnes Heller?

AICI.

( marxisti care stiu ca vremurile se schimba. si acum se trag unii pe altii in noua idee. pot intelege. dar de ce-or fi mai toti evrei asta "nu pot" sa-mi explic)

Israelul a folosit disproportionat forta si a incalcat dreptul umanitar international in cursul ofensivei din Fasia Gaza, potrivit unui raport ONU

Israelul a folosit disproportionat forta si a incalcat dreptul umanitar international in cursul ofensivei din Fasia Gaza din iarna, potrivit unui raport ONU prezentat marti, relateaza AFP, preluata de NewsIn. Potrivit raportului, statul israelian "nu si-a luat precautiile necesare cerute de dreptul international pentru a limita pierderile de vieti omenesti, ranile provocate civililor si pagubele materiale". Raportul citeaza "tiruri cu obuze cu fosfor alb asupra instalatiilor UNRWA" (agentia ONU pentru refugiatii palestinieni), "lovirea intentionata a spitalului din Al-Qods cu explozibili cu fosfor si atacul impotriva spitalului Al-Wafa".Raportul a fost prezentat de presedintele misiunii Consiliului ONU pentru drepturile omului care ancheteaza incalcarile comise in cursul ofensivei din Fasiua Gaza. Israelul a respins imediat raportul comisiei.

ZIUA

Uite unde duce prea marea incredere

Domnu' Patapievici, domnu' Neamtu, domnu' Liiceanu, domnu' Plesu... nu vi se face putina jena? Va rog eu... Crucea Rastignirii facuta parte a comunismului???? In timpul Sarbatorii Sfintei Cruci!
Costumul popular romanesc (eu asta vad) plin de insemne iudaice, de cruci, de inimi, de dolari.
Sunt foarte trist. Pai mai multa ura decat aici nu stiu unde putem gasi. Vai de noi, fratilor...