Martin BUBER - Bună dispoziţie spirituală (din dilema)

Mişcarea mistică a hasizilor, care a izbucnit la mijlocul secolului al XVIII-lea prin Baal-Şem-Tov şi s-a dezvoltat, de-a lungul mai multor generaţii de maeştri, pînă în pragul secolului XX, e un strălucit exemplu de bună dispoziţie spirituală. Dansul, muzica, băutura sînt vehicule (ori mai degrabă semne) ale unui raport „entuziast“ cu divinul, care se formulează prin intermediul savuroaselor anecdote fixate în scris şi transmise de ucenici. Doctrina metafizică, extrem de pretenţioasă şi de elaborată, a Cabalei se prelungeşte în hasidism printr-o expresie vie, trăită cu firesc, cu umor, cu simplicitate. O „bunătate“ spontană, mereu ingenioasă în exerciţiul ei, larg deschisă spre lume decurge din această bună dispoziţie verticală. Reluăm aici, din Dilema nr. 342 (27 august 1999), cîteva povestiri hasidice ale lui Baal-Şem-Tov (1700-1760), repovestite de Martin Buber.

Rabi Elimeleh din Lisensk a declarat, într-o zi, că postul nu mai constituia, în sine, o potrivită slujire adusă lui Dumnezeu. Cineva i s-a împotrivit: „Baal-Şem-Tov nu obişnuia oare să postească îndelung?“ Pe cînd era tînăr, sfîntul nostru Baal-Şem-Tov, a răspuns rabinul, avea obiceiul să ia cu sine, după Sabat, şase bucăţi de pîine şi un ulcior cu apă şi se ducea să petreacă săptămîna într-un loc ascuns. Într-o vineri, cînd a vrut să-şi ia traista şi să se întoarcă, a găsit că atîrna cam greu. Deschizînd-o, a aflat în ea toate pîinile... ceea ce l-a uimit grozav. Postul de acest fel e îngăduit.

● Altă dată, tot în vremea tinereţii, Baal-Şem-Tov nu avea de nici unele în casă, pentru a întîmpina Sabatul: nici cea mai măruntă coajă de pîine şi nici o para. De aceea, vineri, foarte de dimineaţă, se duse şi ciocăni abia simţit în geamul unui om bogat, şoptind: „e cineva care nu are cu ce să pregătească Sabatul“. Apoi îşi văzu repede de drum. Bogatul, pe care Baal-Şem-Tov nu-l cunoştea, alergă în urma lui, îl ajunse şi-i zise: „Dacă ai nevoie de ajutor, de ce fugi aşa?“ Rîzînd, Baal-Şem-Tov îi răspunse: „Gemara (literal «desăvîrşire», desemnează cea de a doua şi cea mai voluminoasă dintre cele două cărţi care alcătuiesc Talmudul; e comentariul şi explicitarea Mişnei – aceasta avînd sensul de «repetare», «studiu», «doctrină»), Gemara nu ne învaţă oare că nimeni nu vine pe lume fără a fi înzestrat şi dăruit cu toate cele de trebuinţă? Dar fiecare se cuvine să-şi dea cu atît mai multă osteneală pentru a-şi căpăta dreptul său, cu cît se simte mai greu împovărat de păcate. Azi-dimineaţă, povara pe care o purtam pe umeri mi s-a părut de tot uşoară. Oricum ar fi însă, trebuie să găseşti mereu ceva cu care să-ţi faci de lucru. E exact ceea ce am făcut.

● Vorbind despre Psalmul unde se spune „Legea Domnului este întreagă“ (18, 8), Baal-Şem-Tov a spus: „Legea e încă întreagă. Nimeni nu a reuşit să-i atingă înţelesul. La ceasul în care ne aflăm, ea este încă întreagă“.


