Se afișează postările cu eticheta stiinta-polemici. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta stiinta-polemici. Afișați toate postările

joi, 7 ianuarie 2010

Modul de viaţă al omului primitiv-humanoid ( un eseu binevenit despre evolutionism si atatea aberatii - onestitatea este buna)

Modul de viaţă al omului primitiv-humanoid



Referindu-se la eroarea Ramapitechus, arheologul Richard Leakey dezvăluie faptul că oamenii de ştiinţă s-au ghidat tot timpul după principiile darwiniste referitoare la evoluţia omului, fără a le verifica sau măcar pune la îndoială: apariţia simultană a mersului în picioare, dezvoltarea cutiei craniene, manufacturarea armelor şi uneltelor. Conform concepţiei lui Darwin, ar fi trebuit să se descopere apariţia simultană a dovezilor combinate, ceea ce nu e cazul.
S-a constatat că apar dovezi despre producerea primelor unelte cu mult timp înaintea dezvoltării cutiei craniene. Expansiunea tehnologică şi a creierului sunt separate în timp.
Vechea imagine consacrată prezintă o maimuţă care a fost nevoită să plece din păduri pentru a se muta în savană; dar cercetările de la Harvard şi Yale au arătat faptul că savana a apărut foarte recent, mult după ce prima specie umană apăruse…
Arheologii moderni consideră că trebuie găsite în primul rând fosilele membrelor inferioare, pentru a descoperi poziţia de mers; orice alt element fosil, inclusiv craniul, nu este satisfăcător, permiţând toate tipurile de speculaţii. Această descoperire, (că mersul biped, fabricarea armelor şi creşterea cutiei craniene, nu s-au produs simultan,) complică foarte mult lucrurile, avansând posibilitatea existenţei mai multor tipuri de hominizi…
Aceste descoperiri indică faptul că avem de-a face cu un model evolutiv complex şi de valabilitatea căruia nu putem fi în nici un caz siguri, selecţia naturală acţionând conform circumstanţelor de moment şi nu unui obiectiv pe termen lung.
Două sunt dificultăţile antropologiei:
-“extrema imperfecţiune a informaţiilor geologice”
-fosilele sunt descoperite sub formă de mici fragmente, identificarea lor fiind aproape imposibilă. Incertitudinea ce derivă de aici alimentează divergenţele dintre opiniile specialiştilor, atât în privinţa speciilor identificate, cât şi a înrudirii lor. Acest domeniu al antropologiei- taxonomiei- sistematicii este unul dintre cele mai controversate.
În general experţii s-au pus de acord cu existenţa a două tipuri de maimuţe-umanoizi:
-cu creierul mic şi cu măselele mari- australopitheci-maimuţe
-cu creierul mare şi măselele mici- umanoizi-oameni
Antropologul Robert Foley, de la Universitatea Camberra, a estimat că dacă istoria evolutivă a decurs uniform, ar trebui să descoperim peste şaisprezece specii de tranziţie între om şi maimuţă.
Un timp s-a considerat că au existat concomitent trei specii de australopitheci şi una de hominizi. Acum cercetările au indicat un număr de patru specii de australopitheci şi două sau trei de hominizi! Aceasta provoacă o mare confuzie în rândul cercetătorilor, care nu ştiu cui să atribuie uneltele găsite, urmele aşezărilor, etc.
Aspectele cronologice ale fosilelor sunt derutante, ele nerespectând ideologia evoluţionistă, fiind găsite fosilele Homo Erectus contemporane cu Homo Sapiens; Louis Leakey a descoperit rămăşiţele unei colibe circulare de piatră, mai veche de australopitech…
În orice caz, descoperirea unor fosile deosebite puţin de omul actual nu reprezintă o nouă specie, ci o mare varietate intraspecie, cum există şi astăzi: pigmei, obezi, invalizi, sportivi de performanţă care depăşesc doi metri înălţime, etc
Apariţia omului modern, asemănător nouă, reprezintă azi cea mai arzătoare problemă a antropologiei. Diferite ipoteze sunt dezbătute şi nu trece o lună fără să asistăm la o conferinţă sau la publicarea unei avalanşe de cărţi şi de articole ştiinţifice, fiecare dintre ele scoţând în evidenţă opinii cel mai adesea diametral opuse.
Arheologul Louis Leakey ne avertizează că multe teorii ştiinţifice sunt promovate datorită climatului social al vremurilor:
-Darwin considera că fabricarea uneltelor de piatră l-a deosebit pe om de maimuţă, deoarece trăia în plin progres tehnologic;
-După al doilea război mondial s-a considerat că fabricarea armelor l-a deosebit pe om de maimuţă.(omul a fost denumit “maimuţă ucigaşă”, pentru a scuza crimele de război).
-După 1966 s-a considerat că vânătoarea l-a creat pe om, dar mişcările feministe din America anilor 1970 au promovat ideea că în timp ce bărbatul era la vânătoare, femeia strângea ierburi pentru hrană, producând o societate umană complexă.
Cercetătorii au încercat să reconstituie viaţa oamenilor primitivi, şi au apărut două teorii:
1.hominizii trăiau în grupuri: a apărut o imagine a unor fiinţe primitive care trăiau în grup, având ca centru tabăra unde locuiau, şi se ocupau cu vânătoarea; aduceau “acasă” prada pe care o împărţeau. Aceasta este o reconstituire idealistă, filozofică, care are ca premiză faptul că orice îngrămădire de pietre reprezintă o tabără de humanoizi; ideea se mută apoi de la traiul în grupuri, la modul procurării hranei şi împărţirii ei.
S-a considerat că oamenii au apărut din maimuţe carnivore, hrănirea cu carne ajutând creierul să se dezvolte, dar, după cum mărturiseşte fondatorul teoriei, Dr. Glynn Isaac: “Ai fi supus unei grele încercări dacă ar trebui să spui care a fost modul de obţinere al cărnii după dovezile oferite de majoritatea siturilor arheologice.”
De aceea fiecare descoperire de bucăţi de piatră împreună cu oase de animale era considerată ca fiind tabără de vânători; această idee este combătută de antropologii care consideră că humanoizii erau monogami, şi nu locuiau în tabere…
Cercetătorii şi-au pus întrebarea: de ce gestaţia femelei s-a redus de la 4 ani la 9 luni ? Se pare că hrănirea cu carne a fost pasul decisiv: omul a apărut prin faptul că femela hrănindu-se cu carne, gestaţia ei s-a redus, dezvoltând şi un făt cu o cutie craniană mai mare. Dar de ce un mascul ar hrăni o femelă dintr-un grup, fără ca aceasta să-i fie soaţă? Selecţia darwinistă nu permite risipa…
2.Acest lucru justifică existenţa familiei monogame, fiecare mascul hrănindu-şi femela, dar această imagine a fost criticată pentru că ea caracteriza societatea occidentală, nu pe cea de vânători…
Susţinătorii familiei monogame au atacat teoria existenţei taberelor de grup: este posibil ca aceasta să fie doar o interpretare greşită a unor urme dubioase…
O descoperire arheologică a arătat că masculii erau mai solizi decât femelele (dimorfism sexual), ceea ce demonstra că ei se luptau pentru femele deci trăiau în grup. Dar susţinătorii ideii monogamiei au considerat că este vorba despre o altă specie de maimuţă…
Însă toată această idee a vânătorilor, monogami sau nu, a fost atacată de alţi cercetători:
“Nu există nici o dovadă în sprijinul teoriei că hominidele îşi transportă hrana de la locul în care o găseau la tabără, spre a fi consumată. În aceeaşi măsură, teoria conform căreia hrana era împărţită este total lipsită de argumentaţie”.
Adică strămoşii oamenilor-australopithecii-homo erectus etc- nu vânau, ci doar curăţau oasele animalelor găsite moarte, pe loc; lucrurile au degenerat în speculaţii îngrozitoare:
-o teorie presupunea că strămoşii omului vânau împreună şi împărţeau prada,
-alta presupunea că doar masculul aducea hrana femelei, în familie monogamă,
-alta spunea că de fapt, monogami sau nu, nu erau vânători, ci consumau cadavre abandonate de alte animale, cadavre aparţinând chiar propriei specii, sau speciilor înrudite…
S-a considerat că dacă se vor găsi oase complete în taberele umanoizilor, aceasta va demonstra că humanoizii erau vânători, nu hoţi de cadavre; dar s-a replicat că ar fi posibil ca humanoizii să fi găsit sau furat carcase întregi de animale moarte, şi să le fi transportat acasă…
Cercetările s-au axat atunci pe verificarea microscopică a oaselor, şi s-au descoperit urme de tăieturi, ca de cuţit, semn că hrana ar fi fost vânată şi tranşată acasă; dar mai apoi s-au găsit urme de dinţi pe oase, semn că animalele devoraseră prada, apoi oamenii au cărat resturile la tabără. (o imagine umilitoare a strămoşilor evoluţioniştilor).
“Există atâtea căi prin care oasele pot ajunge într-un loc anume şi atâtea lucruri care li se pot întâmpla, încât disputa “vânător-necrofag” poate să nu fie niciodată soluţionată în cazul hominidelor.”
Din păcate realitatea nu respectă regulile evoluţiei; fosilele hominizilor se găsesc în mod haotic, (când se găsesc) amestecate între ele, iar arheologii nu pot garanta nimic; unii localnici spălaseră oasele şi le rearanjaseră…
“Cel mai vechi hominid cunoscut din partea de nord a Africii a fost recent transformat într-o specie primitivă de delfin, în timp ce în partea de răsărit a Africii unul dintre cei mai primitivi homonizi bipezi a fost transformat într-un animal care seamănă cu un urs care dansează.”
“Descinderea omului nu mai este privită ca un lanţ cu anumite verigi lipsă, ci mai degrabă ca o viţă de vie încurcată ale cărei mlădiţe se încolăcesc înainte şi înapoi pe măsură ce speciile se încrucişează ca să creeze noi varietăţi, cele mai multe dintre ele dispărând fără urmaşi…S-ar putea să nu fi evoluat din nici unul dintre tipurile umane cunoscute până acum, ci să ne fi tras dintr-o specie a noastră proprie.”
Din cauza absenţei verigilor lipsă, s-au fabricat creaturi inexistente, iar oamenii de ştiinţă trag concluzii diferite analizând aceleaşi lucruri: “Oamenii au evoluat în mod progresiv de la strămoşii lor asemănători maimuţelor şi nu, cum pretind anumiţi savanţi, prin salturi bruşte…Dar alţi antropologi, bazându-şi studiile pe aceleaşi informaţii, au ajuns la o concluzie diametral opusă.”
Trebuie să amintim că multi dintre cercetători au folosit toate căile si mijloacele posibile pentru a găsi conexiunea-lipsă – folosind fraude si inşelătorii, călcând toate codurile morale, inşelând, minţind, si falsificând, dar nici unul nu a găsit o “maimută – om” sau “conexiunea lipsă”, pentru simplul motiv: Nu există!
Chiar faptul că de-a lungul timpului s-au găsit cranii de om modern în straturi din pleistocen, când omul nici nu exista, ridică alte semne de întrebare cu privire la corectitudinea arborelui genealogic uman şi la cea a mijloacelor de datare …
Un alt aspect controversat este modul în care arătau strămoşii oamenilor: “Culoarea pielii, culoarea, forma şi distribuţia părului; trăsăturile, faţa; noi nu ştim absolut nimic despre aceasta, indiferent de care om preistoric este vorba.”
Ziarul New York Times comentează: “ teoriile privitoare la modul în care a apărut omul tind să spună mult mai mult despre autorii lor decât despre subiectul lor…Cel care descoperă un nou craniu dă adesea impresia că redesenează arborele genealogic al omului, plasându-şi descoperirea sub ramura centrală care duce la om, iar craniile descoperite de ceilalţi sub ramurile secundare, care nu duc nicăieri.”
Comentând cartea “Mitul evoluţiei umane”, de Niles Eldredge şi Ian Tattersall, revista Discover face observaţia că autorii au suprimat orice arbore evolutiv uman. “Eldredge şi Ian afirmă că zadarnic îşi caută omul strămoşul…Dacă ar exista probe, “ar fi de aşteptat ca istoria evoluţiei umane să devină cu atât mai clară cu cât se găsesc mai multe fosile de hominide. Însă, dacă se obţine vreun rezultat, atunci acela este exact cel contrar.”
Atunci de unde provin desenele din manualele şcolare şi din muzee? “Imensa majoritate a planşelor desenate se întemeiază mai degrabă pe imaginaţie decât pe fapte.”
Unii evoluţionişti optimişti ar putea spune că ştiinţa nu este suficient de dezvoltată pentru a analiza istoria evoluţiei umane, dar arheologul Richard Leakey ne spune că lucrurile nu stau chiar aşa: “Două dovezi evolutive există: anatomice şi tehnologice. Acestora li s-au adăugat o altă categorie: genetica moleculară. Povestea pe care o spun aceste dovezi ar trebui să se potrivească cu celelalte. Din nefericire nu există o concordanţă între aceste trei categorii de dovezi. Există puncte de legătură, dar nu un consens. Dificultăţile întâmpinate de antropologi, chiar şi atunci când există o asemenea abundenţă de dovezi, amintesc cât de greu este adesea să reconstitui istoria evoluţiei.”
Unul din miturile evoluţioniste este că unele rase sunt primitive, altele fiind evoluate; altfel, selecţia naturală îndreptăţeşte distrugerea raselor inferioare. Oricât de ciudat ar părea, cel care a emis această teorie a fost Darwin, iar cel care a pus-o în aplicare a fost Adolf Hitler.
Darwin însuşi îi considera pe locuitorii Ţării de Foc canibali, sălbatici, jumătate animale…această idee despre o parte a omenirii a dăinuit foarte mult timp. Eroarea este că indienii umblau dezbrăcaţi, nu pentru că erau sălbatici, ci din pricina căldurii, şi dormeau în copaci nu din pricina sălbăticiei, ci de frica animalelor junglei. Aceste lucruri au devenit mai clare când s-a descoperit că indienii aveau sisteme sociale, un cod moral, limbă evoluată, religie, nefiind deloc canibali şi sălbatici.
O altă diferenţă importantă dintre om şi maimuţă este coada: de ce nu are omul coadă? I-ar fi fost de folos la căţărat, la alungatul muştelor,la păstrarea echilibrului când a început să meargă. Clasicul argument al neîntrebuinţării cozii, care de aceea a dispărut, nu e valabil: şi câinii şi pisicile au coadă, deşi nu o folosesc. (poate că nu ar fi încăput în pantaloni)
O ultimă descoperire a speculaţiei antropologice este neaşteptata încorporare a cimpanzeului pigmeu modern în teoria evoluţiei omului. Acesta prezintă multe similitudini cu australopitechul, fiind amândoi tot maimuţe.
Este ciudat faptul că antropologii au căutat strămoşul omului adânc în istorie, şi el este contemporan cu omul…
“Este bine de observat că ideea unui raport genealogic direct dintre oameni şi maimuţe a fost părăsită de toţi naturaliştii. Ea nu se mai găseşte decât la scriitorii cu totul străini de ştiinţă.”(Boule)
“A judeca istoricul numai pe baza logicului ne aduce uneori la cea mai pură metafizică.”

