Profesorul Ioan Moraru este singurul român laureat cu Premiul Nobel pentru Pace care a trăit până la sfârşitul vieţii în România. Şi, probabil, şi singurul laureat în jurul căruia nimeni nu a făcut tam-tam. În 1985, alături de alţi oameni de ştiinţă din toată lumea, Moraru a primit distincţia pentru activitatea organizaţiei Medicii Lumii pentru Prevenirea Războiului Nuclear (International Physicians for the Prevention of Nuclear War), al cărei membru a fost. Visul lui Nicolae Ceauşescu de a obţine el însuşi distincţia a îngropat însă succesul medicului, căruia nici măcar nu i s-a permis să iasă din ţară pentru a-şi ţine discursul la decernare.
Organizaţia fondată de Ioan Moraru, alături de ceilalţi savanţi străini, în urma Conferinţelor de la Boston, din 1981, şi Cambridge, din 1982, a fost premiată pentru analiza amănunţită, ştiinţifică a consecinţelor unui război nuclear. Un demers pentru pace în miezul Războiului Rece. Tot pe asta miza şi Ceauşescu, în toate mitingurile pentru pace, „la îndemnul conducătorului iubit”.
Ani de zile, profesorului Moraru i s-a refuzat deschiderea unei filiale a organizaţiei pe care o fondase şi care viza să participe la conferinţe internaţionale.
Recunoaşterea performanţelor sale au venit după căderea regimului, când a fost primit, post-mortem, în Academia Română.
Nobel omagiat la Dârlos
Pe 20 decembrie 1989, cu două zile înainte de izbucnirea Revoluţiei, Ioan Moraru se stingea din viaţă la Bucureşti. Nu a apucat să vadă căderea regimului care i-a „în gropat” realizarea din 1985.
Mulţi s-au aşteptat totuşi ca, odată cu prăbuşirea regimului, numele lui Ioan Moraru să intre în legendă, iar bruma de frustrare ce răzbate de fiecare dată din dezbateri în care se pomeneşte de „americani de origine română” sau de „germani născuţi în România” premiaţi să mai dispară.
Ioan Moraru pare a fi însă, pentru mulţi, un erou necunoscut. Respectul care i se cuvenea i-a fost oferit mai degrabă în mica localitate rurală din Sibiu, Dârlos, unde omul de ştiinţă s-a născut, în 1927, şi unde se şi află mormântul său. Aici, Şcoala de Arte şi Meserii din comună îi poartă numele şi bustul său stă mărturie a realizărilor sale, încă din 1993.
Profesorii şcolii au încercat, atât cât au putut, să recreeze aici ceva din imaginea şi activitatea lui Ioan Moraru. „N-avem multe documente, dar din câte avem am putut face o imagine a omului de ştiinţă”, spune Gabriel Trif, profesor de istorie şi directorul instituţiei de învăţământ. Ioan Moraru revenea des în sat, spune profesorul, ca „orice om născut la ţară”.
Aici mai trăieşte unul dintre fraţii săi. Monografia satului, scrisă de preotul Achim Sărăşan, din Mediaş, îl include pe Ioan Moraru şi-i creionează un portret.
Din documente obţinute de la sora acestuia, Sofia, şi după discuţii purtate cu alţi membri ai familiei rămaşi în viaţă, părintele a descoperit că savantului i s-a refuzat şan sa de a se bucura de Premiul Nobel.
Monografia include, drept dovadă, şi o fotografie din 1985, cu profesorul alături de medalia Nobel, după ce Ioan Moraru a reuşit să se alăture celor doi preşedinţi ai Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, Bernard Lown, din SUA, şi Eugen Chazov, din URSS, care au fost prezenţi la ceremonia de decernare.
Discursurile celor doi străini au fost consemnate în arhiva Premiilor Nobel. Al lui Ioan Moraru lipseşte. Conducerea comunistă i-a pus piedici pentru viza de ieşire şi nu a menţionat în presă perfor manţa sa. A fost însă felicitat de personalităţ idin lumeastiinţifică prin telegrame care au fost păstrate de sora acestuia, Sofia.
„Ce i s-a întâmplat are legătură cu ce era în România lui Ceauşescu de atunci”, spune profesorul Gabriel Trif. Iar după '90, a lovit ignoranţa peste ceea ce Ceauşescu deja săvârşise, spune cadrul didactic. „Eu sunt profesor de istorie şi nu am văzut numele lui Ioan Moraru în niciun manual alternativ, cum l-am văzut, de exemplu pe al Andreei Esca”.
Ioan Moraru
a primit Premiul Nobel pentru Pace în 1985, dar, întrucât Nicolae Ceauşescu credea că această distincţie
i se cuvine, performanţa medicului român a fost ţinută sub tăcere
a primit Premiul Nobel pentru Pace în 1985, dar, întrucât Nicolae Ceauşescu credea că această distincţie
i se cuvine, performanţa medicului român a fost ţinută sub tăcere
DUPĂ REVOLUŢIE
Recunoaştere post-mortem
În 1988, academicianul Ioan Moraru s-a îmbolnăvit. A murit un an mai târziu, pe 20 decembrie, şi a fost îngropat pe 22, de Ziua Revoluţiei, în prezenţa familiei şi a câtorva apropiaţi, în satul natal.
În lucrarea părintelui Sărăşan este cuprins un memoriu datat 30 ianuarie 1990 şi adresat Academiei Române de către Institutul „Victor Babeş”, al cărui director a fost Ioan Moraru: „Sub vechiul regim, meritele fostului nostru director nu au fost apreciate de autorităţi decât ocazional. O eventuală numire a Prof. Dr. Doc. Ioan Moraru drept membru post-mortem al Academiei ar face să se repare o nedreptate. Dacă împrejurările politice vitrege nu i-au permis să se bucure în viaţă de o asemenea recunoaştere, nădăjduim că acum, în condiţiile României libere şi cu adevărat democratice, titlul ce i se cuvine îl va aureola post-mortem”.
Familia laureatului cu Nobel i-a povestit părintelui Sărăşan că, înainte de a muri, Moraru ştia ce se întâmpla la Timişoara şi a spus: „Nu voi trăi eliberarea, dar trăiesc începutul ei”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu