Basescu va fi presedinte cu un prim-ministru PSD.
Basescu nu are nevoie de PDL. Sunt accesorii pentru el.
Si va fi razboi mare.
miercuri, 30 septembrie 2009
A murit Nicolae Pleşiţă
Comentariul meu:
A murit si eu nu am ce face. Sa-l judecam? Sa-l punem la zid acum dupa ce nu se mai poate cai? Se putea cai? Amintiti-va de Chilon Chilnides din QuoVadis si va veti linisti. Dar acum nu mai poate sa se caiasca (oricum nu s-a cait public in rest doar Domnul Dumnezeu stie). Acest om cu viata sa intreaga ar putea sa ne fie spre invatatura.
Spunea Soljenitin ca va veni vremea cand virtutea va putea sta in camera, la vedere, desi va fi zdrentuita si plina de vanatai. Dar daca VICIUL nu va fi aratat clar unde este, daca un criminal nu va recunoaste luandu-se cu mainile de cap strigand " FRATILOR, AM GRESIT... FRATILOR, CEEA CE AM FACUT EU ESTE O NENOROCIRE...NU ESTE BINE CE AM FACUT", atunci va fi vai-si-amar de noi. Pentru ca tinerii vor invata ca desi ai ucis, desi ai furat, desi ai umilit un om poti scapa si inca, poti trai in bunastare.
Plesita, si altii care au murit, au avut sansa de a ne fi un fel de parinti spirituali, de a fi un fel de pietre de temelie pentru vieti sfinte. Cei ce traiesc au inca aceasta sansa. Au sansa de a ramane in inima si spiritualitatea unui neam ca fiind cei care au aratat NENOROCIREA, nenorocire pe care ei au trait-o de pe o parte intr-un alt fel decat fratii-martiri.
Degeaba mai aruncam cu mizerie asupra lor(vezi link). Nu vom reusi mare lucru infierand la nesfarsit pe"dujmanii libertatii". Eu cred ca ei, acesti nefericiti care au slujit bolsevismul, habar nu au ce trebuie sa faca. Nu prea au habar ce trebuie sa faca oameni ce-si zic crestini si care stau toata ziua cu nasul in Scripturi si-n Acatiste (despre mine vorbesc) daramite unii care toata viata lor au slujit unui proiect bolsevic!
Deci, cred ca, vechii nostri calai trebuie ajutati de catre noi pentru a ne ajuta neamul ce se va naste in viitor.
Structura DIE nu a fost dedicată culegerii de informaţii. DIE a fost un imens oficiu pentru proiectele ceauşiste: influenţă politică, economică şi militară, spionaj industrial, furt de valută, neutralizarea emigraţiei, dezinformare, asasinate externe, operaţii deghizate sub steag străin.(Pacepa)
Fostul general de Securitate Nicolae Pleşiţă a încetat din viaţă, aseară, la vârsta de 80 de ani. El şi-a petrecut ultimele trei luni într-un sanatoriu aparţinând Serviciului Român de Informaţii (SRI).
Enoiu-Pleşiţă sau cum supravieţuieşte Securitatea în postcomunism
După ce a părăsit lumea serviciilor secrete, Nicolae Pleşiţă s-a retras în cabana sa de la Curtea de Argeş, unde a trăit mai mult izolat de lume, pe coasta unui deal de la marginea localităţii. Avea menajeră şi se vizita regulat cu un alt torţionar comunist, colonelul Gheorghe Enoiu, fost şef al Direcţiei Anchete din Securitate.
Ca o paranteză, iată ce declara Vladimir Tismăneanu într-un interviu acordat pentru EVZ anul trecut: "Sunt convins că şi astăzi Gheorghe Enoiu, principalul torţionar al anilor ’50 şi ’60 în calitatea sa de şef al anchetelor speciale, găseşte argumente ideologice pentru fărădelegile pe care le-a înfăptuit. Cred că nu m-am înşelat când am crezut că l-am recunoscut pe Enoiu stând, împreună cu soţia, pe o bancă din Parcul Herăstrău. Era în iulie anul acesta, eu mă plimbam împreună cu puştiul meu Adam. A fost una din acele borgesiene coincidenţe, stranie şi inexplicabilă, care ţi se întâmplă doar de câteva ori în viaţă. M-am uitat în ochii lui, el m-a privit ţintă, sfidător, fără ruşine. Sunt convins că m-a recunoscut”. Atitudinea lui Enoiu nu e singulară. Ea l-a caracterizat şi pe Nicolae Pleşiţă, în apariţiile sale publice din ultimele două decenii.
Pleşiţă: „Şacalul, un simpatic”
Pleşiţă a fost audiat şi într-un dosar de terorism, care ancheta tentativele regimului ceauşist de a reduce la tăcere dizidenţa de peste hotare. În acest caz, Pleşiţă era urmărit penal încă din anul 1997, dar cercetările au fost întrerupte între 2000 şi 2005.
În vara lui 2005, Nicolae Pleşiţă recunoştea pentru EVZ că a avut contacte dese cu faimosul Carlos-Şacalul, pe care însă l-ar fi protejat în faţa serviciilor de informaţii occidentale. Miza consta, printre altele, în folosirea Şacalului în operaţiunea de lichidare a lui Ion Mihai Pacepa, predecesorul lui Pleşiţă la conducerea serviciului de informaţii externe, care defectase în SUA în 1978. Iată ce declară Pleşiţă despre Carlos în iunie 2005: „Era un om simpatic, un latin de-al nostru, iar eu am fost omul de legătură al lui Ceauşescu cu acest personaj, care era însă numai un instrument de care s-au folosit atât dictatorul, cât şi Arafat. (...) Dictatorul a renunţat la Carlos şi mi-a ordonat să mă ocup personal de Pacepa”.
EVZ
A murit si eu nu am ce face. Sa-l judecam? Sa-l punem la zid acum dupa ce nu se mai poate cai? Se putea cai? Amintiti-va de Chilon Chilnides din QuoVadis si va veti linisti. Dar acum nu mai poate sa se caiasca (oricum nu s-a cait public in rest doar Domnul Dumnezeu stie). Acest om cu viata sa intreaga ar putea sa ne fie spre invatatura.
Spunea Soljenitin ca va veni vremea cand virtutea va putea sta in camera, la vedere, desi va fi zdrentuita si plina de vanatai. Dar daca VICIUL nu va fi aratat clar unde este, daca un criminal nu va recunoaste luandu-se cu mainile de cap strigand " FRATILOR, AM GRESIT... FRATILOR, CEEA CE AM FACUT EU ESTE O NENOROCIRE...NU ESTE BINE CE AM FACUT", atunci va fi vai-si-amar de noi. Pentru ca tinerii vor invata ca desi ai ucis, desi ai furat, desi ai umilit un om poti scapa si inca, poti trai in bunastare.
Plesita, si altii care au murit, au avut sansa de a ne fi un fel de parinti spirituali, de a fi un fel de pietre de temelie pentru vieti sfinte. Cei ce traiesc au inca aceasta sansa. Au sansa de a ramane in inima si spiritualitatea unui neam ca fiind cei care au aratat NENOROCIREA, nenorocire pe care ei au trait-o de pe o parte intr-un alt fel decat fratii-martiri.
Degeaba mai aruncam cu mizerie asupra lor(vezi link). Nu vom reusi mare lucru infierand la nesfarsit pe"dujmanii libertatii". Eu cred ca ei, acesti nefericiti care au slujit bolsevismul, habar nu au ce trebuie sa faca. Nu prea au habar ce trebuie sa faca oameni ce-si zic crestini si care stau toata ziua cu nasul in Scripturi si-n Acatiste (despre mine vorbesc) daramite unii care toata viata lor au slujit unui proiect bolsevic!
Deci, cred ca, vechii nostri calai trebuie ajutati de catre noi pentru a ne ajuta neamul ce se va naste in viitor.
Structura DIE nu a fost dedicată culegerii de informaţii. DIE a fost un imens oficiu pentru proiectele ceauşiste: influenţă politică, economică şi militară, spionaj industrial, furt de valută, neutralizarea emigraţiei, dezinformare, asasinate externe, operaţii deghizate sub steag străin.(Pacepa)
Fostul general de Securitate Nicolae Pleşiţă a încetat din viaţă, aseară, la vârsta de 80 de ani. El şi-a petrecut ultimele trei luni într-un sanatoriu aparţinând Serviciului Român de Informaţii (SRI).
Figură notorie a aparatului represiv din România comunistă, Nicolae Pleşiţă s-a născut la data de 16 aprilie 1929, în oraşul Curtea de Argeş. Fostul şef al spionajului extern din Epoca de Aur a intrat de tânăr în Partidul Comunist Român, devenind activist cu problemele tineretului. În anul 1948, Nicolae Pleşiţă a fost recrutat ca angajat al Securităţii.
Ascensiunea sa în structurile serviciilor de informaţii începe acum, avansând extrem de rapid într-o perioadă în care Securitatea era recunoscută pentru metodele 'neortodoxe' pe care le convoca în acţiunile întreprinse împotriva 'duşmanilor poporului'.
Între 1962 şi 1967, Pleşiţă este comandant de Securitate pe Regiunea Cluj, subordonându-şi direcţiile din cinci judeţe. Mutat la Bucureşti în 1967, ca şef al Direcţiei de Securitate şi Gardă, apoi avansat la gradul de general-maior, Pleşiţă se licenţiază în Drept, iar în intervalul 1978-1980 conduce Şcoala de ofiţeri de securitate de la Băneasa.
Pe 1 septembrie 1980, este numit prim-adjunct al ministrului de interne şi şef al DIE, unde rămâne până în decembrie 1984. După un nou stagiu de comandant, la Centrul de la Grădiştea, Nicolae Pleşiţă este pensionat în 1990, ca general-locotenent.
Încă ceva ce nu se uită: Pleşiţă a condus, împreună cu generalul Emil Macri, acţiunile de reprimare a minerilor care au participat la greva din Valea Jiului din august 1977, fiind ulterior avansat la gradul de general-locotenent.
"I-am ucis, bineînţeles. Asta făceam noi", a declarat Nicolae Pleşiţă în 2006 în cadrul unei emisiuni televizate, referindu-se la duşmanii regimului comunist.
IMPENITENŢĂ
"Securitatea a lucrat pentru propăşirea României"
Nicolae Pleşiţă a fost o figură extrem de controversată în România postdecembristă, refuzând în repetate rânduri să recunoască abuzurile comise de Securitate, despre a cărei activitate declara senin că “a lucrat pentru propăşirea României”. Pe 7 noiembrie 2007, Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului depunea la Parchetul General o sesizare penală împotriva lui Nicolae Pleşiţă şi a altor cinci foşti diplomaţi români de la Ambasada României din RFG, acuzându-i de terorism.
Enoiu-Pleşiţă sau cum supravieţuieşte Securitatea în postcomunism
După ce a părăsit lumea serviciilor secrete, Nicolae Pleşiţă s-a retras în cabana sa de la Curtea de Argeş, unde a trăit mai mult izolat de lume, pe coasta unui deal de la marginea localităţii. Avea menajeră şi se vizita regulat cu un alt torţionar comunist, colonelul Gheorghe Enoiu, fost şef al Direcţiei Anchete din Securitate.
Ca o paranteză, iată ce declara Vladimir Tismăneanu într-un interviu acordat pentru EVZ anul trecut: "Sunt convins că şi astăzi Gheorghe Enoiu, principalul torţionar al anilor ’50 şi ’60 în calitatea sa de şef al anchetelor speciale, găseşte argumente ideologice pentru fărădelegile pe care le-a înfăptuit. Cred că nu m-am înşelat când am crezut că l-am recunoscut pe Enoiu stând, împreună cu soţia, pe o bancă din Parcul Herăstrău. Era în iulie anul acesta, eu mă plimbam împreună cu puştiul meu Adam. A fost una din acele borgesiene coincidenţe, stranie şi inexplicabilă, care ţi se întâmplă doar de câteva ori în viaţă. M-am uitat în ochii lui, el m-a privit ţintă, sfidător, fără ruşine. Sunt convins că m-a recunoscut”. Atitudinea lui Enoiu nu e singulară. Ea l-a caracterizat şi pe Nicolae Pleşiţă, în apariţiile sale publice din ultimele două decenii.
Pleşiţă: „Şacalul, un simpatic”
Pleşiţă a fost audiat şi într-un dosar de terorism, care ancheta tentativele regimului ceauşist de a reduce la tăcere dizidenţa de peste hotare. În acest caz, Pleşiţă era urmărit penal încă din anul 1997, dar cercetările au fost întrerupte între 2000 şi 2005.
În vara lui 2005, Nicolae Pleşiţă recunoştea pentru EVZ că a avut contacte dese cu faimosul Carlos-Şacalul, pe care însă l-ar fi protejat în faţa serviciilor de informaţii occidentale. Miza consta, printre altele, în folosirea Şacalului în operaţiunea de lichidare a lui Ion Mihai Pacepa, predecesorul lui Pleşiţă la conducerea serviciului de informaţii externe, care defectase în SUA în 1978. Iată ce declară Pleşiţă despre Carlos în iunie 2005: „Era un om simpatic, un latin de-al nostru, iar eu am fost omul de legătură al lui Ceauşescu cu acest personaj, care era însă numai un instrument de care s-au folosit atât dictatorul, cât şi Arafat. (...) Dictatorul a renunţat la Carlos şi mi-a ordonat să mă ocup personal de Pacepa”.
EVZ
marți, 29 septembrie 2009
Horia Bernea la Paris
Tablourile lui Horia Bernea stârnesc reverenţe la Paris
Prin expoziţia „Horia Bernea sau pictura ca mântuire”, pictorul român, stins din viaţă la Paris pe 4 decembrie 2000, primeşte reverenţa iubitorilor de artă din capitala Franţei.
Tulburătoare sinteză a operei lui Horia Bernea, expoziţia găzduită de ICR Paris între 23 septembrie şi 30 noiembrie 2009 reuneşte pentru prima oară la Paris zeci de tablouri reprezentative pentru perioada sa de maturitate. Stâlpul, praporele, grădina, altarul, casa ţărănească sunt semnele unui univers pictural care vorbeşte, într-un limbaj vizual modern, despre esenţa spiritualităţii româneşti.
„Vă mărturisesc că am acasă un tablou de Horia Bernea” şopteşte cu emoţie un român stabilit la Paris de 20 de ani, privind unul dintre uleiurile intitulate „Coloane”, despre a căror vrajă picturală Eugen Ionescu scria în 1990: „e o lumină care, părând a străbate un spaţiu vegetal, e plină de un mister binefăcător”.
Pânzele lui Horia Bernea, provenite de la Muzeul Naţional de Artă Contemporană din Bucureşti şi din colecţii private, transformă galeria de artă a Institutului Cultural Român de la Paris într-o catedrală... laică. „Interioarele de biserici”, întunecat-luminoase, adâncesc privirea pentru a o aduna apoi în detaliul ştergarelor ţărăneşti din jurul icoanelor. „Fără broderiile din jurul icoanelor, bisericile nu reprezentau pentru artistul Horia Bernea decât o carcasă arhitecturală goală” explică istoricul şi criticul de artă Dan Hăulică la vernisajul expoziţiei.
„Metafizicul concret”
În viziunea lui Bernea, crucea nu era un semn sau un simbol, ci chiar o structură fundamentală de găsit în universul domestic, de zi cu zi: „La Paris fiind, Horia Bernea îşi amintea de crucea unei ferestre de la o casă din Munţii Apuseni”, îşi continuă evocarea Dan Hăulică. „Nevoia lui de Europa îi oferea de fapt ocazia de a se autodefini”.
Tablourile expuse pentru prima oară la Paris ilustrează câteva dintre seriile sale tematice – „Coloane”, „Interior de biserică”, „Prapuri”, „Grădini de vară”, „Curţi ţărăneşti” – oferind şi semnul distinctiv pe care pictura lui Horia Bernea îl aduce în peisajul artelor europene: „Arta lui Bernea ilustrează o caracteristică profundă a culturii vizuale româneşti moderne, prin dragostea ei pentru realitate, pentru aparenţe, pentru natură, completată, traversată de un fior de depăşire a aparenţelor, de un dor al trascendenţei, de o sete pentru sacrul întrupat în concretul lumii. Această deschidere către « metafizicul concret », dacă pot spune aşa, e mesajul preţios pe care pictura lui Bernea îl poate aduce în sensibilitatea europeană” , explică Magda Cârneci, director al ICR Paris şi critic de artă.
Densitate spirituală
La început, arta sa a stat sub semnul avangardei anilor ’60, Horia Bernea fiind distins cu premiul Stahly la Bienala de la Paris în 1971.
În anii 70, pictorul transcende conceptualismul şi se „reconciliază cu imaginea”, după cum mărturisea el însuşi, exersând limbajul clasic în seria de tablouri „Coline” şi „Hrana”. „L-am cunoscut la începutul anilor 70, îşi aminteşte artista Jaqueline Delaunay-Hologne. Eram studentă la Bucureşti şi frecventam grupul de artişti dragi viitorului meu soţ, artistul fotograf Nicolae Săndulescu. Horia Bernea era în etapa schemelor conceptuale dar viziunile sale şi dialogul cu el respirau clar o anume densitate spirituală.”
În anii ’80, Horia Bernea s-a orientat către spiritualitatea creştin-ortodoxă, reinterpretând tradiţia românească într-un limbaj care îmbină abstractul cu realismul. Au urmat grandioasele sale compozitii „Coloane”, „Interior de biserica”, „Prapuri”, „Grădini de vară”, „Curţi ţărăneşti”. În 1990 a devenit directorul Muzeului Ţăranului Român din Bucureşti, primul muzeu din estul Europei distins cu titlul de „European Museum of the Year”, în 1996. Horia Bernea s-a stins din viaţă la Paris, pe 4 decembrie 2000, după o dificilă intervenţie chirurgicală.
„Expoziţia dedicată lui Horia Bernea la ICR Paris, deschisă până pe 30 noiembrie 2009, este o reverenţă care ţine de memoria ca datorie, dar aşezat sub semnul «pictura ca mântuire» universul său artistic e de-a dreptul o promisiune”, sintetizează Magda Cârneci. (Cristina Hermeziu, corespondenţă din Paris)
Prin expoziţia „Horia Bernea sau pictura ca mântuire”, pictorul român, stins din viaţă la Paris pe 4 decembrie 2000, primeşte reverenţa iubitorilor de artă din capitala Franţei.
Tulburătoare sinteză a operei lui Horia Bernea, expoziţia găzduită de ICR Paris între 23 septembrie şi 30 noiembrie 2009 reuneşte pentru prima oară la Paris zeci de tablouri reprezentative pentru perioada sa de maturitate. Stâlpul, praporele, grădina, altarul, casa ţărănească sunt semnele unui univers pictural care vorbeşte, într-un limbaj vizual modern, despre esenţa spiritualităţii româneşti.
„Vă mărturisesc că am acasă un tablou de Horia Bernea” şopteşte cu emoţie un român stabilit la Paris de 20 de ani, privind unul dintre uleiurile intitulate „Coloane”, despre a căror vrajă picturală Eugen Ionescu scria în 1990: „e o lumină care, părând a străbate un spaţiu vegetal, e plină de un mister binefăcător”.
Pânzele lui Horia Bernea, provenite de la Muzeul Naţional de Artă Contemporană din Bucureşti şi din colecţii private, transformă galeria de artă a Institutului Cultural Român de la Paris într-o catedrală... laică. „Interioarele de biserici”, întunecat-luminoase, adâncesc privirea pentru a o aduna apoi în detaliul ştergarelor ţărăneşti din jurul icoanelor. „Fără broderiile din jurul icoanelor, bisericile nu reprezentau pentru artistul Horia Bernea decât o carcasă arhitecturală goală” explică istoricul şi criticul de artă Dan Hăulică la vernisajul expoziţiei.
„Metafizicul concret”
În viziunea lui Bernea, crucea nu era un semn sau un simbol, ci chiar o structură fundamentală de găsit în universul domestic, de zi cu zi: „La Paris fiind, Horia Bernea îşi amintea de crucea unei ferestre de la o casă din Munţii Apuseni”, îşi continuă evocarea Dan Hăulică. „Nevoia lui de Europa îi oferea de fapt ocazia de a se autodefini”.
Tablourile expuse pentru prima oară la Paris ilustrează câteva dintre seriile sale tematice – „Coloane”, „Interior de biserică”, „Prapuri”, „Grădini de vară”, „Curţi ţărăneşti” – oferind şi semnul distinctiv pe care pictura lui Horia Bernea îl aduce în peisajul artelor europene: „Arta lui Bernea ilustrează o caracteristică profundă a culturii vizuale româneşti moderne, prin dragostea ei pentru realitate, pentru aparenţe, pentru natură, completată, traversată de un fior de depăşire a aparenţelor, de un dor al trascendenţei, de o sete pentru sacrul întrupat în concretul lumii. Această deschidere către « metafizicul concret », dacă pot spune aşa, e mesajul preţios pe care pictura lui Bernea îl poate aduce în sensibilitatea europeană” , explică Magda Cârneci, director al ICR Paris şi critic de artă.
Densitate spirituală
La început, arta sa a stat sub semnul avangardei anilor ’60, Horia Bernea fiind distins cu premiul Stahly la Bienala de la Paris în 1971.
În anii 70, pictorul transcende conceptualismul şi se „reconciliază cu imaginea”, după cum mărturisea el însuşi, exersând limbajul clasic în seria de tablouri „Coline” şi „Hrana”. „L-am cunoscut la începutul anilor 70, îşi aminteşte artista Jaqueline Delaunay-Hologne. Eram studentă la Bucureşti şi frecventam grupul de artişti dragi viitorului meu soţ, artistul fotograf Nicolae Săndulescu. Horia Bernea era în etapa schemelor conceptuale dar viziunile sale şi dialogul cu el respirau clar o anume densitate spirituală.”
În anii ’80, Horia Bernea s-a orientat către spiritualitatea creştin-ortodoxă, reinterpretând tradiţia românească într-un limbaj care îmbină abstractul cu realismul. Au urmat grandioasele sale compozitii „Coloane”, „Interior de biserica”, „Prapuri”, „Grădini de vară”, „Curţi ţărăneşti”. În 1990 a devenit directorul Muzeului Ţăranului Român din Bucureşti, primul muzeu din estul Europei distins cu titlul de „European Museum of the Year”, în 1996. Horia Bernea s-a stins din viaţă la Paris, pe 4 decembrie 2000, după o dificilă intervenţie chirurgicală.
„Expoziţia dedicată lui Horia Bernea la ICR Paris, deschisă până pe 30 noiembrie 2009, este o reverenţă care ţine de memoria ca datorie, dar aşezat sub semnul «pictura ca mântuire» universul său artistic e de-a dreptul o promisiune”, sintetizează Magda Cârneci. (Cristina Hermeziu, corespondenţă din Paris)
Sfantul Teofan Zavoratul ne spune ce sa facem, cum sa facem, cu ce sa facem
Comentariul meu: Am citit aceasta descriere a omului si m-a impresionat ordinea si metoda "sociologico-medicala" a expunerii. O constructie fara rest si mai ales o marturisire tare a ceea ce nadajduieste a fi asa. Si eu nadajduiesc a fi asa.