Aici

marți, 29 decembrie 2009

Henry al VIII-lea a întârziat revoluţia industrială

Revolta Regelui Henry al VIII-lea împotriva Bisericii Catolice şi închiderea mănăstirilor ar putea fi responsabile de întârzierea revoluţiei industriale, indică studii recente.

Arheologii au descoperit dovezi care indică faptul că fraţii cistercieni din mănăstirea Rievaulx, din North Yorkshire, au elaborat un prototip de cuptor pentru producerea la scară mare de fier forjat, după care au fost evacuaţi de Rege în 1538, informează Daily Telegraph. Dacă nu s-ar fi rupt legăturile cu Roma, este foarte probabil că seminţele Angliei industriale s-ar fi dezvoltat mai întâi în mănăstiri.

Mai mulţi cercetători şi-au petrecut sfârşitul săptămânii producând fier în vechile mănăstiri, pentru prima oară după 450 de ani. Analizând zgura produsă într-un cuptor de lut recreat, oamenii de ştiinţă speră să găsească indicii despre alcătuirea la scară a cuptorului, invenţia care probabil a revoluţionat cel mai mult epoca industrială.

Mănăstirea Rievaulx avea propriile dotări pentru producerea de fier pentru carierele şi fermele mănăstirii şi pentru vânzare în lume. Gerry McDonnell, arheolog de la Universitatea Bradford, a fost intrigat de modul în care călugării au dezvoltat tehnologia fierului. McDonnell crede că călugării de la Rievaulx erau pe punctul de a realiza un cuptor pentru producerea de fier forjat, care trebuie să poată ajunge la temperaturi de 2.700 grade Fahrenheit (1.482 Celsius).

"Unul dintre elementele cheie este acela că cistercienii ţineau anual o întâlnire regulată a stareţilor, şi ei aveau mijloacele pentru a transmite progresele tehnologice în întreaga Europa", a spus el. "Ei deţineau efectiv monopolul în producţia de fier. Desfiinţarea mănăstirilor a distrus această reţea de transfer de tehnologie." "Ei erau pe punctul de produce fier forjat la scară largă, dar desfiinţând monopolul virtual, Henry al VIII-lea a anulat efectiv acest potenţial", a adăugat McDonnell.


Catolica

vineri, 13 noiembrie 2009

Universităţile catolice (nu numai ele, n.m.) au nevoie de "adevăraţi maeştri" care să transmită valorile creştine pe lângă cunoaşterea ştiinţifică

Comentariul meu: Trecand peste latura socialista a discursului nu pot decat sa salut acest sfat.