● Odată, în vremea sărbătorii „Bucuria Torei“, Baal-Şem-Tov dansa împreună cu discipolii săi. Luînd în mîini sulurile Torei, a dănţuit; aşezînd la loc Sfintele Scripturi a dănţuit iarăşi. Unul dintre ucenici, cu deosebire apropiat, care ştia ce înţeles avea fiecare gest al maestrului lor, a lămurit îndată pe ceilalţi: „Iată că cel ce ne e maestru lasă acum Tora văzută pentru a cuprinde Tora spirituală“. l Am auzit de la bunicul meu următoarea istorioară, ne povestea nepotul lui Baal-Şem-Tov, Rabi Moşe Halm: era odată un violonist care cînta cu atîta farmec şi nesfîrşită dulceaţă, încît toţi cei ce ce-l auzeau se puneau să dănţuiască; nimeni nu se apropia de ţinutul cîntecului fără ca, pe dată, să se prindă în horă. Dar a venit şi un surd; or, cum nu bănuia ce înseamnă muzica aceasta şi nici nu avea măcar ştiinţă că ea ar putea exista, priveliştea ce s-a înfăţişat ochilor lui a fost una de batjocură şi de petrecere neruşinată în care se zbînţuie o ceată de nebuni.


● Într-o zi, la slujbă, Baal-Şem-Tov s-a cufundat vreme peste măsură de lungă în rugăciune. Toţi cei ce-l însoţeau terminaseră de mult să se roage; el însă nu o părăsea şi uitase parcă de ceilalţi. L-au mai aşteptat o bună bucată de timp, dar pînă la urmă au ieşit cu toţii din casa de rugăciune şi s-au întors la ale lor. Cîteva ceasuri mai tîrziu, după ce îşi sfîrşiseră treburile, s-au reîntors ca să se roage. Baal-Şem-Tov era tot acolo; şi în aceeaşi stare. Mai tîrziu le spuse: „Plecînd, aşa cum aţi făcut-o, şi lăsîndu-mă singur, mi-aţi pricinuit o mare cădere. Vă voi zice o pildă: Ştiţi de păsările călătoare care, toamna, îşi iau zborul spre ţările calde. Iată că, într-o bună zi, într-una din acele ţări ale Răsăritului, oamenii locului au zărit, în mijlocul zburătoarelor ce le erau oaspeţi, o pasăre minunată, ale cărei pene strălucitoare aveau o frumuseţe pe care ochii omeneşti nu o zăriseră nicicînd înainte. Pasărea se aşezase pe vîrful celui mai înalt dintre copaci şi-şi făcuse acolo cuib. Aflînd întîmplarea, regele acelui ţinut a poruncit să fie prinsă pasărea măiastră. Şi-a pus supuşii să se caţere unul pe umerii celuilalt pentru a construi o scară omenească de-a lungul pomului, aşa fel încît ultimul să ajungă la cuib şi să apuce pasărea. Numai că a fost nevoie de vreme îndelungată pentru a ridica această scară vie. Iar cei ce se aflau în josul ei şi-au pierdut răbdarea şi s-au mişcat; totul s-a prăbuşit atunci.


● Un discipol l-a întrebat pe Baal-Şem-Tov: „Cum se face că cel ce trăieşte în iubire şi dependenţă de Dumnezeu, ştiind bine că se ţine în preajma Lui, ajunge cîteodată să simtă un soi de îndepărtare şi de întrerupere a legăturii?“. Baal-Şem-Tov îl lămuri: „Tatăl care vrea să-şi înveţe copilul să meargă începe prin a-l aşeza în faţa lui, sprijinindu-l cu braţele întinse pentru a-l împiedica să cadă; şi aşa, între braţele părinteşti, copilul se îndreaptă către tatăl său. Dar, de îndată ce ajunge aproape, tatăl se retrage un pas, îndepărtîndu-şi puţin braţele; repetă neîncetat gestul, pentru ca copilul să înveţe, pînă cînd acesta ajunge să umble.“


● Într-o zi, un hasid se îndrepta spre Mesbiz ca să petreacă împreună cu Baal-Şem-Tov Sărbătoarea Ispăşirii. Dar întîrziase şi se afla încă pe cîmp, la destulă depărtare de oraş, în ceasul cînd se ivesc stelele. Mîhnit, nu avu altceva de făcut decît să se roage singur, în mijlocul cîmpiei. Totuşi, cînd ajunse în oraş, după încheierea slujbei, Baal-Şem-Tov îl întîmpină cu bucurie multă şi cu prietenie. „Rugăciunea ta, îi zise, a prins şi a ridicat la cer toate rugăciunile ce zăceau, culcate la pămînt, pe cîmp.“
Martin BUBER