Diferenta intre Zavorat si mine este mica: el are dragoste eu inca nu am.
Restul se poate invata/aprofunda/ memora/ manipula/ cuvanta/ blogg-ui.
Diferenta intre Zavorat si mine este mica: el are dragoste eu inca nu am.
Restul se poate invata/aprofunda/ memora/ manipula/ cuvanta/ blogg-ui.
Cat de milostiv si intelegator este Domnul fata de noi! Cate a facut si face inca pentru noi si cat de putin ne pretinde ! Ne-a infrumusetat cu chipul Sau; a pus totul la picioarele noastre; cand am cazut, a binevoit sa vina El insusi la noi, sa sufere pentru noi si ne-a inconjurat in Sfanta Sa Biserica cu toate mijloacele mantuitoare; ne calauzeste in toate felurile pe caile dreptatii si, izbavindu-ne aici, celor supusi le fagaduieste imparatia Vesnica. Oare este putin lucru ?! Si cat pretinde de la noi ? Nu mai mult decat ii oferim noi singuri, de bunavoie, pacatului ucigator, atunci cand ne inrobim lui. "Omeneste vorbesc, pentru slabiciunea trupului vostru - ne invata Sfantul Apostol Pavel. Caci precum ati facut madularele voastre roabe necuratiei si faradelegii, spre faradelege, tot asa faceti acum madularele voastre roabe dreptatii, spre sfintire" (Rom. 6, 19) . Adica, lucrati Domnului macar cu aceeasi ravna cu care ati lucrat pacatului.
Nu cred ca ar exista cineva sa refuze o cerere atat de mica. Dar poate ca nu fiecaruia ii este clar in ce anume consta aceasta cerinta. Va voi lamuri pe scurt cuprinsul ei. Apostolul Pavel il precizeaza in cuvintele: precum ati facut madularele voastre roabe necuratiei, tot asa faceti-le acum roabe dreptatii. Madularele sunt partile componente ale alcatuirii noastre sufletesti-trupesti, sau organele trupului impreuna cu insusirile sufletului. inseamna ca daca vom enumera aceste organe si insusiri si daca vom arata cum poate fiecare dintre ele lucra Domnului in loc sa lucreze pacatului, atunci se va lamuri de la sine ce anume ne cere Domnul.
A. Trupul nostru are urmatoarele functii:
functiile organelor senzoriale - vazul, auzul, mirosul, pipaitul, gustul;
functiile miscarii - ale mainilor, picioarelor si ale intregului corp, ale muncii si ale odihnei, ale somnului si ale trezviei;
functiile hranirii, ale folosirii mancarii si bauturii -
organele cuvantului.
B. Sufletul are urmatoarele insusiri:
ale imaginatiei si memoriei,
ale intelegerii si judecatii,
ale dorintei si initiativei,
ale perceperii estetice si
ale placerilor estetice;
iar deasupra tuturor se afla
C. puterile duhului, atintite spre Dumnezeu: ale vederii lui Dumnezeu, ale constiintei, ale bineplacerii lui Dumnezeu.
1.Cand omul lucreaza pacatului, el lucreaza cu toate aceste functii si insusiri, tot asa cum,
2.indreptandu-se spre Dumnezeu, poate si trebuie ca prin toate acestea sa lucreze dreptatii.
Este firesc sa fie asa. Unde se afla omul cu constiinta si cu inima sa, acolo se afla cu toata fiinta sa. In multipla lui alcatuire, el se aseamana unui burete, absorbind acea umezeala in care se cufunda si pe sine: ori veninul distrugator al pacatului, ori puterile de viata datatoare ale dreptatii lui Dumnezeu.
Iata cum se intimpla.
A.) Avem organele de simt: ochii, urechile, mirosul si celelalte.
a. Cand omul lucreaza pacatului, atunci isi atinteste toate aceste organe numai spre ceea ce poarta amprenta pacatului si il hraneste:
- ochii privesc cu voluptate,
- urechilor le place sa auda glasuri si cantari imbietoare,
- mirosului, sa inspire arome atatatoare spre pofte.
De aici, placerea ochilor, setea dupa desfatari, dezmierdarile pielii si altele.
b. Cand insa omul se intoarce de la pacat si se supune dreptatii, atunci
- ochiul se infraneaza de la priviri concupiscente,
- urechea de la ascultarea de vorbe atatatoare, si se indreapta spre singurul lucru sfant si mantuitor: contemplarea imaginilor sacre si ascultarea cantarilor bisericesti; si
- toate celelalte simturi sunt legate, pentru a primi cat mai putine impresii si cat mai putine distractii si pentru ca sufletul sa aiba mai multa libertate pentru a fi singur cu el insusi, cu Domnul Cel preaiubit.
Astfel, organele simturilor se fac roabe dreptatii.
B.) Avem functiile miscarii, ale mainilor si picioarelor, necesitatile muncii si ale odihnei, ale somnului si ale trezviei.
Observati cum sunt miscarile omului care lucreaza pacatului ? Ii plac
distractiile,
dansurile si jocurile sau, mai rau,
este dedat furtului si rapirii sau
lenevirii si somnolentei;
altul isi transforma ziua in noapte si noaptea in zi.
Insa, facandu-se rob dreptatii, el fagaduieste sa mearga numai pe caile dreptatii:
- sa puna masura somnului si trezviei, muncii si odihnei;
- sa-si stabileasca locurile unde se duce si in ce scop;
- in locul dansurilor, sa indrageasca metaniile, in locul distractiilor dezmatate, umblatul pe la biserici si pe la azilurile de saraci si suferinzi;
- sa-si deprinda mainile sa munceasca si sa dea milostenie,
- sa-si rupa o parte din somn pentru rugaciune si altele.
1. Avem o trebuinta a hranirii, sau a folosirii hranei si bauturii.
Cel ce lucreaza pacatului se robeste indoparii, indulcirii cu delicatese, festinurilor, betiei si altora de acest fel.
Facandu-ne robi dreptatii, trebuie sa indragim infranarea, ca sa gustam mancare si bautura cu masura si dupa randuiala Bisericii.
2. Avem un organ al cuvantului.
Cuvintele pacatosilor sunt si ele pacatoase. De aici, vorbirea in desert, flecareala, barfa, rasul, glumele, ironiile si chiar vorbele profanatoare.
Dar cel ce si-a pus in inima sa-I fie pe plac Domnului, acela implineste cu credinta porunca: "Dinguta voastra sa nu iasa nici un cuvant rau" (Ef. 4, 29), tinand minte cate rautati poate face limba.
Astfel, organ dupa organ, intregul trup se face rob dreptatii si devine arma destoinica de mantuire pentru cei ce cauta pe Domnul. Cu dreptate spun sfintii parinti: sa lucreze trupul duhului si vei vedea ce prieten si ajutor o sa-ti fie.
Dar, precum functiile trupului, la fel si toate calitatile sufletului trebuie sa le supunem dreptatii, pentru a-I fi intru totul pe plac Domnului.
Fantezia, careia ii place sa viseze si sa plasmuiasca imagini pacatoase, trebuie legata prin trezvie si prin concentrarea atentiei, incingandu-ne mijlocul reveriilor - cum porunceste Apostolul.
Memoria, incarcata de obiecte ale patimii, trebuie s-o curatam si s-o umplem de pomenirea celor sfinte.
Mintea, samavolnica si inclinata spre false presupuneri, s-o cucerim invataturii revelate si s-o infrumusetam prin cunoasterea adevarului, ca despre toate sa cugete si pe toate sa le inteleaga - cum ne-a poruncit Domnul.
Vointa, individualista si inrobita patimilor, s-o supunem jugului poruncilor, pentru ca sa doreasca si sa faca numai ceea ce este adecvat preasfintei voi dumnezeiesti.
Inima, sensibila la frumuseti senzuale, s-o distragem de la acestea si sa cultivam in ea numai gustul pentru cele sfinte si ceresti, pentru ca astfel s-o pregatim de gustarea bunatatilor Cerului.
Astfel, insusire dupa insusire, intregul suflet se va cuceri dreptatii. Cel ce se va chivernisi astfel va lucra Domnului si cu sufletul, si cu trupul si se va face fidel implinitor al poruncii Apostolului: sa lucram dreptatii cu toate madularele noastre, contrar inrobirii lor faradelegii. Ati inteles acum ce ne cere Apostolul, cu cuvintele: precum ati facut madularele voastre roabe necuratiei [...], tot asa faceti acum madularele voastre roabe dreptatii (Rom. 6, 19).
Nu cred ca mai este nevoie sa adaug vreun alt cuvant de incredintare. Este atat de limpede, incat orice constiinta care doreste cu sinceritate sa lucreze Domnului se convinge de la sine. Un singur lucru voi adauga. Priviti sfarsitul la care ne aduce pacatul si sfarsitul la care ne aduce dreptatea. Sau ce roada are fiecare. Apostolul ne spune astazi ca sfarsitul faptelor pacatoase este moartea, iar rodul dreptatii este viata.
Adica, pacatul ucide, iar dreptatea da viata. Ati vazut, oare, cand se toarna acizi corozivi peste un metal, acizii incep sa roada incet-incet si sa descompuna partile componente ale metalului si, in sfarsit, mananca complet materia care paruse solida, incat nici nu poti ghici cum fusese inainte. Exact aceeasi influenta o exercita pacatul asupra fiintei noastre. Patrunde inauntru ca o otrava, descompunand sufletul si trupul, apoi si fiecare parte a sufletului si a trupului si asa il omoara pe om. Dupa cum, daca dam drumul la aer rece sau viciat intr-o sera plina de felurite plante si flori, acesta omoara floare dupa floare, imediat ce se atinge de ele, la fel pacatul ucide in suflet insusire dupa insusire, iar in trup, putere dupa putere. Cred ca v-am insufletit indeajuns ca sa fugiti de pacat.
Dimpotriva, dupa cum caldura si umezeala primaverii fac sa renasca tot ce amortise in timpul iernii, la fel, tot ce fusese omorat de pacat renaste in alcatuirea fiintei noastre, atunci cand duhul nostru se roaga lui Dumnezeu si se consacra bine-placerii Domnului. Atunci Soarele dreptatii incepe sa straluceasca in minte, adierea iubirii divine ne incalzeste sufletul, puterile de viata datatoare ale harului dumnezeiesc patrund si ne improspateaza toate stihiile sufletului si ale trupului. Dumnezeu este izvorul vietii. Cel ce se preda Domnului este intru acelasi duh cu Domnul si bea din belsug din acest izvor nesecat, apa vietii. Numai unuia ca acestuia ii este proprie viata adevarata. Sau numai unul ca acesta traieste. Celorlalti numai li se pare ca traiesc, cu toate ca ei descopera o viata frematatoare si, aparent, multilaterala.
Doamne ! Trimite lumina Ta si adevarul Tau, ca sa putem distinge clar caile vietii si ale mortii, binele si inselaciunea, focul si apa si, inteleptindu-ne intru mantuire, robindu-ne cu hotarare dreptatii, sa ne eliberam de pacat: ca sa nu stapaneasca pacatul in muritorul nostru trup si sa nu dam ascultare poftelor lui. Amin.
Sfantul Teofan Zavoratul
PapaBenedict: "Distincţia între politică şi religie - garanţie de libertate"
(italicele bolduite imi apartin precum si scrierea numelui Mantuitorului)
Praga: Distincţia între politică şi religie - garanţie de libertate
Praga: Distincţia între politică şi religie - garanţie de libertate
Publicăm discursul adresat de papa autorităţilor politice, civile şi diplomatice din Republica Cehă, pe care le-a întâlnit sâmbătă după-amiază, 26 septembrie 2009, în castelul din Praga.
Excelenţe,
Doamnelor şi domnilor,
Vă sunt recunoscător pentru oportunitatea care-mi este dată de a întâlni, în acest context extraordinar, autorităţile politice şi civile din Republica Cehă şi membrii comunităţii diplomatice. Îi mulţumesc din inimă domnului preşedinte Klaus pentru cuvintele nobile de salut pe care le-a rostit în numele meu. Exprim de asemenea aprecierea mea faţă de Orchestra Filarmonică Cehă pentru programul muzical care a deschis întâlnirea noastră şi care a exprimat în manieră elocventă atât rădăcinile culturii cehe, cât şi contribuţia relevantă oferită de această naţiune culturii europene.
Vizita mea pastorală în Republica Cehă coincide cu aniversarea a douăzeci de ani de la căderea regimurilor totalitare în Europa Centrală şi de Est şi de la "Revoluţia de Catifea" care a restabilit democraţia în această naţiune. Euforia care a urmat a fost exprimată în termeni de libertate. La două decenii de distanţă de la profundele schimbări politice care au transformat acest continent, procesul de însănătoşire şi reconstrucţie continuă, acum în cadrul contextului mai amplu al unificării europene şi al unei lumi tot mai globalizate. Aspiraţiile cetăţenilor şi aşteptările puse în guverne reclamau noi modele în viaţa publică şi de solidaritate între naţiuni şi popoare, fără de care viitorul de dreptate, de pace şi de prosperitate, îndelung aşteptat, ar fi rămas fără răspuns. Aceste dorinţe continuă să evolueze. Astăzi, în special printre tineri, apare din nou întrebarea cu privire la natura libertăţii cucerite. Pentru ce scop se trăieşte în libertate? Care sunt autenticele sale caracteristici distinctive?
Fiecare generaţie are misiunea de a se angaja de la capăt în căutarea dificilă a modului de a orândui corect realităţile umane, străduindu-se să înţeleagă folosirea corectă a libertăţii (cf. Spe salvi, 25). Obligaţia de a întări "structurile de libertate" este fundamentală, dar nu este niciodată suficientă: aspiraţiile umane se ridică dincolo de noi înşine, dincolo de ceea ce orice autoritate politică sau economică poate să ofere, spre acea speranţă luminoasă (cf. ibid., 35), care îşi are originea dincolo de noi înşine şi totuşi se manifestă în interiorul nostru ca adevăr, frumuseţe şi bunătate. Libertatea caută un scop şi pentru asta cere o convingere. Adevărata libertate presupune căutarea adevărului - a adevăratului bine - şi de aceea îşi are propria împlinire tocmai în a cunoaşte şi a face ceea ce este corect şi drept. Adevărul, cu alte cuvinte, este norma-călăuză pentru libertatea, iar bunătatea este perfecţiunea ei. Aristotel a definit binele ca "realitatea spre care tind toate lucrurile" şi a ajuns să sugereze că "deşi este vrednic faptul de a dobândi scopul chiar şi numai pentru un om, totuşi este mai frumos şi mai divin a-l dobândi pentru o naţiune sau pentru o polis" (Etica Nicomachea, 1; cf. Caritas in veritate, 2). Într-adevăr, marea responsabilitate de a ţine trează sensibilitatea faţă de adevăr şi faţă de bine apasă asupra oricăruia exercită rolul de conducător: în domeniul religios, politic sau cultural, fiecare după modul său propriu. Împreună trebuie să ne angajăm în lupta pentru libertate şi în căutarea adevărului: sau cele două lucruri merg împreună, mână în mână, sau împreună pier în mod mizerabil (cf. Fides et ratio, 90).
Pentru creştini adevărul are un nume: Dumnezeu. Şi binele are un chip: Iisus Cristos. Credinţa creştină, din timpul sfinţilor Ciril şi Metodiu şi al primilor misionari, a avut în realitate un rol decisiv în plăsmuirea moştenirii spirituale şi culturale a acestei ţări. Trebuie să fie acelaşi lucru în prezent şi pentru viitor. Bogatul patrimoniu de valori spirituale şi culturale, care se exprimă unele prin intermediul altora, nu numai că a dat formă identităţii acestei naţiuni, ci a şi înzestrat-o cu perspectiva necesară pentru a exercita un rol de coeziune în inima Europei. Timp de secole acest ţinut a fost un punct de întâlnire între popoare, tradiţii şi culturi diferite. Aşa cum bine ştim, el a cunoscut capitole dureroase şi poartă cicatricele evenimentelor tragice cauzate de neînţelegere, de război şi de persecuţie. Şi totuşi este adevărat şi că rădăcinile sale creştine au favorizat creşterea unui considerabil spirit de iertare, de reconciliere şi de colaborare, care i-a făcut pe oamenii din aceste ţinuturi capabili să regăsească libertatea şi să inaugureze o nouă eră, o nouă sinteză, o reînnoită speranţă. Oare Europa de astăzi nu are nevoie tocmai de acest spirit?
Europa este mai mult decât un continent. Ea este o casă! Şi libertatea îşi are semnificaţia sa cea mai profundă în faptul de a fi o patrie spirituală. În respectul deplin faţă de distincţia dintre sfera politică şi cea religioasă - distincţie care garantează libertatea cetăţenilor de a exprima propriul crez religios şi de a trăi în sintonie cu el - doresc să remarc rolul de neînlocuit al creştinismului pentru formarea conştiinţei oricărei generaţii şi pentru promovarea unui consens etic de fond, în slujba oricărei persoane care numeşte acest continent "casă"!
În acest spirit, dau glas celor care astăzi, în această ţară şi în Europa, încearcă să aplice propria credinţă, în mod respectuos, dar determinat, în arena publică, aşteptând ca normele sociale şi liniile politice să fie inspirate din dorinţa de a trăi conform adevărului care face liber orice bărbat şi femeie (cf. Caritas in veritate, 9).
Fidelitatea faţă de popoarele pe care dumneavoastră le slujiţi şi le reprezentaţi cere fidelitatea faţă de adevăr care, singur, este garanţie a libertăţii şi a dezvoltării umane integrale (cf. ibid., 9). De fapt, curajul de a prezenta în mod clar adevărul este o slujire adusă tuturor membrilor societăţii: de fapt, ea aruncă lumină asupra drumului progresului uman, îi indică fundamentele etice şi morale şi garantează că directivele politice se inspiră din comoara înţelepciunii umane. Atenţia faţă de adevărul universal nu ar trebui să fie eclipsată niciodată de interese particulariste, oricât de importante ar putea să fie ele, pentru că asta ar duce numai la noi cazuri de fragmentare socială sau de discriminare, pe care tocmai acele grupuri de interes sau de presiune declară că vor să le depăşească. De fapt, căutarea adevărului, departe de a ameninţa toleranţa diferenţelor sau pluralismul cultural, face posibil consensul şi permite dezbaterii publice să se menţină logică, onestă şi responsabilă, asigurând acea unitate pe care noţiuni vagi de integrare pur şi simplu nu sunt în stare s-o realizeze.
Sunt încrezător că, în lumina tradiţiei ecleziale cu privire la dimensiunea materială, intelectuală şi spirituală a operelor de caritate, membrii comunităţii catolice, împreună cu cei din alte Biserici, comunităţi ecleziale şi religii, vor continua să urmărească, în această naţiune şi în altă parte, obiective de dezvoltare care să aibă o valoare mai umană şi umanizatoare (cf. ibid., 9).
Dragi prieteni, prezenţa noastră în această capitală magnifică, adesea denumită "inima Europei", ne stimulează să ne întrebăm în ce constă această "inimă". Este adevărat că nu există un răspuns uşor la această întrebare, totuşi un indiciu este constituit cu siguranţă de bijuteriile arhitectonice care împodobesc acest oraş. Frumuseţea năucitoare a bisericilor sale, a castelului, a pieţelor şi a podurilor nu pot decât să orienteze spre Dumnezeu minţile noastre. Frumuseţea lor exprimă credinţa; sunt epifanii ale lui Dumnezeu care pe bună dreptate ne permit să luăm în considerare marile minunăţii la care noi creaturile putem aspira atunci când dăm expresie dimensiunii estetice şi de cunoaştere a fiinţei noastre celei mai profunde. Cât de tragic ar fi dacă s-ar admira aceste exemple de frumuseţe, ignorând însă misterul transcendent pe care ele îl indică! Întâlnirea creativă a tradiţiei clasice şi a Evangheliei a dat viaţă unei viziuni despre om şi despre societatea sensibilă faţă de prezenţa lui Dumnezeu între noi. Această viziune, în plăsmuirea patrimoniului cultural al acestui continent, a scos clar în evidenţă faptul că raţiunea nu se termină cu ceea ce vede ochiul, dimpotrivă ea este atrasă de ceea ce se află dincolo, la ceea ce noi tânjim profund: Duhul Creaţiei, am putea spune.
În contextul actualei răscruci a civilizaţiei, aşa de des marcat de o sciziune alarmantă a unităţii de bunătate, adevăr şi frumuseţe, şi de ulterioara dificultate de a găsi un consens cu privire la valorile comune, orice efort uman trebuie să-şi găsească inspiraţie din acea moştenire vie. Europa, fidelă faţă de rădăcinile ei creştine, are o vocaţie specială să susţină această viziune transcendentă în iniţiativele sale în slujba binelui comun al indivizilor, comunităţilor şi naţiunilor. De importanţă deosebită este misiunea a-i încuraja pe tinerii europeni printr-o formare care să respecte şi să alimenteze capacitatea, dăruită lor de către Dumnezeu, chiar să treacă peste acele limite care uneori se presupune că ar trebui să-i tragă pe sfoară. În sport, în artele creative şi în cercetarea academică, tinerii găsesc cu plăcere oportunitatea de a excela. Nu este la fel de adevărat că, dacă sunt confruntaţi cu idealuri înalte, ei vor aspira şi la acea virtute morală şi la o viaţă bazată pe iubire şi pe bunătate? Îi încurajez cu însufleţire pe acei părinţi şi pe responsabilii comunităţilor care aşteaptă de la autorităţi promovarea valorilor capabile să integreze dimensiunea intelectuală, umană şi spirituală într-o formare solidă, demnă de aspiraţiile tinerilor noştri.
"Veritas vincit". Acesta este motoul steagului preşedintelui Republicii Cehe: până la urmă, cu adevărat adevărul învinge, nu cu forţa, ci graţie convingerii, mărturiei eroice a bărbaţilor şi femeilor cu principii solide, graţie dialogului sincer care ştie să privească, dincolo de interesul personal, la necesităţile binelui comun. Setea de adevăr, bunătate, frumuseţe, imprimată de către Creator în toţi bărbaţii şi femeile, este menită să ducă împreună persoanele în căutarea dreptăţii, libertăţii şi păcii. Istoria a demonstrat pe larg că adevărul poate să fie trădat şi manipulat în slujba unor ideologii false, a asupririi şi a nedreptăţii. Totuşi, provocările pe care trebuie să le înfrunte familia umană nu ne cheamă oare să privim dincolo de aceste pericole? Până la urmă, ce este mai inuman şi distructiv decât cinismul care ar vrea să nege măreţia căutării noastre după adevăr şi decât relativismul care corodează înseşi valorile care susţin construcţia unei lumi unite şi fraterne? Noi, dimpotrivă, trebuie să recăpătăm încredere în nobleţea şi măreţia spiritului uman prin capacitatea sa de a obţine adevărul şi de a lăsa ca acea încredere să ne conducă în munca răbdătoare a politicii şi a diplomaţiei.
Doamnelor şi domnilor, cu aceste sentimente exprim în rugăciunea urarea ca slujirea voastră să fie inspirată şi susţinută de lumina acelui adevăr care este reflexia Înţelepciunii veşnice a lui Dumnezeu Creatorul. Asupra voastră şi asupra familiilor voastre, invoc din inimă belşugul binecuvântărilor divine.
(După L'Osservatore Romano, 28-29 septembrie 2009)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
luni, 28 septembrie 2009
Anti-comunistii lui Tismaneanu, socialistii cu fata umana, neoconservatorii noii etape...(cine oare-s?)
N-am mai pus link-uri pe nume, ca e mult de detaliat.
Adio utopiei: Revolutiile din 1989 dupa doua decenii
27/09/2009 — tismaneanuTocmai a aparut in revista Dissent online interventia mea despre aniversarea revolutiilor din 1989. Sunt publicate si alte comentarii pe acelasi subiect semnate, intre altii de Shlomo Avineri, Ana Seleny, Paul Berman si Jeffrey Wasserstrom.
Imi amintesc seara din ianuarie 1990 cand am primit acasa la Philadephia un telefon neasteptat: “It’s Irving Howe” mi-a spus persoana care sunase. Il vazusem conferentiind pe legendarul editor al lui Dissent, ii citisem cartea devenita clasica despre roman si politica, stiam multe despre polemicile cu stanga pro-sovietica, cu directia New Left, dar si cu neoconservatorii. Irving Howe si Michael Harrington au incercat sa reconstruiasca socialismul democratic, un fel de via media intre comunism si liberalism. Li s-a asociat filosoful politic Michael Walzer. Din opera lui Howe raman notabile multe eseuri literare, cartea despre emigrantii evrei din New York (The World of Our Fathers), studii de istoria ideilor, in primul rand despre traditia gandirii socialiste anti-autoritare. A fost unul dintre cei patru protagonisti ai filmului Arguing the World (impreuna cu Irving Kristol, Nathan Glazer si Daniel Bell).
Mi-a cerut atunci un articol pentru numarul special al revistei dedicat revolutiilor din Europa de Est. L-am scris si aparut sub titlul “From Euphoria to Rage”. Ulterior, am ramas in contact cu editorii de la Dissent, in special cu prietenul meu Mitchell Cohen, autorul biografiei lui Lucien Goldmann aparuta la Princeton University Press, profesor de stiinte politice la City University of New York. Intre contributing editors se numara ganditori de care ma simt extrem de apropiat: Agnes Heller (New School University) si Jeffrey Isaac (Indiana University). Irving Howe s-a stins din viata acum cativa ani. In urma cu o luna am fost abordat de redactia revistei spre a scrie, alaturi de alti politologi, istorici, sociologi, un scurt bilant al celor decenii scurse de la momentul intr-adevar world-historical (weltgeschichtlich, in sens hegelian) al revolutiilor din ‘89.
Dizidentul rus care a copiat arhiva Fundatiei Gorbaciov: Mitterand si Gorbaciov voiau Uniunea Socialista Europeana
INTERVIU Dizidentul rus care a copiat arhiva Fundatiei Gorbaciov: Mitterand si Gorbaciov voiau Uniunea Socialista Europeana, Thatcher s-a opus unificarii Germaniei
de Crina Boros HotNews
Pavel Stroilov este sursa primara a documentelor furate din arhiva Fundatiei Gorbaciov care au dezvaluit in ultimii ani culisele caderii URSS si intelegerile dintre liderii europeni ai anilor '80. Intr-un interviu exclusiv pentru HotNews.ro, Stroilov povesteste despre planurile lui Francois Mitterand si Mihail Gorbaciov de a crea o Confederatie Europeana Socialista, despre opozitia lui Margaret Thatcher fata de reunificarea Germaniei, precum si despre complicitatea Iliescu-Gorbaciov.Reporter: Pavel, cum ai ajuns sa scoti secrete din arhiva sovietica din Rusia?
Pavel Stroilov: Arhiva era uriasa. Nimeni de la Fundatia Gorbaciov nu a stiut ca le copiam. Eram un cercetator, un simplu student. Gorbaciov nu mi-a autorizat accesul, insa am reusit sa intru in computer si sa modific in "acces autorizat". Am luat documentele in Anglia cu mine cand am vizitat un prieten. Atunci am cerut azil politic.
Motivul pentru care a trebuit sa ma misc atat de repede a fost scandalul provocat de colectia care se referea la Romania. Inainte de alegerile din 2004, presedintele Iliescu a amenintat ca-l va da in judecata pe prietenul meu Vladimir Bukovsky, care a spus presei despre legaturile sovietice ale lui Iliescu. Aceasta a fost o batalie politica in urma cu cinci ani, asa ca nu am mai putut pastra documentele. Cu acordul meu, Vladimir a publicat cele mai importante documente despre Iliescu, fara a ma mentiona ca sursa, pentru ca eram inca in Rusia. Apoi Iliescu n-a mai vorbit despre proces si, la putin timp, partidul sau a pierdut alegerile.
Intre timp, am mai descoperit dovezi despre el in alta parte a colectiei. O transcriere inregistreaza o conversatie intre Gorbaciov si liderul bulgar Lilov. Lilov spune cam asa: "Pana la urma, Iliescu se descurca bine in Romania, in ceea ce ne priveste. "Si Gorbaciov spune "Ssst! Nu vrem sa facem publica apropierea noastra de Iliescu." Cu alte cuvinte, da, se descurca bine, dar nu vrem sa se stie
ca este apropiat Moscovei.
Apoi mai exista mult mai multe dovezi descoperite de catre altii inainte. Revolutia din 1989 a fost planuita de la Moscova. Au complotat impotriva lui Ceausescu: era mult prea dur, nu-i asculta si era mult prea infam. Un lider ca el nu se mai potrivea cu planurile lor europene. Asa ca s-au decis sa-l inlocuiasca cu Iliescu, care a fost dintotdeauna pro-rus.
Reporter: Deci totul a fost planuit de KGB?
Pavel Stroilov: Da. Totul planuit si inscenat de KGB. Iar Frontul Salvarii Nationale a fost complet sub controlul sovieticilor.
Se pare ca Gorbaciov si Iliescu au fost colegi de universitate. Altfel, nu se puteau asigura ca noii lideri ii vor fi loiali. Fiindca planul initial a fost sa-i impuna pe vechii colegi ai lui Gorbaciov ca lideri in Europa de Est. De exemplu, in Cehoslovacia, unde candidatul lui Gorbaciov nu a fost ales, au pierdut tara de sub control.
Sovieticii aveau acelasi plan pentru toata Europa de Est si nu a functionat decat in Romania. Toate celelalte le-au scapat de sub control. Voiau socialism in toata Europa de Est.
Franta, Rusia si Uniunea Socialista Europeana
Reporter: In cazul acesta, Romania a devenit democratie accidental?
Pavel Stroilov: Cand multimile au iesit pe strazi, sovieticii au pierdut controlul. Asa functioneaza democratia.
Reporter: Cum de nu a prevazut asta Kremlinul?
Pavel Stroilov: Planurile lor de revolutii false par oarecum incomplete. Trebuie sa fi existat un alt element, ceva care sperau ei sa stabilizeze regimurile noi, precum cel al lui Iliescu, ceva care sa tina lucrurile sub control, in ciuda intregii revolutii.
Gorbaciov a denumit acel element Common European Home. Iar Francois Mitterrand l-a numit Confederatia Europeana. A fost bazat pe ideea Razboului Rece de 'convergenta': adica Uniunea Sovietica si Europa de Est trebuiau sa devina din ce in ce mai democratice, in timp ce Europa de Vest urma sa devina din ce in ce mai socialista. Si cand s-ar fi unit in cele din urma, ar fi devenit un fel de utopie socialista-moderata.
Uniunea Socialista Europeana – asta inseamna. Gorbaciov si Mitterand vorbeau mereu despre cum sa-si realizeze uniunea europeana socialista comuna. Transformarea Comunitatii Europene a dat gres, deoarece Uniunea Sovietica a cazut si Rusia nu a fost niciodata integrata in Uniunea Europeana. Dar planul lor a avut un impact mare, pana si asupra UE de azi, pentru ca UE este o structura socialista-moderata de acest gen.
Asadar, acesta era elementul care le permitea sa tina Europa de Est sub controlul lor. Gorbaciov si Mitterand pomeneau adesea in convorbirile lor ca Europa de Est trebuie facuta sandvici intre Comunitatea Europeana si Uniunea Sovietica, ca sa ramana sub influenta sovieticilor. Chiar si sub influenta europeana, nu ar fi fost mare diferenta, pentru ca Uniunea Sovietica si Europa Vestica Unita ar fi jucat acum in aceeasi liga. In acel fel, tarile din regiune nu ar fi avut unde sa mearga. Dupa cum Mitterand a spus la un moment dat, Paris si Moscova trebuiau sa devina cei doi poli ai noii Europe, doua centre de putere care sa o controleze.
Unificarea Germaniei, descurajata de Vest
Reporter: Ce urma sa se intample cu Germania, care era fragmentata in acel moment?
Pavel Stroilov: Unificarea Germaniei era o parte din plan: trebuia sa se intample gradual, in contextul unificarii Europei. Conform planului lor, Germania trebuia unificata undeva la inceputul secolului XXI. Dar unificarea Germaniei nu trebuia sa se intample inainte de unificarea Europei, ci trebuiau 'sincronizate'. Exact asta scrie in transcrierile pe care le am. Dar si aici au pierdut controlul din acelasi motiv: milioane de cetateni germani de rand au fost de alta parere, au iesit pe strazi si au obtinut ce au vrut.
Reporter: Din documentele tale reiese ca nici prim-ministrul britanic, Margaret Thatcher, nu dorea o unificare a Germaniei
Pavel Stroilov: Da. Greseala ei a fost ca a vazut situatia din perspectiva celui de-al Doilea Razboi Mondial. Margaret Thatcher nu a inteles ca aceea era batalia decisiva a Razboiului Rece. Nu era vorba de Germania, ci despre infrangerea comunismului si incheierea ocupatiei sovietice in Europa. Asa ca a facut niste greseli mari in prima faza. A revenit insa si a sustinut raminerea Germaniei unificate in NATO.
Insa Mitterand stia foarte bine ceea ce facea. Era aliniat cu Gorbaciov. Daca Germania s-ar fi unit inainte, ar fi periclitat planurile lui Gorbaciov si, in special, ale lui Mitterand. Germania Unita a devenit un alt centru de putere, si nu doar o provincie bogata sub condominiu Franta – Uniunea Sovietica. Dorea ca Franta sa ramana la conducere, cu sau fara Gorbaciov. Iar rezultatele sunt oarecum mixte: Franta este acum in top 2 in UE, dar la fel este si Germania. Iar UE este socialista, dar mai putin socialista decat si-ar fi dorit Mitterand sa fie.
Reporter: Dar Thatcher n-avea cum sa stie de planurile lor...
Pavel Stroilov: Nu, dar au convins-o sa fie de acord cu incetinirea unificarii Garmaniei. Ideea unei Germanii unificate socialiste neutre nu este noua – original, i-a apartinut lui Stalin si a fost un obiectiv al politicii externe sovietice din acel moment. Dar oamenii au iesit in strada si au stricat totul.
Germanii au cerut ca Republica lor Federala sa ramana o natiune vestica libera si democratica si mambra a NATO. Iar Thatcher, ca sa-si rascumpere greseala initiala, a sustint-o in acel moment. Gorbaciov si Mitterand au incercat sa se descurce. Toate discutiile lor din acea perioada se concentrau in a face NATO o organizatie politica, iar nu una militara, care nu se mai opunea Uniunii Sovietice, ci era orientata catre o cooperare cu aceasta.
Exista o conversatie intre Gorbaciov si Bush despre asta. Gorbaciov sugereaza ca Germania ar putea fi atat in NATO, cat si in Pactul Varsovia. Dar administratia americana, George Bush si James Baker, nu au avut atata imaginatie. I-au spus lui Gorbaciov ca ideea suna "oarecum schizofrenic". Pana la urma, au ingropat-o, pentru simplu motiv ca Pactul Varsovia a cazut.