""Astăzi, ca şi în trecut, Universitatea are nevoie de adevăraţi maeştri, care să transmită, împreună cu date şi cunoştinţe ştiinţifice, o riguroasă metodă de cercetare şi valori şi motivaţii profunde. Scufundaţi într-o societate fragmentată şi relativistă, voi, iubiţi studenţi, păstraţi-vă mintea şi inima deschise spre adevăr. Dedicaţi-vă să dobândiţi, în mod profund, cunoştinţele care contribuie la formarea integrală a personalităţii voastre, să perfecţionaţi capacitatea de a căuta aspectul adevărat şi integral al personalităţii, să vă pregătiţi profesional pentru a deveni făuritorii unei societăţi mai juste şi solidare.""


Pentru a marca cei 70 de ani de la întemeierea universităţii LUMSA, (Libera Università Maria Santissima Assunta) Universitatea Liberă „Preasfânta Fecioara Maria Ridicată la Cer”, Benedict al XVI-lea a primit joi dimineaţă în Aula Paul al VI-lea un foarte numeros grup de profesori şi studenţi, circa 7 mii. În discursul său, Papa a reamintit rolul Universităţilor catolice, acela de a propune societăţii „adevăraţi maeştri” care să nu neglijeze aspectele etice şi o înţelepciune luminată de credinţă, cu atât mai urgente - a spus - într-o epocă marcată de o emergenţă educativă generală.
Cunoaşterea nu este niciodată doar ştiinţifică, ci vizează toate aspectele, adică ştie să transfere în cine o primeşte „valori şi motivaţii profunde”, pe lângă noţiuni şi o metodă de cercetare. În puţine fraze şi înaintea unei reprezentanţe în sărbătoare pentru care aula devenise aproape neîncăpătoare - 7 mii de persoane din cei 9 mii de studenţi câţi numără LUMSA în cele patru sedii italiene, Benedict al XVI-lea a trasat fizionomia Universităţii catolice. Aceasta - a spus citându-l pe Ioan Paul al II-lea - trebuie „să garanteze instituţional o prezenţă creştină în lumea academică” şi în „complexa realitate socială şi culturală”. Apoi a adăugat:
• Universitatea catolică este chemată să acţioneze cu inspiraţia creştină a fiecărui membru şi a comunităţii universitare ca atare; cu neîncetată reflecţie sapienţială, luminată de credinţă, şi cercetare ştiinţifică; cu fidelitate faţă de mesajul creştin aşa cum este prezentat de Biserică; cu angajare instituţională în serviciul poporului lui Dumnezeu şi al familiei umane, în drumul lor spre ţinta ultimă.

LUMSA, a recunoscut Papa, a rămas fidelă acestei vocaţii încă de la prima scânteie inspiratoare care a dus la crearea ei în 1939, datorită strădaniei Slujitoarei lui Dumnezeu, Maica Luigia Tincani, şi a cardinalului Giuseppe Pizzardo. De la ateneu destinat iniţial formării călugăriţelor învăţătoare, până la transformarea în Liberă Universitate în 1989, LUMSA - a afirmat papa Benedict - a avut mereu „o identitate catolică foarte precisă” şi o „legătură strânsă” cu Sfântul Scaun. Toate acestea, a observat, trebuie să se reflecte asupra formării a mii de studenţi care o frecventează, mai ales astăzi când „emergenţa educativă”, a repetat, a devenit „preocupantă”:
• Profunda criză economică, răspândită în toată lumea, cu cauzele care stau la originea ei, au evidenţiat exigenţa unei investiţii mai decise şi curajoase în domeniul cunoaşterii ştiinţifice şi educaţiei, ca mijloc pentru a răspunde la numeroasele provocări deschise şi pentru a pregăti tinerele generaţii să construiască o lume mai bună.

Deci, a insistat Papa, „în faţa schimbărilor profunde în act…
• Este din ce în ce mai urgentă apoi necesitatea de a face apel la valorile fundamentale de transmis tinerelor generaţii, ca patrimoniu indispensabil, şi, de aceea, de a se întreba care sunt aceste valori. Instituţiilor academice li se pun, în consecinţă, chestiuni cu caracter etic.

Rămâneţi fideli faţă de Magna charta, faţă de statutul vostru, a fost invitaţia Pontifului adresată membrilor Liberei Universităţi Catolice, LUMSA, adică propunerii „unei munci ştiinţifice orientate spre cercetarea adevărului, în dialogul dintre credinţă şi raţiune”, elaborând „sinteze pozitive între credinţă şi cultură. şi între ştiinţă şi înţelepciune, pentru creşterea deplină şi armonioasă a persoanei umane:
• Astăzi, ca şi în trecut, Universitatea are nevoie de adevăraţi maeştri, care să transmită, împreună cu date şi cunoştinţe ştiinţifice, o riguroasă metodă de cercetare şi valori şi motivaţii profunde. Scufundaţi într-o societate fragmentată şi relativistă, voi, iubiţi studenţi, păstraţi-vă mintea şi inima deschise spre adevăr. Dedicaţi-vă să dobândiţi, în mod profund, cunoştinţele care contribuie la formarea integrală a personalităţii voastre, să perfecţionaţi capacitatea de a căuta aspectul adevărat şi integral al personalităţii, să vă pregătiţi profesional pentru a deveni făuritorii unei societăţi mai juste şi solidare.

RadioVaticana

miercuri, 23 septembrie 2009

Uite despre ce vorbeam: "Graţie nanotehnologiei, suntem la 20 de ani de nemurire"

Aduceam in discutie aici o problema. Un comentariu imi atragea atentia asupra pericolului de a anatematiza tehnologia "in sine". Am raspuns ca nu diabolizez tehnologia ci... (cititi textul meu).
Acum am gasit urmatorul articol in Cotidianul, "Graţie nanotehnologiei, suntem la 20 de ani de nemurire".
EXACT despre asta vorbeam. Despre aceasta "nemurire" ca scop final al omului. Pentru ca vreau sa va spun o credinta a mea, poate parea cam dementa pentru unii. Eu cred cu tarie ca aceasta "tehno-nemurire" este posibila. Poate nu chiar in 20 ani dar intr-un viitor o cred posibila. Asta nu are nicio legatura cu ne-moartea sufletului si cu trairea in Domnul Dumnezeul lui Israel [din pacate multi frati sunt morti de mult, in viata fiind; adica pot fi considerati nemuritori:)].
Doar,
Iisus, Hristosul Tatalui a inviat!

marți, 22 septembrie 2009

Probleme economice si concurenta neloiala (de la Sf. Pavel)

FapteleApostolilor
23. Şi în vremea aceea s-a făcut mare tulburare pentru calea Domnului.

24. Căci un argintar, cu numele Dimitrie, care făcea temple de argint Artemisei şi da meşterilor săi foarte mare câştig,
25. I-a adunat pe aceştia şi pe cei care lucrau unele ca acestea, şi le-a zis: Bărbaţilor, ştiţi că din această îndeletnicire este câştigul vostru.
26. Şi voi vedeţi şi auziţi că nu numai în Efes, ci aproape în toată Asia, Pavel acesta, convingând, a întors multă mulţime, zicând că nu sunt dumnezei cei făcuţi de mâini.
27. Din aceasta nu numai că meseria noastră e în primejdie să ajungă fără trecere, dar şi templul marii zeiţe Artemisa e în primejdie să nu mai aibă nici un preţ, iar cu vremea, mărirea ei - căreia i se închină toată Asia şi toată lumea - să fie doborâtă.
28. Şi auzind ei şi umplându-se de mânie, strigau zicând: Mare este Artemisa efesenilor!
29. Şi s-a umplut toată cetatea de tulburare şi au pornit într-un cuget la teatru, răpind împreună pe macedonenii Gaius şi Aristarh, însoţitorii lui Pavel.
30. Iar Pavel, voind să intre în mijlocul poporului, ucenicii nu l-au lăsat.
31. Încă şi unii dintre dregătorii Asiei, care îi erau prieteni, trimiţând la el, îl rugau să nu se ducă la teatru.
32. Deci unii strigau una, alţii strigau alta, căci adunarea era învălmăşită, iar cei mai mulţi nu ştiau pentru ce s-au adunat acolo.
33. Iar unii din mulţime l-au smuls pe Alexandru, pe care l-au împins înainte iudeii. Iar el, făcând semn cu mâna, voia să se apere înaintea poporului.
34. Şi cunoscând ei că este iudeu, toţi într-un glas au strigat aproape două ceasuri: Mare este Artemisa efesenilor!
35. Iar secretarul, potolind mulţimea, a zis: Bărbaţi efeseni, cine este, între oameni, care să nu ştie că cetatea efesenilor este păzitoarea templului Artemisei celei mari şi a statuii ei, căzută din cer?
36. Deci, acestea fiind mai presus de orice îndoială, trebuie să vă liniştiţi şi să nu faceţi nimic cu uşurinţă.
37. Căci aţi adus pe bărbaţii aceştia, care nu sunt nici furi de cele sfinte, nici nu hulesc pe zeiţa voastră.
38. Deci dacă Dimitrie şi meşterii cei împreună cu el au vreo plângere împotriva cuiva, au judecători şi proconsuli care să judece, şi să se cheme în judecată unii pe alţii.
39. Iar dacă urmăriţi altceva, se va hotărî în adunarea cea legiuită,
40. Căci noi suntem în primejdie să fim învinuiţi de răscoală pentru ziua de azi, fiindcă nu avem nici o pricină pentru care am putea da seama de tulburarea aceasta.
41. Zicând acestea, a slobozit adunarea.

Se mai fac astazi asemenea judecati? Cand cineva vrea sa distruga un mestesug doar pentru ca produsul sau sa fie unic si cu valoare de originalitate nu se apuca sa investeasca in convingerea oamenilor ca este cel mai bun produs (publicitatea este o farsa caci toate produsele tind sa fie asemenea pe nivelul lor comercial). Ci, efectiv, il ingroapa pe concurent prin legi si norme si ISO-uri si certificate de calitate care ridica stacheta atat de sus incat nu pot fi in mod real atinse. Aceste "conditii cerute" (de fapt impuse) sunt rezultatul TEHNOLOGIEI. Ea este aceea care impune standarde de calitate. Cine nu are acces la tehnologie moare salariat si traieste cu idealul de a ajunge proletarul-burghez.
Cultura nu este dependenta, in esenta, de tehnologie dar "cultura de mase" este! Si atunci avem o lupta intre cultura de mase, vezi MareaArtemisa-tehnologica, si cultura buna, vezi inchinatorii in Adevar.


Pentru prima data in ultimii 20 de ani, Romania are nevoie de imprumuturi internationale pentru a putea plati pensiile si salariile bugetarilor

Articol in RomaniaLibera.

Asta nu este FALIMENT?
Cum se rezolva o situatie de faliment? Firma se inchide, nu? Si toate bunurile acesteia se scot la vanzare. Fara ca proprietarul sa mai poata pune conditii. Executorul, ca reprezentant al LEGII, este stapanul cu drept deplin asupra firmei.
Romania se livreaza, in aceste timpuri, altora. Cui se livreaza? Si ce se livreaza? Simplu este raspunsul.
La intrebarea "care este bunul cel mai ieftin, cu cel mai mic cost de productie si care la randul lui are capacitatea de a produce singur ceva" exista un singur raspuns: OMUL.

joi, 13 august 2009

Evolutia este demonstrata!!! Unde aflam asta? In Revista Stiinta si tehnica?! NU. In ziarul Patriarhiei, Lumina.

Un număr recent al publicaţiei „Sciences et avenir“ este dedicat misterelor ştiinţei. Iată câteva întrebări care îi frământă pe savanţi şi la care caută răspunsurile corecte.

Până la ce vârstă poate trăi omul? Dacă în secolul alXVIII-lea jumătate dintre copii mureau înainte de vârsta de 10 ani, iar speranţa de viaţă nu depăşea 25 de ani, astăzi, în ţările dezvoltate, această cifră a crescut la 85-90 de ani (Japonia are chiar 36.000 de centenari!). În secolul al XX-lea, dezvoltarea politicilor sanitare, vaccinările, ameliorarea condiţiilor de viaţă au permis o creştere spectaculoasă a longevităţii.

Ce urmează? Se conturează două tendinţe: pe de o parte, „revoluţia verde“ conduce spre un mediu mai curat, mai nepoluat, pe de altă parte, „epidemia“ obezităţii creşte riscul de diabet şi de boli cardiovasculare, riscând să compromită avantajul produs de prima tendinţă. Prin reducerea obezităţii şi a consecinţelor sale s-ar putea ca, în puţini ani, speranţa de viaţă la femei să atingă 95 de ani, cu o longevitate limită de 120 de ani (la bărbaţi longevitatea limită este de 115 ani!).

De menţionat că în ţara noastră speranţa de viaţă medie este în jur de 70 de ani.

Va continua omul să evolueze? Da, dar acest lucru nu se poate observa într-o viaţă de om, deoarece evoluţia este foarte lentă. Dacă australopitecul - omul primitiv - avea un creier în jur de 500 cm3 , a fost nevoie de două milioane de ani să se ajungă la media de azi, de 1.380 cm3! Aceasta înseamnă 100.000 de generaţii, adică faptul că s-au adăugat 8,8 mm3 pe generaţie! Evoluţia este demonstrată şi de atrofia şi tendinţa de dispariţie a unor porţiuni din corp care nu mai sunt utile: măselele de minte, degetul mic de la picior ş.a. Se vor selecţiona, în timp, organismele capabile să posede echipamente enzimatice care să anihileze numeroasele toxine ce provin din mediu şi care pătrund în organism prin aer, apă şi alimente.

De ce există stângaci? Acest tip de oameni care nu pot folosi un foarfece obişnuit, o cheie de desfăcut conserve sau o răzătoare pentru că trăiesc într-o „mare“ de dreptaci sunt o enigmă a medicinei. Statisticile arată că au o speranţă inferioară de viaţă faţă de dreptaci şi din cauză că sunt mai expuşi la accidente. Se consideră că, fiind mai puţin adaptaţi la mediu, vor trebui, în timp, să dispară. Şi totuşi, deocamdată, ei sunt bine şi se bucură de celebritate, începând cu amintirea lui Ludovic al XVI-lea şi sfârşind cu preşedintele în exerciţiu al USA - Barack Obama. Cu toate acestea, când fac greşeli minore, oamenii sunt acuzaţi de „stângăcii“.

Pe de altă parte, studiul stângacilor a relevat şi incontestabile calităţi, cum ar fi: o mai mare capacitate de a folosi ambele mâini, o mai bună folosire a limbajului şi o memorie mai bună. Unele studii arată că printre stângaci există un procent ridicat de copii supradotaţi, cu talent special pentru matematică sau muzică, precum şi un potenţial ridicat de a face performanţă în tenis, judo, box, unde prezintă avantajul unui stil de joc atipic.

Cât de diferiţi sunt gemenii? Este adevărat că gemenii sunt fiinţe care împart acelaşi uter şi sunt născuţi în aceeaşi zi, dar se cunosc două tipuri: gemenii „falşi“ sau dizigoţi, care provin din două ovule fecundate de doi spermatozoizi şi care pot fi frate şi soră şi gemenii „adevăraţi“, care provin dintr-un ou unic, ce se divide în primele zile după fecundare. Aceşti gemeni sunt totdeauna de acelaşi sex, au aceleaşi gene şi dezvoltă caracteristici fizice şi mentale similare. Similare, dar nu identice, deoarece se observă unele mici deosebiri de trăsături, de talie, de greutate şi chiar de caracter. Aceste deosebiri pot fi ereditare (înnăscute) sau pot să apară în timpul vieţii (dobândite). Studiul gemenilor permite cercetătorilor să înţeleagă mai bine cum se produc unele boli genetice, ca schizofrenia, poliartrita reumatoidă sau cancerul, deoarece boala poate apărea la un frate geamăn, în timp ce „clona“ sa este sănătoasă. Deci, nu este obligatoriu să facă amândoi aceeaşi boală, totul depinzând de factorii favorizanţi şi necesitând şi un factor declanşator. Devin, astfel, importanţi şi factorii de mediu, cei alimentari şi chiar stresul pentru declanşarea unei maladii. În plus, experienţa personală căpătată odată cu vârsta face din gemeni fiinţe unice.


SURSA

joi, 6 august 2009

Este posibil ca Sângele şi Trupul Domnului să ne infecteze?

Articol Basilica


Mitropolitul de Mesogheios, Nicolae, a scris o lucrare cu multe mesaje duhovniceşti în legătură cu răspândirea virusului gripei porcine şi despre tainele Bisericii noastre Ortodoxe. În lucrare, vorbeşte despre această nouă ameninţare care se numeşte gripă porcină şi care ameninţă tot mai multă lume şi despre faptul că tot mai multă lume se întreabă: această gripă poate fi răspândită prin Sfânta Împărtăşanie?

Înaltpreasfinţia Sa explică cum că: „se încearcă tot mai mult să se denigreze imaginea Bisericii, dar şi distrugerea credinţei. Biserica noastră, de 2000 de ani încoace, „împărtăşeşte cu ajutorul tainelor într-un mod atât uman, cât şi binecuvântat, pentru tămăduirea şi vindecarea sufletului şi a trupului”. Este posibil ca împărtăşirea cu Dumnezeu să devină cauza bolii? Este posibil ca Trupul şi Sângele Domnului nostru să ne infecteze trupul şi sângele nostru? Este posibil ca o experienţă de peste 2000 de ani să fie învinsă de un raţionalism şi o prăpastie atât de dure din vremurile noastre? De secole se împărtăşesc creştinii, bolnavi sau sănătoşi, din acelaşi pahar, cu aceeaşi linguriţă, niciodată nu se spală, niciodată nu se curăţă şi niciodată nu s-a observat nimic, nici o îmbolnăvire. Preoţii spitalelor împărtăşesc credincioşii şi bolnavii, iar acestora nu li se întâmplă nimic. Sfânta Împărtăşanie este ceea ce este mai sfânt în Biserica noastră, cel mai bun medicament pentru trup şi suflet. Asta este cea mai mare învăţătură şi experienţă a Bisericii noastre. Câţi nu cred în miracolul Învierii Domnului, câţi ironizează naşterea Lui din Fecioară, câţi neagă frumosul miros ale sfintelor moaşte, câţi desconsideră sfintele moaşte, câţi uneltesc împotriva Bisericii noastre, câţi cer să dispară şi cea mai mică urmă de credinţă din sufletele noastre, normal este ca să încerce să se folosească şi de această nouă gripă ca să se ia de sfânta noastră Împărtăşanie. Faptul că anglicanii şi catolicii au hotărât, pentru a preveni transmiterea prin împărtăşanie în Anglia şi Noua Zeelandă, arată imensa distanţă dintre Biserica noastră care este euharistică, care trăieşte, crede şi predică despre taină, de celelalte grupuri religioase, care fără să vrea astfel, acceptă lipsa duhului cât şi a semnelor lui Dumnezeu, la aşa-zisele lor taine şi de lipsa lor de identitate bisericească. Viaţă fără Taină seamănă cu o boală gravă fără medicament. Din păcate, marea problemă nu este acest virus al gripei porcine, aşa cum susţin unii şi presa, şi nici virusul panicii mondiale aşa cum susţin colegiile medicale, ci este virusul lipsei de respect şi microbul puţinei credinţe. Şi cea mai bună injecţie este participarea noastră fără obligaţii şi cu conştiinţa curată la Taina Sfintei Împărtăşanii. Bine ar fi ca duhovnicii noştri, fără discriminare, acolo unde cred că există piedici duhovniceşti, să recomande credincioşilor să se împărtăşească mai des, în aceste grele vremuri, iar cei care nu au binecuvântarea lor să se împărtăşească, să se roage mai mult la paharul vieţii, întotdeauna cu frică de Dumnezeu, cu multă credinţă şi cu dragoste adevărată.”

Sursa: romfea.gr

trad. Muşat Ciprian

miercuri, 22 iulie 2009

Cameleon


Videos tu.tv

sâmbătă, 4 iulie 2009

Cine se pune cu Einstein??

nu intelegeam ( adica intelegeam dar imi lipsea o dovada scrisa) de ce imi pute mie acest icon postmodernist?
de ce oare socialismul traieste doar langa un gen de oameni.
are Bunuel o replica intr-un film:
un preot catolic spune: toti suntem catolici.
chiar si evreii? intreaba partenerul.
raspunde preotul: evreii sunt cei mai catolici.
preotul s-a dovedit a fi un nebun scapat din ospiciu (sic)
teoriile relativitatii lui au creat (nu au creat ci au fost reformulate) toata cosmologia si cosmogonia religios-stiintifica a modernitatii tarzii.
care numai teorii stiintifice nu sunt.
sunt matematic paradigmatice sprijinite nu pe experiment ci pe mathesis qua propunere instrumentala sub-reala.
in general cine apara teoriile relativitatii este cam orbete.
caci cine oare le intelege? nimeni... se chinuie toti fizicienii sa le tina pe linia de plutire.
doar credincios lor trebuie sa fii.
putere multa sta in spatele lor.
poftiti la onorabili...



Albert Einstein

De ce socialism?


Scris: 1949
Publicat: în numărul de debut al Monthly Review (mai 1949)
Sursa: Monthly Review
Traducere: Alexandra Lungu, mai 2009


Este indicat ca cineva care nu este expert în ceea ce priveşte chestiunile economice şi sociale să emită păreri despre socialism? Cred, din mai multe motive, că este.

Să cercetăm întâi chestiunea din punct de vedere al cunoaşterii ştiinţifice. Poate părea că nu există diferenţe metodologice majore între astronomie şi economie: oamenii de ştiinţă din ambele domenii încearcă să descopere legi care pot fi acceptate general pentru un grup circumscris de fenomene, astfel încât să interconecteze aceste fenomene pe cât de uşor de înţeles posibil. Dar, în realitate, asemenea diferenţe metodologice există. Descoperirea legilor generale în domeniul economiei este îngreunată de faptul că observarea fenomenelor economice este adesea afectată de mulţi factori care sunt foarte greu de evaluat separat. În plus, experienţa care s-a acumulat de la începutul aşa-zisei perioade civilizate a istoriei umane a fost influenţată şi limitată, cum bine se ştie, de cauze care sub nicio formă nu sunt exclusiv economice ca natură. De exemplu, majoritatea statelor mari din istorie şi-au datorat existenţa cuceririlor. Cuceritorii s-au stabilit, legal şi economic, drept clasă privilegiată în ţara cucerită. Şi-au însuşit drepturile de proprietate şi au desemnat preoţimea din rândurile lor. Preoţii, controlând educaţia, au creat din separarea pe clase sociale o instituţie permanentă şi au creat un sistem de valori prin care oamenilor le era ghidat, în mare parte inconştient, comportamentul social.

Dar tradiţia istorică este, putem zice, destul de actuală; niciunde nu s-a reuşit să se treacă peste ceea ce Thorstein Veblen numea “faza prădătoare” a dezvoltării umane. Faptele economice observabile aparţin acelei faze şi chiar şi asemenea legi care ar putea deriva de aici nu pot fi aplicabile altor faze. Dat fiind că scopul real al socialismului este tocmai să înfrângă faza prădătoare a dezvoltării umane şi să avanseze dincolo de ea, ştiinţa economiei în starea ei actuală poate arunca puţină lumină asupra societăţii socialiste din viitor.

În al doilea rând, socialismul este îndreptat către un final etic din punct de vedere social. Ştiinţa, totuşi, nu poate crea sfârşituri, ba mai mult, nu le poate inocula în fiinţele umane. Dar sfârşiturile însele sunt concepute de personalităţi cu idei înalte şi, dacă aceste sfârşituri nu sunt abandonate din faşă, ci pline de viaţă şi viguroase, sunt adoptate şi purtate înainte de acele multe fiinţe umane care, pe jumătate inconştiente, determină evoluţia lentă a societăţii.

Din aceste motive, ar trebui să avem grijă să nu supraestimăm ştiinţa şi problemele ştiinţifice atunci când se discută probleme umane; şi nu ar trebui să ne imaginăm că experţii sunt singurii care au dreptul să emită păreri în ceea ce priveşte chestiunile de organizare socială.

Nenumărate voci au susţinut, de ceva vreme încoace, că societatea umană trece printr-o criză, că stabilitatea i-a fost scuturată serios. Este caracteristic unei asemenea situaţii ca indivizii să se simtă indiferenţi sau chiar ostili grupului, mic sau mare, din care fac parte. Ca să mă explic, am să descriu aici o experienţă personală. Am discutat recent cu un om inteligent şi bine-dispus despre ameninţarea unui alt război care, în opinia mea, ar pune serios în pericol existenţa umanităţii, şi am menţionat că numai o organizaţie supra-naţională ar oferi protecţie împotriva acestui pericol. Atunci, vizitatorul meu, foarte calm şi liniştit, mi-a spus: “De ce te opui atât de profund dispariţiei rasei umane?”

Sunt sigur că acum un secol, nu mai mult, nimeni nu ar fi făcut o asemenea afirmaţie cu atâta uşurinţă. Este afirmaţia unui om care s-a chinuit în zadar să atingă un echilibru şi care, mai mult sau mai puţin, a pierdut speranţa de a reuşi. Este expresia unei sinugurătăţi dureroase şi a unei izolări, de care atâţia oameni suferă astăzi. Care este cauza? Există vreo scăpare?

Este uşor să punem asemenea întrebări, dar este greu să răspundem la ele neavând niciun dubiu. Trebuie să încerc, totuşi, pe cât de bine pot, deşi sunt conştient de faptul că sentimentele şi aspiraţiile noastre sunt frecvent contradictorii şi obscure şi că nu pot fi exprimate în formule uşoare şi simple.

Omul este, în acelaşi timp, o fiinţă solitară şi una socială. Ca fiinţă solitară, el încearcă să-şi protejeze existenţa sa şi pe aceea a celor care îi sunt apropiaţi, să-şi satisfacă dorinţele personale şi să-şi dezvolte abilităţile înnăscute. Ca fiinţă socială, el încearcă să câştige recunoaşterea şi afecţiunea oamenilor, să îi placă aceleaşi lucruri ca şi lor, să îi mângâie când au necazuri şi să le îmbunătăţească condiţiile de viaţă. Doar existenţa acestor năzuinţe variate, adesea conflictuale, stau la baza caracterului special al omului şi combinarea lor specifică determină gradul în care un individ poate obţine echilibrul interior şi poate contribui la bunăstarea societăţii. Este destul de posibil ca puterea relativă a acestor două porniri să fie, în mare, fixată genetic. Dar personalitatea care erupe în cele din urmă este formată în mare parte de mediul în care individul se întâmplă să se afle atunci când se formează, de structura societăţii în care creşte, de tradiţia acelei societăţi şi de felul în care priveşte el însuşi diferite tipuri de comportament. Conceptul abstract de “societate” înseamnă pentru fiinţa umană individuală suma relaţiilor sale directe şi indirecte cu contemporanii săi şi cu toţi oamenii din generaţiile anterioare. Individul este capabil să gândească, să simtă, să năzuiască şi să muncească individual, dar depinde atât de mult de societate – în existenţa sa fizică, intelectuală şi emoţională – că ne este imposibil să ni-l imaginăm sau să-l înţelegem în afara cadrului societăţii. “Societatea” îi dă omului mâncare, haine, o casă, uneltele de lucru, limba, modul de gândire şi majoritatea gândurilor în sine; viaţa lui este posibilă datorită muncii şi reuşitelor multor milioane de oameni din trecut şi din prezent, care sunt cu toţii ascunşi în spatele micului cuvânt “societate”.

