Andrei PLEŞU - Sus inima!

E un îndemn pe care, în limbajul cotidian, îl rostim sau îl auzim ca pe o îmbărbătare. „Sus inima!“ înseamnă: „nu te lăsa!“, „fii tare!“, „nu fi trist“, „fii bărbat!“, „ridică-te deasupra necazurilor!“. Se spune şi „capul sus!“, tot o formulă încurajatoare, dar cu o nuanţă în plus: „fii demn!“, „nu te lăsa călcat în picioare!“, „rezistă dinaintea tuturor relelor, fără compromisuri şi fără lamentaţii!“. Ambele imperative valorifică verticala, mişcarea ascensională, dar rămîn la nivel psihologic sau moral. „Sus inima!“ şi „Capul sus!“ îndeamnă la a nu te lăsa copleşit de emoţii negative şi, respectiv, a-ţi păstra coloana vertebrală dinaintea adversităţilor.

În liturghia Sf. Ioan Gură de Aur, curînd după citirea Crezului, participanţilor la slujbă li se spune ceva asemănător: „Sus să avem inimile!“. Dar e limpede că, de data aceasta, nu mai e vorba de o simplă exigenţă sentimentală sau de un precept moral. În perimetrul mai tuturor religiilor, inima e un instrument de cunoaştere, dacă nu chiar cel mai eficient dintre toate, cînd e vorba de cunoaşterea supremă. „Sus să avem inimile!“ e, în acest caz, o axiomă a efortului cognitiv, o indicaţie „metodologică“. Nu poţi pricepe nimic, dacă te situezi mereu la firul ierbii, sau dacă scormoneşti, suspicios, „dedesubturi“. Trebuie, dimpotrivă, să priveşti lucrurile de la înălţime, să ai imaginea cîmpului, perspectiva integratoare a zborului. Nu e aducătoare de lumină decît ceea ce o parabolă hristică numeşte „făclia pusă în sfeşnic“, înălţată pe un suport generos. Marile contururi ale realului se văd mai desluşit de sus, aşa cum siturile arheologice se percep mai bine din avion. Dar amplasamentul „la vîrf“ al cunoaşterii are o iradiere existenţială mai largă: nu e doar o tehnică de cercetare, ci şi o atitudine de viaţă, modul optim de a te situa într-o lume „căzută“. „A fi la înălţime!“ nu e, pur şi simplu, a trăi mereu cu obsesia superlativului şi nici a privi către ceilalţi de sus. Ceea ce se cere e să fii cuplat mereu la „polul plus“, să trăieşti contingenţa avînd mereu în minte orizontul care o depăşeşte şi o cuprinde.

De la o asemenea problematică a sublimităţilor la peisajul nostru politic şi mediatic picajul e, poate, prea mare. Dar meschinăria unghiului de vedere, bălăcăreala la preţuri mici, agitaţia noroioasă a multor politicieni şi gazetari sar în ochi. Îţi vine să le spui, mai prietenos sau mai răstit: ridicaţi-vă, măcar pentru o clipă, din mlaştina intereselor voastre imediate. Luaţi un pic de înălţime! Luaţi un pic de distanţă faţă de harţa zilnică, faţă de combativitatea partizană şi faţă de voi înşivă! Desprindeţi-vă, într-un minim elan igienic, de măruntaie, idiosincrazii, vorbe grele, obsesii şi nevroze. Respiraţi mai amplu, priviţi, scurt, spre mijlocul cerului, reînvăţaţi să surîdeţi. Încercaţi să fiţi, măcar o oră pe zi, „singuri şi inactuali“ – cum spunea cîndva G. Călinescu. Există şi alte bucurii decît bucuria de a-ţi strangula duşmanul. Există şi alte plăceri decît plăcerea de a răni, de a calomnia, de a cîştiga la şepticul electoral. Există, de asemenea, drame, spaime şi dezastre mai mari decît cele care vi se vîntură pe sub nas în diversele show-uri televizate. Nu vă mai conduceţi viaţa din subteranele sufletelor voastre agitate. Aşezaţi-vă, la răstimpuri, pe un loc mai înalt decît voi înşivă. Sus inima! Şi capul! Viaţa, viaţa adevărată e în altă parte...

DilemaVeche