Bush i-a spus lui Gorbaciov sa nu se ingrijoreze, pentru ca NATO nu va fi anti-sovietica. Gorbaciov a intrebat: "Pai daca nu-i anti-sovietica, impotiva cui e indreptata?". Bush raspunde: "Impotriva instabilitatii". Iar Gorbaciov spune atunci: "Poate ar trebui sa aderam si noi la NATO". Bush nu ia raspuns in acea conversatie, dar, dupa un timp, Vestul i-a raspuns ca ar fi o idee buna.
"Nu vom incuraja iesirea din comunism a statelor est-europene"
Reporter: Putem vorbi de o victorie a Vestului asupra Estului?
Pavel Stroilov: Nu a existat nici o victorie, imperiul Sovietic a cazut de la sine. In ceea ce o priveste pe Thatcher, ea l-a sustinut pe Gorbaciov mai mult public decat o facea privat. Din conversatiile lor reiese ca se certau cu ferocitate tot timpul. Se spune ca asa isi trata Thatcher toti prietenii – asadar, l-a vazut ca un prieten apropiat. Si a gresit.
De exemplu: i-a incredintat secrete, vorbindu-i off the record, dar a fost foarte naiva sa creada ca Gorbaciov putea avea secrete fata de Politburo (Biroul Politic al Partidului Comunist). Trebuia sa raporteze tot altor lideri sovietici. Nu puteai fi prieten intim cu Gorbaciov, pentru ca el nu actiona in calitate de persoana. El era doar un reprezentant al sistemului si ea nu a realizat acest fapt. De aici i se trag si greselile tragice pe care l-a facut.
Daca a existat o victorie a Vestului importiva Estului, Thatcher a contribuit mult la ea in primii ani. Tocmai datorita politicii dure a lui Reagan si Thatcher, Uniunea Sovietica s-a vazut nevoita sa inceapa reforma. Si, dupa ce l-au facut pe Grobaciov reformist de nevoie, Thatcher a fost trasa pe sfoara de propria creatie. Dar cred ca a fost sincera, in ciuda greselilor.
I-a spus [n.b. ceea ce ea dorea sa fie neoficial, dar a fost mai tarziu transcris din memorie] ca nu vroia destabilizarea Europei de Est, a Pactului de la Varsovia si ca "nu vom incuraja iesirea din comunism a statelor est-europene". Asta este dificil de justificat.
Reporter: Margaret Thatcher ii spusese lui Reagan ca i-a placut Gorbaciv si ca "pot face afaceri" impreuna...
Pavel Stroilov: Nu este inventia lui Gorbaciov, ci este un truc dezvoltat de psihologi si folosit de KGB: cand vorbesti cu o persoana, te prefaci a fi o copie de-a lor, iar ei vor avea incredere in tine. Tuturor liderilor sovietici li s-a spus sa foloseasca aceasta tehnica la intalnirile de nivel inalt.
Un exemplu clasic este descrierea, de catre James Carter, a negocierilor cu Leonid Brejnev in Viena. Brejnev a spus "Daca nu salvam lumea de la un alt razboi, Dumnezeu nu ne va ierta". Ti-l poti imagina pe Brejnev spunand "Dumnezeu"? Cred ca a exersat multicel in fata oglinzii. Stiau despre Carter ca este religios, au jucat acea carte si Carter a fost convins ca l-a convertit pe Brejnev la crestinism.
Fata de Thatcher, Gorbaciov a pretins a fi o versiune ruseasca a ei. I-a spus ca facea in URSS exact ceea ce ea facea in Marea Britanie: se lupta cu risipa si ineficienta economiei socialiste. Apoi a mers la Papa in Roma si i-a vorbit despre pace, bunatatea universala si misiunea spirituala a poporului slav. Cu Mitterand, planuieste conspiratii pentru a crea Europa socialista sub controlul franco-sovietic. Cu Kohl se transforma, in mod miraculos, intr-un individ prietenos, loial si cu inima curata.
Dupa revolutiile false din 1989, elita colaborationista a ramas la locul ei
Reporter: Referitor la caderea URSS-ului, cu sovieticii neavand bani sa sustina Germania de Est, gandindu-se sa darame chiar ei Zidul si neavand indeajunsi bani sa trimita armata in tarile unde rabufneau proteste, cu Vestul dorind ca URSS sa detina controlul Europei de Est, reiese sa Vestul ar avea putine merite in destramarea URSS...
Pavel Stroilov: Are merite. Reagan si Thatcher i-au fortat pe sovietici la perestroika. Ca rezultat al acestor politici dure de la inceputul anilor '80, liderii sovietici si-au dat seama ca n-au destul bani sa-si realizeze ambitiile globale. Aceasta a insemnat ca trebuiau sa incerce sa-si puna economia in functiune.
Asta a mai insemnat ca aveau nevoie de relatii mai bune cu Vestul. Insusi Gorbaciov a spus ca perestroika nu a fost idea lui. A fost ales pentru ea pentru ca aveau nevoie de cineva cu sarm si relativ tanar. L-am intalnit si lasa o prima impresie buna ca si persoana.
In acel moment, perspectiva Vestica asupra Uniunii Sovietice s-a schimbat radical, chiar si parerea lui Margaret Thatcher. In mod absurd, au decis ca Gorbaciov era de partea lor, ca le era prieten si ca merita credit pentru inlaturarea amenintarii sovietice. Nu le-a pasat de nimic altceva – un gest miop. Din exact acest motiv "elita" colaborationista a ramas in locul ei nu doar in Est, dar si in Vest: toti cei pe care Vladimir Bukovsky ii numeste Tradatorii Razboiului Rece (‘Petains and Quislings of the Cold War’).
Reporter: In Romania, fosti membri ai Partidului Comunist au avut sau inca au roluri importante in partide infiintate sau resuscitate dupa revolutia din 1989
Pavel Stroilov: S-a intamplat peste tot in Europa, tocmai pentru ca nu am deschis arhive si nu am stabilit adevarul istoric despre comunism, insa nu doar atat. La un nivel mai mare, acesta a fost si scopul revolutiilor false din 1989 din Europa de Est: pentru a da comunistilor o aterizare moale, sa zic asa.
Adevarat, a ratat pastrarea sistemului comunist la locul sau, dar le-a dat mana libera sa controleze banii, economia, presa, sistemul academic – la momente istorice cruciale, cand se formau noile elite nationale. Nici nu s-a pus problema trimiterii comunistilor pe esafod pentru uciderea a mii de oameni, In schimb, li s-a permis sa-si aleaga locul printre elitele noilor societati democratice.
Nu a existat o de-comunizare adevarata, asadar o victorie asupra comunismului nu s-a intamplat niciodata cu adevarat. Comunismul a existat in mai multe roluri: ca regim, ca miscare politica si ca mafie. Fara dubii, a cazut ca regim, a primit o lovitura puternica in rolul de miscare politica; insa mafia politica n-a facut decat sa infloreasca.
Reporter: Te referi la KGB?
Pavel Stroilov: KGB conduce Rusia si coruptia post-comunista ca o consecinta a faprului ca nu am reusit sa rezolvam problema de-comunizarii. Nu pot da vina doar pe Vest, ci este un lucru care trebuia facut de noi toti in Estul Europei. Dar ca oameni ai lumii libere, [occidentalii] au ratat incheierea Razboiului Rece. Au fost gata sa accepte o simpla perestroika, o oarecare liberalizare a regimului, ceva forma de socialism cu fata umana.
Motivul sta in faptul ca nu au vazut niciodata comunismul cum l-am vazut noi, drept raul pur care este. Pentru ei, a fost doar o alta problema. Cautau o solutie care sa il faca inofensiv pentru ei. Nu si-au dat seama ca socialismul este o epidemia serioasa, care nu a ruinat doar Rusia si Europa de Est, dar a subminat si a corupt societatea Vestica intr-o masura enorma. Este mai dificil sa-ti revii din acest sistem decat din fascism sau nazism.
Reporter: Cum asa?
Pavel Stroilov: Nazismul este mult mai direct, bazandu-se pe forta fizica bruta. A fost si el totalitarism, insa doar o umbra a comunismului. Comunismul otraveste intreaga panza a societatii. Ii face pe toti complici la crima in mod deliberat. Ii invata pe copii sa-sii toarne parintii. Distruge toate legaturile pe care se bazeaza
o societate.
Singurul drum spre refacere este sa te gandesti la episodul prin care ai trecut. Este nevoie de un proces dureros de... nu vreau sa aduc religia in conversatia asta, dar singurul cuvant este cainta. Trebuie sa-ti dai seama ca nu te poti invinui decat pe tine. Trebuie sa-ti condamni trecutul si sa-l respingi. Atunci si doar atunci poti, de abia, incepe sa recladesti o civilizatie din ruine.
De aceea, nu exista nimic mai important azi decat sa scoatem la lumina secretele comuniste si sa le facem publice. Toate secretele arhivelor trebuiesc deschise, pana la ultimul document. Sunt mandru ca mi-am adus contributia furand aceasta arhiva si nu pot decat sa sper ca voi reusi sa fac ceva la fel de important in restul vietii mele.
Extras din transcriptul discutiei dintre Mihail Gorbaciov si presedintele Poloniei, Wojciek Jaruzeslki
13 aprilie 1990
Wojciek Jaruzeslki: Cei care inca ne mai reproseaza ca de buna voie am cedat puterea in mainile opozitiei, nu iau in calcul faptul ca, in caz contrar, am fi fost nevoiti sa rezolvam contradictiile ulterioare prin metoda romaneasca, ba poate chiar una mai rea, pentru ca la noi nu s-ar fi gasit un Iliescu.
Extras din transcriptul discutiei dintre Gorbaciov si presedintele prezidiului suprem al consiliului partidului socialist bulgar, A. Lilov
23 mai 1990
…
M.Gorbaciov: Bine ca ati reusit sa evitati evolutii ale situatiilor precum cele din RDG si Romania. Este foarte important ca ati dat dovada de o initiativa indrazneata si inteleapta. E adevarat si Iliescu conduce lucrurile destul de bine in Romania.
A.Lilov: Da, a repurtat o victorie frumoasa. Cred ca noi in Bulgaria nu vor reusi o asemenea victorie la viitoarele alegeri.
M.Gorbaciov: Poate nici nu aveti nevoie de o asemenea victorie. Important nu este sa impingeti opozitia, ba dimpotriva, sa o atrageti in treburi, sa o includeti in procesele de inoire. Sa-si asume responsabilitati. Noi asa punem problema la noi acasa. Dar multi prefera sa se ocupe de altele, refuza chiar functii cu raspundere, unde trebuie zi de zi, practic, sa te ocupi intens de treburi reale….
A.Lilov: Se pare ca atat Mitterand, cat si Thatcher se cam tem de unificarea Germaniei.
M.Gorbaciov: Da, asa e. Dar ei ar dori ca impotriva procesului de unificare sa se ridice URSS. Tinem cont si ne aparam interesele, fara sa lasam posibilitati pentru a ne pune in confruntare cu nemtii. Linia principiala privitoare la aderarea la NATO a Germaniei unificate va continua.
A.Lilov: Pentru noi e important sa stim punctul Dumneavoastra de vedere, sa intelegem pozitia Dumneavoastra vizavi de aceasta problema, pentru ca trebuie sa intretinem relatii si cu RFG, si cu Germania unificata.
M.Gorbaciov: Da, deosebit de important sa pastrati intelegerea reciproca si conlucrarea pe acest vector deosebit de responsabil al politicii externe. Esential ca acest lucru sa fie constientizat in toate tarile vizate in mod particular.