Este evident, în consecinţă, că dependenţa individului de societate este un fapt natural care nu poate fi abolit – la fel ca în cazul furnicilor şi al albinelor. În orice caz, în timp ce întreg procesul de existenţă al furnicilor şi albinelor este fixat în detaliu de instincte rigide, moştenite, modelul social şi interrelaţionarea fiinţelor umane sunt foarte variabile şi se pot schimba. Memoria, capacitatea de a face noi combinaţii, darul comunicării orale au făcut posibilă dezvoltarea fiinţelor umane în direcţii care nu sunt dictate de necesităţile biologice. Această dezvoltare se manifestă în tradiţie, instituţii şi organizaţii; în literatură; în descoperiri ştiinţifice şi inginereşti; în lucrările de artă. Aşa se explică cum se întâmplă că, într-un anumit sens, omul îşi poate influenţa viaţa prin propriul comportament şi că, în acest proces, gândirea conştientă şi dorinţele pot juca un rol.

Omul moşteneşte la naştere, ereditar, o constituţie biologică pe care trebuie să o considerăm fixă şi nealterabilă, incluzând dorinţele naturale caracteristice speciei umane. În plus, de-a lungul vieţii, obţine o constituţie culturală pe care o adoptă de la societate prin comunicare şi prin multe alte tipuri de influenţe. Această constituţie culturală este cea care, cu trecerea timpului, se poate schimba, şi determină în mare măsură relaţia dintre individ şi societate. Antropologia modernă ne-a învăţat, prin investigare comparativă a aşa-ziselor culturi primitive, că modul în care se comportă social fiinţele umane poate varia foarte mult, în funcţie de modelele culturale şi de tipurile de organizare care predomină în societate. Pe acest lucru îşi pot baza munca cei care încearcă să îmbunătăţească omul: fiinţele umane nu sunt condamnate, din cauza constituţiei lor biologice, să se anihileze unele pe altele sau să fie la cheremul unei sorţi crude, auto-impuse.

Dacă ne întrebăm cum ar trebui schimbate structura societăţii şi atitudinea culturală a omului, pentru a face viaţa umană pe cât de satisfăcătoare posibil, ar trebui să ne amintim constant că există anumite condiţii pe care nu le putem modifica. Aşa cum am menţionat înainte, natura biologică a omului nu este modificabilă sub nicio formă. Mai mult, dezvoltarea tehnologică şi demografică a ultimelor câteva secole a creat condiţii persistente. În societăţi relativ dense, care beneficiază de bunuri indispensabile existenţei lor continue, este absolut necesară o divizare extremă a muncii şi o centralizare la nivel înalt a aparatului productiv. Timpul în care indivizii sau grupurile relativ mici puteau fi complet auto-suficienţi – deşi, uitându-ne înapoi, pare idilic – a apus pentru totdeauna. Este doar o mică exagerare să afirmăm că omenirea constituie chiar şi acum o comunitate planetară de producţie şi consum.

Am atins punctul în care poate că voi indica pe scurt ceea ce, în opinia mea, constituie esenţa crizei timpului nostru. Aceasta priveşte relaţia dintre individ şi societate. Individul a devenit mai conştient ca niciodată de dependenţa lui de societate. Dar el nu consideră această dependenţă ca pe ceva pozitiv, ca pe o legătură organică, ca pe o forţă protectoare, ci, dimpotrivă, ca pe o ameninţare la adresa drepturilor sale naturale, sau chiar la adresa existenţei sale economice. Mai mult, poziţia sa în societate îi accentuează pornirile egoiste de schimbare, pe când pornirile sociale, care sunt, natural, mai slabe, se deteriorează progresiv. Toate fiinţele umane, indiferent de poziţia în societate, suferă de acest proces de deteriorare. Prizonieri inconştienţi ai propriului egoism, se simt nesiguri, singuri şi privaţi de plăcerea naivă, simplă şi nesofisticată de a trăi. Omul poate găsi un scop în viaţă, cât de scurtă şi efemeră ar fi, doar dacă este devotat societăţii.

Anarhia economică a societăţii capitaliste aşa cum există ea astăzi este, în opinia mea, adevărata sursă a răului. Vedem în faţa noastră o uriaşă comunitate de producători ai cărei membri încearcă neîncetat să se priveze unii pe alţii de roadele muncii lor colective – nu prin forţă, ci în conformitate cu regulile stabilite legal. Este deci important să realizăm că mijloacele de producţie – adică întreaga capacitate productivă necesară pentru producerea bunurilor de consum, precum şi a unor bunuri-capital în plus – pot fi legal, şi, în mare parte, sunt, proprietatea privată a unor indivizi.

De dragul simplificării, în ceea ce urmează îi voi numi “muncitori” pe toţi cei care nu au în proprietate nicio parte din mijloacele de producţie – deşi asta nu corespunde în totalitate înţelesului obişnuit al termenului. Proprietarul mijloacelor de producţie este în poziţia de a cumpăra forţă de muncă de la muncitor. Folosind mijloacele de producţie, muncitorul produce noi bunuri care devin proprietatea capitalistului. Punctul esenţial al acestui proces este relaţia dintre ceea ce produce muncitorul şi ceea ce primeşte în schimb, amândouă fiind măsurate în termenii valorii reale. Până acum, în contextul în care contractul muncii este “liber”, ceea ce primeşte muncitorul nu este determinat de valoarea reală a bunului pe care îl produce, ci de nevoile sale minime şi de cererea capitalistului de forţă de muncă în relaţie cu numărul de muncitori care concurează pe acelaşi post. Este important să înţelegem că şi numai în teorie plata muncitorului nu este determinată de valoarea produsului său.

Capitalul privat tinde să fie concentrat în câteva mâini, lucru cauzat parţial de concurenţa dintre capitalişti, şi parţial din cauză că evoluţia tehnologică şi diviziunea crescândă a muncii încurajează formarea de unităţi de producţie mari în defavoarea celor mici. Rezultatul acestor dezvoltări este o oligarhie de capital privat, o enormă putere care nu poate fi înlăturată eficient nici de o societate democratică organizată politic. Acest lucru este adevărat, dat fiind că membrii corpurilor legislative sunt selectaţi de partidele politice, finanţate în mare parte, sau influenţate în alt fel, de capitaliştii privaţi, care separă electoratul de clasa politică. Consecinţa este că reprezentanţii populaţiei nu protejează de fapt interesele secţiunilor defavorizate ale societăţii. Mai mult, în condiţiile actuale, capitaliştii privaţi controlează inevitabil, direct sau indirect, principalele surse de informare (presa, radioul, educaţia). Este deci extrem de greu şi, în cele mai multe cazuri, de-a dreptul imposibil, pentru cetăţeanul-individ să ajungă la o concluzie obiectivă şi să profite inteligent de drepturile sale politice.

Situaţia care predomină într-o economie bazată pe proprietatea privată a capitalului este caracterizată de două principii importante: primul, mijloacele de producţie (capitalul) sunt deţinute privat şi proprietarii dispun de ele aşa cum consideră de cuviinţă; al doilea, contractarea muncii este liberă. Desigur, nu există o societate pur capitalistă din acest punct de vedere. Ar trebui luat în calcul şi faptul că unii dintre muncitori au reuşit să îşi asigure o formă oarecum îmbunătăţită a “contractului liber de muncă”, prin lungi şi amare lupte politice. Dar, pe ansamblu, economia actuală nu diferă cu mult de capitalismul “pur”.

Producţia este generată pentru profit, nu pentru consum. Nu predomină principiul că toţi cei capabili şi dornici de muncă vor găsi un loc de muncă; există aproape întotdeauna o “armată de şomeri”. Muncitorul trăieşte cu teama constantă că îşi va pierde locul de muncă. Dat fiind că muncitorii neangajaţi şi cei prost plătiţi nu oferă un mediu de piaţă profitabil, producţia de bunuri de consum este restricţionată şi consecinţa este constituită de o mare suferinţă. Progresul tehnologic rezultă frecvent într-o rată şi mai mare de şomeri, şi nu în uşurarea poverii muncii pentru noi toţi. Motivul profitului, alături de competiţia dintre capitalişti, este responsabil pentru o instabilitate în acumularea şi utilizarea capitalului, lucru care duce la depresiuni grave şi crescânde. Competiţia nelimitată duce la o imensă risipă de muncă şi la ciuntirea conştiinţei sociale a indivizilor pe care i-am menţionat mai înainte.

