Cand te pricepi sa schiezi nimic nu este imposibil - Plesu despre ce, si despre cum.

Cioran: " N-am dat nimănui dreptul de a spune: e de-al nostru".

Plesu: "Afilierile n-au valoare decît cînd sînt acte de personalitate, decizii ale unor inşi fundamental neînregimentabili."

Doua afirmatii care spun ceva (cunoscand istoria lor) despre cei ce le-au nascut. Plesu vorbeste ca si cum spune acelasi lucru cu Cioran. Insa fapta, viata, arata altceva.


Cioran, Cahiers 1957-1972, Gallimard, 1997, p.768: „Aş putea spune despre mine ceea ce, cu mai puţină acoperire, a spus despre sine Sainte-Beuve: «N-am dat nimănui dreptul de a spune: e de-al nostru»“.


Cîţi, dintre oamenii publici de azi, ar putea spune despre ei înşişi ceea ce se simţeau îndreptăţiţi să spună, despre ei înşişi, Sainte-Beuve şi Cioran? Toţi „aparţin“ cuiva, toţi sînt, sau par înregimentaţi. Iar dacă nu sînt, sînt suspectaţi că sînt şi stigmatizaţi ca atare. „Independenţa“ a devenit aproape neonorabilă şi, în orice caz, necredibilă. „Al cui o fi ziarul cutare?“ – se întreabă tot omul. „Ăsta din ce partid e?“ „X e de-al lui Băsescu!“, „Y e de-al lui Iliescu, sau de-al lui Patriciu!“. Dacă lauzi e fiindcă eşti plătit de unii, dacă înjuri e fiindcă eşti plătit de alţii. „Obiectivitatea“ e interzisă: eşti somat să alegi, să ţii cu unii sau cu alţii, să te „angajezi“. N-ai voie să fii „echidistant, „dilematic“, meditativ. Trebuie să sari la bătaie! Reflexivitatea e un simplu (şi pernicios) moft intelectual. Opinia trebuie să fie „strategică“, orientată polemic, „abilă“. Nu merge s-o scalzi, nu se cade să umbli cu amabilităţi, nu e frumos să stai şi să cugeţi. Cine o face e ori bleg, ori ipocrit, ori vîndut.

Nu e de mirare, aşadar, că cei cu adevărat independenţi, cei care, fie că greşesc sau nu în judecata lor, se păstrează dezinteresaţi constituie o minoritate. Majoritatea preferă să se drapeze într-o gesticulaţie radicală. Există, de pildă, o sumedenie de personaje, ziarişti uneori, dar, alteori, inşi fără un profil cert, care apar cu regularitate pe diferite posturi de televiziune cu singura preocupare de a sfîşia beregata cîte unui politician. E destul să le vezi chipul şi ştii ce vor spune, încă înainte să deschidă gura. Dacă îl detestă pe Traian Băsescu, vor veni seară de seară la televiziune, ca la serviciu, porniţi să-l spurce în toate felurile. Invers, dacă sînt „de-ai lui Băsescu“, se vor strădui conştiincios să-l scoată mereu basma curată şi să molesteze ficaţii adversarilor. Şi unii, şi ceilalţi sînt previzibili pînă la plictiseală, încremeniţi într-o disciplină oarbă, într-un nor de nelibertate. În fond, despre libertate e vorba. E drept că, odată intrat într-un partid, într-un guvern sau într-o coterie oarecare, accepţi, din principiu, să renunţi la un anumit procent de „autonomie“. Solidaritatea de grup cere, adesea, acest tip de sacrificiu. Problema este pînă la ce nivel, pînă la ce dozaj, partizanatul asumat rămîne acceptabil.


Cînd începe compromisul să fie compromiţător? Şi, mai ales, care sînt motivaţiile reale ale compromisului? Nu se pot exclude compromisurile sau obnubilările, pe bază de loialitate. Ai pariat, cîndva, pe un om sau pe o ideologie şi mori euforic, în propriul tău pariu. Ai fost credincios lui Constantinescu, e musai să-l pui la zid pe urmaşul lui. Ai votat cu Băsescu, e musai să rămîi fidel votului tău, indiferent de evoluţia situaţiunii. Există şi compromisuri nevrotice. Îl deteşti pe cutare atît de rău, încît eşti gata să sari în barca tuturor celor care-l detestă, chiar dacă nici pe ei nu dai multe parale. Compromisurile cele mai impure rămîn, desigur, cele născute din lăcomie, arivism, poltronerie sau comoditate. Poţi fi „de-al cuiva“, pentru că ţi-e frică de el, pentru că ţi-a dat un job rentabil, pentru că ţi-a asezonat convenabil ambiţiile şi cariera, sau, pur şi simplu, pentru că ţi-e lene să schimbi de picior.

Poţi fi „de-al cuiva“ pentru că, de fapt, poţi fi de-al oricui. Poţi, în sfîrşit, să fii „de-al cuiva“ pentru că îţi faci iluzia că respectivul e „de-al tău“.

Cînd Sainte-Beuve şi Cioran îşi dau un diagnostic de non-apartenenţă nu e pentru că nu au criterii, înclinaţii, preferinţe, repulsii. E pentru că nu cred în identitatea obţinută prin asociere. Pentru că refuză aglutinarea sufletească în beneficiul unui „front“ colectiv. S-ar spune că, în efortul de a se defini, ei încep prin a se dispensa de orice „gen proxim“. Afilierile n-au valoare decît cînd sînt acte de personalitate, decizii ale unor inşi fundamental neînregimentabili. Avem, astăzi, pe scena noastră publică, asemenea inşi? Nu prea. În schimb, avem temperamente şi „băieţi deştepţi“.

Dilema