A.Lilov: Din cate ne putem dam seama, acest lucru este constientizat si in Romania. Ma refer inainte de toate la Ion Iliescu.
M.Gorbaciov: Da, el a adoptat pozitii echilibrate, gandite, manifesta disponibilitate pentru colaborare constructiva. Dar cred ca apropierea abordarilor noastre nu trebuie excesiv afisata. ….
duminică, 27 septembrie 2009
Cele douã secularizãri - Radu Preda in Tribuna, Nr. 168 / 1-15 septembrie 2009
Relatia generica dintre Biserica si stat, dintre
autoritatea spirituala si puterea politica, adica
dintre Dumnezeu si cezar (cf. Matei 22, 21),
reprezinta de la bun început un laitmotiv al
prezentei Crestinismului în istorie. Insistenta
Mântuitorului Hristos pe faptul ca Împaratia Sa nu
este în si din aceasta lume (cf. Ioan 18, 36), chiar
daca începe, prin Biserica, sa se concretizeze deja de
aici, introduce în plina cultura religioasa teocratica,
specifica Orientului pre-crestin si actual, prima
forma de secularizare în sensul strict al termenului.
Religie a întruparii lui Dumnezeu în lume, adica în
saeculum, si anuntând transfigurarea acesteia în
regimul unei alte lumi, fundamental distincta fata
de cea istorica („pamânt nou si cer nou”,
Apocalipsa 21, 1), Crestinismul scurtcircuiteaza
viziunile spirituale de pâna atunci marcate mai
curând de dorinta de a contopi în timp creatia si
Creatorul, de a „coborî” cerul pe pamânt (inclusiv
prin revolutii religioase), si mai putin de a „urca”
pamântul la cer. În logica spiritualitatii crestine,
luarea de catre Dumnezeu a chipului omului prin
Întrupare marcheaza un moment de maxima
alteritate, iar nu unul de confuzie, între Hristos si
umanitate continuând, datorita pacatului, sa
persiste diferenta ontologica. Teleologic, scopul
Întruparii nu este pur si simplu înomenirea lui
Dumnezeu, „coborârea”, adica participarea Acestuia
la slabiciunile creatiei cazute – întrupându-se, El este
solidar, însa nu si complice cu noi! –, ci
îndumnezeirea omului, „urcarea”, adica participarea
lui la natura restaurata, fapt posibil numai si numai
prin depasirea conditiei actuale. KÝíùóéò nu poate
fi înteleasa fara èÝùóéò: Hristos întrupat ne
îndeamna convingator, prin propriul Sau exemplu,
sa transfiguram starea propriei noastre întrupari sau
existente. În lumina acestei experiente a realizarii
diferentei prin apropiere, a faptului ca „venirea” lui
Dumnezeu în trup este începutul „plecarii” noastre
în duh, ca lumea înceteaza sa mai fie ea însasi si
pentru sine un scop, motiv pentru care nu are rost
sa mai cautam o „tara sfânta”, adevarata si
definitiva patrie duhovniceasca fiind dincolo de
orizontul geografiei fenomenale, trebuie înteles
sensul secularizarii crestine de care aminteam mai
sus.
Distinctia fundamentala operata prin persoana
lui Hristos, om si Dumnezeu, între ceresc si
pamântesc în materie politica va duce la atitudinea
aparent paradoxala si detasata a crestinului care se
roaga inclusiv pentru formele de stapânire noncre
stine (cf. Romani 13), pe care le plaseaza însa în
planul mai larg al Creatorului fata de creatie, adica
în ceea ce cu o expresie teologica specifica numim
iconomia mântuirii. Noutatea absoluta a
secularizarii evanghelice este direct legata de noua
porunca a iubirii aproapelui (cf. Matei 22, 40),
pandant la rândul ei al poruncii veterotestamentare,
reînnoite, de a iubi înainte de orice pe Dumnezeu.
Or, punând iubirea de Dumnezeu pe acelasi plan
complementar cu iubirea aproapelui, Evanghelia decontextualizeaza
etnic, cultural si politic pe semen
si pe Dumnezeu deopotriva. Iubirea neconditionata
fata de semen, adica indiferent de statutul acestuia,
de faptul de a fi sau nu liber ori sclav, de acelasi
neam sau de alta sorginte, bogat sau sarac, pacatos
sau virtuos, creeaza fundamentul unei noi întelegeri
a umanitatii în cheie universala si cu ochii atintiti
spre eshaton. Acest ethos va permite, în evidenta
contradictie cu exclusivismul etnic, convietuirea
crestinilor cu necrestinii, îndeplinirea de catre cei
dintâi a obligatiilor sociale fara a le conditiona
religios. Potrivit secularizarii crestine prin distinctie,
atâta vreme cât cele ale lui Dumnezeu sunt
separate fara rest de cele ale cezarului, fiecare
primindu-si „partea”, ceea ce exclude teocratia si
statocratia deopotriva, loialitatea spirituala nu are
cum intra în conflict cu loialitatea civica. În plus,
iubirea joaca rolul unui liant care unifica lumea în
ciuda diversitatii si chiar a contradictiilor din
interiorul ei, prefigurând astfel transfigurarea
acesteia.
Consecintele practice ale acestei viziuni sunt
nemijlocite. Astfel, constiinta de a nu avea cetate
statatoare (cf. Evrei 13, 14) si de a fi raspunzatori
spiritual doar Dumnezeului lor personal va permite
crestinilor primelor secole asumarea fara complexe
a statutului de minoritari si slujirea, spre binele
comun, a statului ne-crestin prin înrolarea în
armata, platirea taxelor, însusirea culturii vremii si
respectarea în general a legilor. Faptul ca primele
generatii de crestini traiesc în societati pestrite,
cosmopolite, traversate de felurite curente de
gândire sau oferte religioase, nu face altceva decât
sa le confirme rolul apostolic, marturisitor. Epistola
catre Diognet sintetizeaza de minune aceasta stare
de lucruri, crestinii din mijlocul societatii
Antichitatii târzii fiind pentru lumea lor „ceea ce
este sufletul pentru trup”. Altfel spus, departe de a
se constitui într-o anti-lume, ceea ce nu înseamna ca
nu au existat si astfel de tendinte ghettoizante pe
fundalul unei exegeze soteriologice eronate, crestinii
primelor decenii si secole se pun pur si simplu în
slujba lumii asemeni sufletului în slujba trupului,
cauta dialogul cu aceasta tocmai pentru a vesti
Evanghelia. Dincolo de defectele sau virtutile epocii,
rânduiala sociala este pentru ei un dat, un punct de
plecare spre convertirea mintilor si inimilor la
Hristos. Este motivul pentru care ei nu se
organizeaza în „celule revolutionare”, nici nu au în
vedere rasturnarea raporturilor de putere, nu
contesta autoritatea publica si nici nu se considera
din punct de vedere civic altminteri decât ceilalti.
Ruptura se va produce în momentul în care statul
roman îsi va impune cu forta propria lui religie
civila si va conditiona loialitatea fata de cetate prin
loialitatea cultica fata de cezarul devenit
Dumnezeu. Din stat ne-crestin, Imperiul Roman
devine în mod explicit unul anti-crestin, de unde si
justificarea politica a valurilor de persecutii la care
vor fi supuse comunitatile crestine. Dupa cum se
stie prea bine, persecutia din perioada primara va fi
încheiata odata cu Edictul de la Milano din 313.
Ulterior, prin convertirea lui Constantin cel Mare si
ridicarea treptata a Crestinismului la rangul de
unica religie a Imperiului Roman, fapt codificat de
catre Teodosie cel Mare la finele secolului IV,
Biserica va trece de la o extrema la alta.
În ciuda secularizarii introduse de Evanghelie si
menita sa elibereze problema mântuirii personale
de conditionarile politicului (vezi suprapunerea din
mentalul iudaic dintre Mesia spiritual si cel politic)
si pe acesta din urma de imixtiunile religioase
(procesul politico-religios al Mântuitorului ilustreaza
cel mai bine o astfel de interferenta), secolele
urmatoare vor fi marcate profund de confuzia
dintre planuri, de luptele pentru suprematia
spiritualului asupra mundanului sau pentru
controlarea Bisericii de catre puterea profana. În
putine cuvinte, putem spune ca nici teologia nu a
rezistat ispitei de a conduce (papalitatea monarhica
este exemplul cel mai graitor) si nici politica de a se
transforma ea însasi într-o ideologie cvasi-religioasa
(de la galicanism la ateism, plaja fenomenelor este
extrem de larga). Rezultatul este cel pe care îl stim
si sub rigorile caruia traim de cel putin trei secole
încoace: secularizarea prin delimitare, specifica
teologiei Evangheliilor, va fi înlocuita de
secularizarea prin contestatie, specifica proiectului
modernitatii. Mai mult chiar: secularizarea ca forma
de combatere sistematica a dimensiunii religioase va
reprezenta chintesenta Iluminismului si va duce, în
faza cea mai recenta, la valul anti-religios al
comunismului.
Pe fundalul istoriei europene a identificarii
progresului si modernitatii cu negarea importantei
confesiunilor religioase ca actori publici se explica
atitudinea paradoxala a Europei în general, în
special a celei vestice, fata de chestiunea actualitatii
religiei ca ingredient „inevitabil” al societatii,
incapacitatea clasei politice de a identifica o
strategie integratoare durabila fata de diversitatea
cultural-religioasa si fata de sensibilitatile majoritatii
„autohtone” traind acut sentimentul unui asediu
identitar fara precedent din partea „alogenilor”. Mai
departe, tot acestei ambivalente tipice Europei
moderne, care confunda secularizarea cu
dezcrestinarea, îi datoram dubla morala în cazul
rolului public al religiei: în timp ce excesele
laicizante, ale statului sau ale unor organizatii nonguvernamentale,
sunt justificate si aparate, dorinta
vocii religioase de a se face auzita, mai cu seama pe
marginea agendei sociale si etice, este taxata
prompt drept imixtiune, expresie a
fundamentalismului sau a revizionismului cultural.
În aceasta logica, religia intra în categoria excesului,
prea multa religiozitate, precum în Polonia
majoritar catolica sau în România majoritar
ortodoxa, fiind motiv de îngrijorare sau chiar de
dispret, credinta manifesta fiind pentru multi
apostoli ai secularizarii fara rest un indiciu de
primitivism. Cu alte cuvinte, din punct de vedere al
constiintei religioase, Europa are în mod evident
doua motoare. Asa cum s-a putut vedea si în cazul
polemicii legate de preambulul a ceea ce ar fi
trebuit sa fie pâna la aceasta ora un fel de
Constitutie a Uniunii Europene, un astfel de dublu
standard îngreuneaza suplimentar apelul la
radacinile iudeo-crestine ale continentului. Datorita
acestei perceptii secularizate (în sensul precizat) de
sine si a urmarilor ce decurg de aici, clasa
diriguitoare europeana occidentala încurajeaza fara
voie, indirect, instrumentalizarea religiei prin
„protejarea” ei de catre cine nu trebuie. Recenta
inflamare a spiritelor în timpul campaniei electorale
din Austria pentru alegerile europene prin folosirea
demonstrativa a temei religioase în discursul politic
al dreptei extreme este un exemplu cât se poate de
sugestiv. În fine, parcursul european al secularizarii
de la distinctie la suprimare explica de ce
comunismul nu a fost denuntat nici macar dupa
doua decenii de la falimentul sau politic drept ceea
ce a fost/este: o ideologie criminala a carei
orientare anti-religiosa este definitorie. Datorita
manierei secularizate de a citi secularizarea ca atare,
faptul istoric al intensei si sângeroasei persecutii
anti-religioase, fie si secondata de lasitatile unora
dintre liderii religiosi, nu este pâna acum pe agenda
europeana a temelor care merita sa fie dezbatute
pâna la capat.