Lucrul pe care îl consider cel mai rău la capitalism este această ciuntire a indivizilor. Întregul nostru sistem educaţional suferă de acest rău. I se inoculează studentului o atitudine competitivă exagerată, şi este antrenat să venereze ahtierea după succes, acest lucru făcând parte din pregătirea pentru viitoarea lui carieră.

Sunt convins că nu există decât un singur mod de a elimina aceste rele grave, şi anume stabilirea unei economii socialiste, împreună cu un sistem educaţional orientat spre ţeluri sociale. Într-o astfel de economie, mijloacele de producţie sunt în proprietatea societăţii înseşi şi sunt utilizate planificat. O economie planificată, care ajustează producţia în funcţie de nevoile comunităţii, ar distribui toată munca tuturor celor capabili să muncească şi ar garanta existenţa fiecărui bărbat, a fiecărei femei şi a fiecărui copil. Educarea individului, în plus faţă de promovarea abilităţilor sale înnăscute, ar încerca să-l transforme în spiritul responsabilităţii faţă de ceilalţi oameni, în loc de a-l învăţa să glorifice puterea şi succesul din societatea noastră actuală.

Cu toate acestea, este necesar să ne amintim că o economie planificată nu este echivalentă cu socialismul. O economie planificată ar putea să fie însoţită de completa încătuşare a individului. Atingerea socialismului presupune soluţionarea unor foarte grele probleme socio-politice: cum este posibil, în ceea ce priveşte centralizarea majoră a puterii politice şi economice, să prevenim ca birocraţia să devină atotputernică? Cum se pot proteja drepturile individului pentru a asigura o contragreutate pentru puterea birocraţiei?

Se cere, în vremea noastră de tranziţie, o clarificare a scopurilor şi a problemelor socialismului. Dat fiind că, în condiţiile actuale, discuţiile libere şi neinhibate asupra acestor probleme au devenit un puternic tabu, consider fondarea acestei reviste ca pe un serviciu public important.


Mai treceti pe la www.marxists.org din cand in cand. Nu strica.

luni, 16 februarie 2009

Polemici de aur: Dr. Paulescu contra Dr. Leon în “Convorbiri literare”, 1904. (Despre generaţia spontanee şi darwinism)

Generatia spontanee si darwinismul

(”Raspuns d-lui dr. N. Leon”, in “Convorbiri literare”, martie si mai 1904)

In Convorbiri literare (aprilie 1903), domnul Dr. Leon imi face onoarea de a discuta - “in interesul tinerimii universitare” - o lectie a mea intitulata “Generatia spontanee si darwinismul in fata metodei experimentale”.

Socotesc, la randul meu, ca este in “interesul tinerimii universitare” sa raspund d-lui Dr. Leon si voi profita de ocazie pentru a preciza unele puncte peste care, in lectia mea, din cauza timpului limitat, am fost nevoit sa trec fara sa insist.

Generatia spontanee si darwinismul sunt - dupa cum se exprima D-l Dr. Leon - “doua chestiuni biologice dintre cele mai importante, care au preocupat si preocupa pe toti naturalistii si filosofii, dand loc la numeroase si interminabile controverse”.

Examenul critic al acestor probleme, dintr-un punct de vedere cu totul nou, a avut fericitul rezultat de a atrage atentia catorva oameni de stiinta si in special a D-lui Titu Maiorescu, pe care il rog sa primeasca omagiul recunostintei mele, caci a suscitat discutia de fata, in conditii cum nu se poate mai bune.

Intr-adevar, eruditul meu adversar, D-l Dr. Leon, profesor de istorie naturala la Facultatea de Medicina din Iasi, a tost, dupa cum mi s-a spus, elevul iubit, amicul intim si chiar, ca sa zic asa, comensalul celebrului profesor de zoologie al Universitatii din Jena, Ernst v. Haeckel, care sustine astazi, cu o convingere intransigenta, cu o violenta de sectar si cu un zel de fanatic, neobisnuit in stiinta, doctrinele generatiei spontanee si transformismului.

D-l Dr. Leon este deci un reprezentant autorizat al scolii evolutioniste moderne, iar o discutie serioasa cu un om de competenta D-sale nu poate sa prezinte decat un mare interes pentru studentii universitatilor noastre. Urmarind dezbaterea cu atentie si dandu-si seama de ce parte este adevarul, ei vor putea dobandi, asupra acestor probleme capitale, convingeri profunde si neclintite, capabile de a le influenta intreaga viata intelectuala si chiar morala.

Prima parte a lectiei mele este consacrata examenului critic, din punctul de vedere al metodei experimentale, al doctrinei cunoscute sub numele de “Generatia spontanee”.

Incep prin a-i formula ipoteza, in mod stiintific, dupa ce am aratat rationamentul prin analogie care i-a dat nastere; “Initial, cauza eficienta a formarii substantei vii a fost combinatia, in proportii definite, a anumitor elemente chimice (C, H, O, Az, S); aceasta formare a avut loc spontaneu, adica fara alta interventie decat aceea a energiei pe care o poseda materia acestor elemente”.

Ma intreb apoi, daca o asemenea problema “face parte din domeniul stiintei experimentale sau din cel al filosofiei”? Dupa ce consult regulile metodei experimentale, ajung la concluzia ca “chestiunea originii substantei vii nu poate rezolvata in mod experimental” si adaug: “Aceasta simpla constatare ar fi suficienta pentru a ne autoriza sa inlaturam din cadrul stiintei experimentale ipoteza generatiei spontanee. Totusi sunt ipoteze a caror demonstratie experimentala directa este imposibila. Stiinta tolereaza acest gen de ipoteze, cu conditia ca ele sa nu fie in dezacord cu nici un fapt bine stabilit”.

Examinand ipoteza generatiei spontanee in lumina acestor notiuni, demonstrez ca ea este in contrazicere manifesta cu fapte bine stabilite, printre care citez doua importante, si anume: “imposibilitatea sintezei artificiale a substantei vii” si concluzia experimentala incontestabila ca “astazi nici o fiinta vietuitoare nu se naste din materia bruta in mod spontaneu”. Prin urmare, “nefiind probata si neindeplinind nici macar singura conditie gratie careia ar fi putut fi tolerata, adica aceea de a nu fi in contradictie cu nici un fapt bine stabilit, ipoteza generatiei spontanee trebuie respinsa ca anti-stiintifica”.

Termin aratand ca ipoteza generatiei spontanee este rezultatul unei logici defectuoase: “generalizarea modului de formare a substantei brute la modul de formare a substantei vii, generalizare nejustificata de experienta - iata fondul doctrinei generatiei spontanee”.

Iata acum si obiectiile pe care D-l Dr. Leon gaseste cu cale sa mi le aduca: “in prima parte a lectiei se trateaza originea substantei vii. Se vorbeste de generatia spontanee fara a se face vreo deosebire intre vechea conceptie a generatiei spontanee… si intre… archigonie… Aceasta deosebire este fundamentala pentru a intelege originea substantei vii, caci, pe cand reprezentantii generatiei spontanee admiteau ca chiar animalele superioare se pot naste in mod spontaneu din materia bruta,”" reprezentantii archigoniei nu concep in acest chip nici chiar originea protozoarelor sau a protofitelor, animalele si plantele cele mai inferioare…

Archigonia nu se poate concepe decat la monerieni”. Si, mai departe, D-l Dr. Leon adauga: “Confuzia intre archigonie si generatia spontanee este de altminteri inevitabila, daca nu tinem seama de cei care s-au indeletnicit cu aceste materii si care au scris in ultimii douazeci de ani asupra originii vietii”.

Raspund: daca D-l Dr. Leon ar fi binevoit sa citeasca lectia mea cu putina atentie, ar fi vazut ca, in definitia pe care am dat-o generatiei spontanee, nu este vorba decat de substanta vie si de elemente chimice. Or, cum toata discutia este bazata pe aceasta definitie, nu exista intr-insa (si nu poate exista) confuzie intre ceea ce D-sa voieste sa numeasca generatie spontanee si archigonie (cuvant inventat de Haeckel).

D-l Dr. Leon ar fi inteles, poate, ca, in lectia mea, discutia nu are loc decat asupra archigoniei, daca as pronuntat cuvantul monera (inventat tot de Haeckel). Dar sa spun de ce am evitat sa pronunt acest cuvant, si ii multumesc D-lui Dr. Leon ca-mi da ocazia s-o fac.

In lectia mea, am cautat, pe cat am putut, sa nu aduc in discutie decat fapte pozitive, incontestabile, bine stabilite in mod experimental. Asa stand lucrurile, era natural sa dispretuiesc niste simple produse ale imaginatiei lui Haeckel.

In fata demonstratiei stralucite si irefutabile a lui Pasteur, materialistii, pierzand principala baza pe care isi zidisera sistemul, au recurs la imaginatie, pentru a-l impiedica sa se surpe.

Nu putem nega - si-a zis Haeckel faptele demonstrate de Pasteur, dar ce ne costa sa ne inchipuim ca (citez aci dupa D-l Dr. Leon):

1. Prin Sinteza si Reductie se nasc, din combinatii simple si stabile, combinatii azotate ale carbonului.

2. Moleculele acestor nitro-carbonati primesc constitutia caracteristica corpului de albumina.

3. Moleculele albuminei, acoperite de un strat de apa, se asociaza intre ele, pentru a forma grupuri moleculare cristaline: Pleone sau Micelle.