AICI
autoritatea spirituala si puterea politica, adica
dintre Dumnezeu si cezar (cf. Matei 22, 21),
reprezinta de la bun început un laitmotiv al
prezentei Crestinismului în istorie. Insistenta
Mântuitorului Hristos pe faptul ca Împaratia Sa nu
este în si din aceasta lume (cf. Ioan 18, 36), chiar
daca începe, prin Biserica, sa se concretizeze deja de
aici, introduce în plina cultura religioasa teocratica,
specifica Orientului pre-crestin si actual, prima
forma de secularizare în sensul strict al termenului.
Religie a întruparii lui Dumnezeu în lume, adica în
saeculum, si anuntând transfigurarea acesteia în
regimul unei alte lumi, fundamental distincta fata
de cea istorica („pamânt nou si cer nou”,
Apocalipsa 21, 1), Crestinismul scurtcircuiteaza
viziunile spirituale de pâna atunci marcate mai
curând de dorinta de a contopi în timp creatia si
Creatorul, de a „coborî” cerul pe pamânt (inclusiv
prin revolutii religioase), si mai putin de a „urca”
pamântul la cer. În logica spiritualitatii crestine,
luarea de catre Dumnezeu a chipului omului prin
Întrupare marcheaza un moment de maxima
alteritate, iar nu unul de confuzie, între Hristos si
umanitate continuând, datorita pacatului, sa
persiste diferenta ontologica. Teleologic, scopul
Întruparii nu este pur si simplu înomenirea lui
Dumnezeu, „coborârea”, adica participarea Acestuia
la slabiciunile creatiei cazute – întrupându-se, El este
solidar, însa nu si complice cu noi! –, ci
îndumnezeirea omului, „urcarea”, adica participarea
lui la natura restaurata, fapt posibil numai si numai
prin depasirea conditiei actuale. KÝíùóéò nu poate
fi înteleasa fara èÝùóéò: Hristos întrupat ne
îndeamna convingator, prin propriul Sau exemplu,
sa transfiguram starea propriei noastre întrupari sau
existente. În lumina acestei experiente a realizarii
diferentei prin apropiere, a faptului ca „venirea” lui
Dumnezeu în trup este începutul „plecarii” noastre
în duh, ca lumea înceteaza sa mai fie ea însasi si
pentru sine un scop, motiv pentru care nu are rost
sa mai cautam o „tara sfânta”, adevarata si
definitiva patrie duhovniceasca fiind dincolo de
orizontul geografiei fenomenale, trebuie înteles
sensul secularizarii crestine de care aminteam mai
sus.
Distinctia fundamentala operata prin persoana
lui Hristos, om si Dumnezeu, între ceresc si
pamântesc în materie politica va duce la atitudinea
aparent paradoxala si detasata a crestinului care se
roaga inclusiv pentru formele de stapânire noncre
stine (cf. Romani 13), pe care le plaseaza însa în
planul mai larg al Creatorului fata de creatie, adica
în ceea ce cu o expresie teologica specifica numim
iconomia mântuirii. Noutatea absoluta a
secularizarii evanghelice este direct legata de noua
porunca a iubirii aproapelui (cf. Matei 22, 40),
pandant la rândul ei al poruncii veterotestamentare,
reînnoite, de a iubi înainte de orice pe Dumnezeu.
Or, punând iubirea de Dumnezeu pe acelasi plan
complementar cu iubirea aproapelui, Evanghelia decontextualizeaza
etnic, cultural si politic pe semen
si pe Dumnezeu deopotriva. Iubirea neconditionata
fata de semen, adica indiferent de statutul acestuia,
de faptul de a fi sau nu liber ori sclav, de acelasi
neam sau de alta sorginte, bogat sau sarac, pacatos
sau virtuos, creeaza fundamentul unei noi întelegeri
a umanitatii în cheie universala si cu ochii atintiti
spre eshaton. Acest ethos va permite, în evidenta
contradictie cu exclusivismul etnic, convietuirea
crestinilor cu necrestinii, îndeplinirea de catre cei
dintâi a obligatiilor sociale fara a le conditiona
religios. Potrivit secularizarii crestine prin distinctie,
atâta vreme cât cele ale lui Dumnezeu sunt
separate fara rest de cele ale cezarului, fiecare
primindu-si „partea”, ceea ce exclude teocratia si
statocratia deopotriva, loialitatea spirituala nu are
cum intra în conflict cu loialitatea civica. În plus,
iubirea joaca rolul unui liant care unifica lumea în
ciuda diversitatii si chiar a contradictiilor din
interiorul ei, prefigurând astfel transfigurarea
acesteia.
Consecintele practice ale acestei viziuni sunt
nemijlocite. Astfel, constiinta de a nu avea cetate
statatoare (cf. Evrei 13, 14) si de a fi raspunzatori
spiritual doar Dumnezeului lor personal va permite
crestinilor primelor secole asumarea fara complexe
a statutului de minoritari si slujirea, spre binele
comun, a statului ne-crestin prin înrolarea în
armata, platirea taxelor, însusirea culturii vremii si
respectarea în general a legilor. Faptul ca primele
generatii de crestini traiesc în societati pestrite,
cosmopolite, traversate de felurite curente de
gândire sau oferte religioase, nu face altceva decât
sa le confirme rolul apostolic, marturisitor. Epistola
catre Diognet sintetizeaza de minune aceasta stare
de lucruri, crestinii din mijlocul societatii
Antichitatii târzii fiind pentru lumea lor „ceea ce
este sufletul pentru trup”. Altfel spus, departe de a
se constitui într-o anti-lume, ceea ce nu înseamna ca
nu au existat si astfel de tendinte ghettoizante pe
fundalul unei exegeze soteriologice eronate, crestinii
primelor decenii si secole se pun pur si simplu în
slujba lumii asemeni sufletului în slujba trupului,
cauta dialogul cu aceasta tocmai pentru a vesti
Evanghelia. Dincolo de defectele sau virtutile epocii,
rânduiala sociala este pentru ei un dat, un punct de
plecare spre convertirea mintilor si inimilor la
Hristos. Este motivul pentru care ei nu se
organizeaza în „celule revolutionare”, nici nu au în
vedere rasturnarea raporturilor de putere, nu
contesta autoritatea publica si nici nu se considera
din punct de vedere civic altminteri decât ceilalti.
Ruptura se va produce în momentul în care statul
roman îsi va impune cu forta propria lui religie
civila si va conditiona loialitatea fata de cetate prin
loialitatea cultica fata de cezarul devenit
Dumnezeu. Din stat ne-crestin, Imperiul Roman
devine în mod explicit unul anti-crestin, de unde si
justificarea politica a valurilor de persecutii la care
vor fi supuse comunitatile crestine. Dupa cum se
stie prea bine, persecutia din perioada primara va fi
încheiata odata cu Edictul de la Milano din 313.
Ulterior, prin convertirea lui Constantin cel Mare si
ridicarea treptata a Crestinismului la rangul de
unica religie a Imperiului Roman, fapt codificat de
catre Teodosie cel Mare la finele secolului IV,
Biserica va trece de la o extrema la alta.
În ciuda secularizarii introduse de Evanghelie si
menita sa elibereze problema mântuirii personale
de conditionarile politicului (vezi suprapunerea din
mentalul iudaic dintre Mesia spiritual si cel politic)
si pe acesta din urma de imixtiunile religioase
(procesul politico-religios al Mântuitorului ilustreaza
cel mai bine o astfel de interferenta), secolele
urmatoare vor fi marcate profund de confuzia
dintre planuri, de luptele pentru suprematia
spiritualului asupra mundanului sau pentru
controlarea Bisericii de catre puterea profana. În
putine cuvinte, putem spune ca nici teologia nu a
rezistat ispitei de a conduce (papalitatea monarhica
este exemplul cel mai graitor) si nici politica de a se
transforma ea însasi într-o ideologie cvasi-religioasa
(de la galicanism la ateism, plaja fenomenelor este
extrem de larga). Rezultatul este cel pe care îl stim
si sub rigorile caruia traim de cel putin trei secole
încoace: secularizarea prin delimitare, specifica
teologiei Evangheliilor, va fi înlocuita de
secularizarea prin contestatie, specifica proiectului
modernitatii. Mai mult chiar: secularizarea ca forma
de combatere sistematica a dimensiunii religioase va
reprezenta chintesenta Iluminismului si va duce, în
faza cea mai recenta, la valul anti-religios al
comunismului.
Pe fundalul istoriei europene a identificarii
progresului si modernitatii cu negarea importantei
confesiunilor religioase ca actori publici se explica
atitudinea paradoxala a Europei în general, în
special a celei vestice, fata de chestiunea actualitatii
religiei ca ingredient „inevitabil” al societatii,
incapacitatea clasei politice de a identifica o
strategie integratoare durabila fata de diversitatea
cultural-religioasa si fata de sensibilitatile majoritatii
„autohtone” traind acut sentimentul unui asediu
identitar fara precedent din partea „alogenilor”. Mai
departe, tot acestei ambivalente tipice Europei
moderne, care confunda secularizarea cu
dezcrestinarea, îi datoram dubla morala în cazul
rolului public al religiei: în timp ce excesele
laicizante, ale statului sau ale unor organizatii nonguvernamentale,
sunt justificate si aparate, dorinta
vocii religioase de a se face auzita, mai cu seama pe
marginea agendei sociale si etice, este taxata
prompt drept imixtiune, expresie a
fundamentalismului sau a revizionismului cultural.
În aceasta logica, religia intra în categoria excesului,
prea multa religiozitate, precum în Polonia
majoritar catolica sau în România majoritar
ortodoxa, fiind motiv de îngrijorare sau chiar de
dispret, credinta manifesta fiind pentru multi
apostoli ai secularizarii fara rest un indiciu de
primitivism. Cu alte cuvinte, din punct de vedere al
constiintei religioase, Europa are în mod evident
doua motoare. Asa cum s-a putut vedea si în cazul
polemicii legate de preambulul a ceea ce ar fi
trebuit sa fie pâna la aceasta ora un fel de
Constitutie a Uniunii Europene, un astfel de dublu
standard îngreuneaza suplimentar apelul la
radacinile iudeo-crestine ale continentului. Datorita
acestei perceptii secularizate (în sensul precizat) de
sine si a urmarilor ce decurg de aici, clasa
diriguitoare europeana occidentala încurajeaza fara
voie, indirect, instrumentalizarea religiei prin
„protejarea” ei de catre cine nu trebuie. Recenta
inflamare a spiritelor în timpul campaniei electorale
din Austria pentru alegerile europene prin folosirea
demonstrativa a temei religioase în discursul politic
al dreptei extreme este un exemplu cât se poate de
sugestiv. În fine, parcursul european al secularizarii
de la distinctie la suprimare explica de ce
comunismul nu a fost denuntat nici macar dupa
doua decenii de la falimentul sau politic drept ceea
ce a fost/este: o ideologie criminala a carei
orientare anti-religiosa este definitorie. Datorita
manierei secularizate de a citi secularizarea ca atare,
faptul istoric al intensei si sângeroasei persecutii
anti-religioase, fie si secondata de lasitatile unora
dintre liderii religiosi, nu este pâna acum pe agenda
europeana a temelor care merita sa fie dezbatute
pâna la capat.
AICI
sâmbătă, 26 septembrie 2009
DOMNII DIN TARA ROMÂNESCA SI DIN MOLDOVA PÂNA IN 1859
De aici.
DOMNII DIN TARA ROMÂNESCA SI DIN MOLDOVA PÂNA IN 1859
| TARA ROMÂNESCA | |
| Litovoi, inainte de 1247 - c. 1273, voievod al unei formatiuni statale din Oltenia | Dragos, c. 1351 - 1353 |
Abonați-vă la:
Postări (Atom)