4. Micellele albuminoide cristalinice se asociaza, formand agregate in interiorul carora se dispun in mod regulat si formeaza granule de plasma omogene: Plassonelle sau Plassogranelle.

5. In timp ce Plassogranelele, crescand, se inmultesc prin segmentare si produsele segmentarii raman reunite, se nasc corpuri de plasma individuale, cu constitutie omogena: Monerele.

Intreaga aceasta poveste haeckeliana, la care ma trimite D-l Dr. Leon, este o simpla fantezie. Nimeni n-a vazut pleonele, plassogranellele sau monerele. De altfel, D-l Dr. Leon a fost obligat sa recunoasca el insusi ca este vorba de niste “procese ipotetice ale archigoniei”. Dar sa incercam sa exprimam lucrurile in mod mai clar, dand la o parte cuvintele baroce de care se serveste Haeckel, probabil pentru a-i intimida pe cei slabi de inger.

Elementele chimice (C, H, O, Az), unindu-se intre ele, au dat nastere unei particule de plasma (Urschleim), combinatie albuminoida, nediferentiata inca in protoplasma si nucleu, iar aceasta fiinta imaginara a primit numele de Monera. Or, monera este, pur si simplu, o enormitate pentru stiinta, si iata de ce. Este un fapt bine stabilit, admis chiar de naturalistii infeudati sistemului materialist (Hertwig, Verworn), ca astazi o fiinta vietuitoare nu poate exista decat sub forma unei celule, adica a unui organism foarte complex, in care mijloacele noastre de investigatie, imperfecte, descopera parti diferentiate, printre care cele mai importante sunt nucleul si protoplasma. Aceste parti exista la toate celulele, caci , chiar si la cele ce par lipsite de nucleu, acest organ exista in stare difuza, raspandit in toata masa celulei.

Daca se taie o celula in doua segmente, din care unul sa contina intreg nucleul, celalalt segment, format numai clin protoplasma, moare-, si acest fapt este expresia unei legi generale.

Prin urmare, stiinta experimentala demonstreaza ca o organizare complexa a substantei vii - si in special prezenta unui nucleu - este indispensabila producerii fenomenelor vitale, adica existentei vietii.

Cum a putut vietui monera lui Haeckel ca “particula de plasma… combinatie albuminoida nediferentiata inca in protoplasma si nucleu” ? Experienta ne arata ca o asemenea fiinta imaginara nu poate vietui; si iata o proba formidabila ca monera n-are o existenta reala.

Dar daca fiintele vietuitoare actuale au trebuinta, pentru a vietui, de o organizare complexa, poate ca la inceput o particula de plasma amorfa a putut totusi supravietui. “Ce mijloc avem noi de a afla - zice Haeckel (citat de D-l Dr. Leon) - daca in timpul epocilor primitive foarte indepartate nu cumva existau cu totul alte conditii decat cele actuale, conditii in mijlocul carora archigonia ar fi fost posibila”. Iata o incercare foarte dibace de a scoate discutia de pe taramul stiintific experimental, inlocuind faptele pozitive cu posibilitati, adica cu fantazii imaginative. Numai ca, din nefericire pentru Haeckel, aceasta incercare nu poate fi de nici un folos ipotezei existentei monerei, pentru ca uite fapte, bine stabilite, vin sa demonstreze imposibilitatea absoluta a existentei unei asemenea fiinte.

Fiziologia, stiinta experimentala, arata - cu toata evidenta - ca, pentru a trai, substanta vietuitoare are trebuinta de trei feluri de alimente: minerale, azotate si hidrocarbonate. Or, este stiut ca numai plantele verzi pot utiliza, gratie clorofilei, energia solara pentru a fixa carbonul anhidridei carbonice din aer, pentru a combina acest carbon cu elementele apei si pentru a da nastere, astfel, hidratilor de carbon. Numai o planta verde poate, deci, subzista si face fata tuturor necesitatilor, fabricandu-si, ea singura, din substantele anorganice, alimentele de care are trebuinta pentru a trai si pentru a se reproduce.

De altfel, se stie ca fiintele cu protoplasma incolora (ciupercile, microbii, animalele) sunt absolut incapabile sa faca aceasta; ele utilizeaza, pentru nutritia lor, hidratii de carbon formati de vegetalele verzi.

Prin urmare, daca ar trebui sa emitem o opinie asupra primei fiinte vietuitoare aparute pe pamant, am zice (tinand cont de faptele bine stabilite de stiinta experimentala): fiinta vietuitoare primordiala a fost o planta verde.

Dar, daca prima fiinta vietuitoare a fost o planta verde, ipoteza monerei lui Haeckel nu mai poate fi sustinuta. Existenta monerei nu poate fi nici macar admisibila pentru cine poseda fie si cele mai elementare notiuni de fiziologie.

“Monerienii - zice D-l Dr. Leon - sunt fiintele cele mai simple imaginabile”. Ii este usor unui morfologist sa-si inchipuie o fiinta cu o organizare simpla, o masa muciforma fara structura. Dar, cand este vorba de a face din aceasta masa informa o fiinta vietuitoare, fiziologia protesteaza. O fiinta vietuitoare, pe langa forma si organizare, trebuie sa mai prezinte fenomene de nutritie, fenomene de relatie si, in fine, sa aiba proprietatea de a, se reproduce. Oricat de simpla ar fi o fiinta, din punctul de vedere morfologic ea este tot atat de complicata ca si cea mai desavarsita fiinta superioara, din punctul de vedere fiziologic, caci fenomenele vitale sunt aceleasi la toate fiintele vietuitoare.

Pot zice, deci, ca monera lui Haeckel nu este numai o enormitate, ci este chiar o absurditate; iata de ce n-am crezut de cuviinta sa vorbesc despre ea in lectia mea. Monera, de altfel, are o istorie cum nu se poate mai hazlie, pe care sa-mi fie permis s-o povestesc aci.

Entuziasmati de ideea de monera, naturalistii vazura necesitatea de a da monerei o existenta reala si cautara s-o gaseasca in natura. In 1868, prof. T. Huxley anunta ca a descoperit in fundul marilor, sub forma unui mucus amorf, fiinta vietuitoare primordiala, monera ideala, pe care o boteza Bathybius (care traieste in adancimi) si o dedica lui Haeckel (Bathybius Haeckeli). Aceasta descoperire facu mare zgomot: ipoteza archigoniei era confirmata si Haeckel proclama Bathybius drept “coloana de rezistenta a teoriei moderne a evolutiei”.

Dar triumful fu de scurta durata. Cativa ani mai tarziu (in 1879), acelasi Huxley, asistand la Congresul Asociatiei Britanice, tinut la Sheffield, lua cuvantul si se exprima astfel: “Cer permisiunea sa spun cateva cuvinte asupra unei afaceri ce ma priveste personal… Presedintele nostru a facut aluzie la un oarecare lucru - nu stiu, zau, daca trebuie sa-i zic lucru sau altfel -, lucru pe care l-a numit, in fata D-voastra, Bathybius, indicand, ceea ce este foarte exact, ca eu l-am facut cunoscut. E adevarat ca eu l-am botezat si, intr-un sens, ii sunt cel mai vechi prieten. Catva timp dupa ce acest Bathybius a fost introdus in lume, un mare numar de persoane admirabile luara micul lucru de mana si facura dintr-insul o mare afacere. Lucrurile mergeau binisor si credeam ca tanarul meu prieten, Bathybius, imi va face o mare onoare; dar regret sa va spun ca, o data cu trecerea timpului, nu si-a tinut promisiunile tineretii. Mai intai, cum a si spus-o Presedintele, niciodata nu reuseam sa-l gasim acolo unde trebuia sa ne asteptam la prezenta lui, ceea ce era foarte rau din parte-i; ba mai mult, cand il intalneam, auzeam spunandu-se pe socoteala lui tot felul de istorii, imi pare foarte rau ca sunt obligat sa v-o marturisesc: anumite persoane cu spiritul sucit au mers pana la a pretinde ca nu era decat un precipitat gelatinos de sulfat de calciu, care, depunandu-se, luase cu dansul ceva materii organice”".

In 1885, Milne-Edwards, dupa multe si minutioase cercetari, afirma, in fata Academiei de Stiinte din Paris, ca “Bathybius nu reprezinta decat mucozitatile pe care buretii si alte zoofite le excreta atunci cand tesuturile lor sunt atinse de uneltele de pescuit”.

“Archigonia - zice D-l Dr. Leon - , desi nu poate fi demonstrata in mod experimental, luam act de aceasta marturisire, pentru ca nu se poate crea deocamdata, in laborator, substanta vie din substanta bruta, este singura dintre ipotezele ce explica originea vietii care poate fi demonstrata in mod rational si de care, prin urmare, trebuie sa se tina seama in stiintele biologice”.

Ei bine, nu! De o mie de ori nu! Stiinta nu poate admite ipoteze neprobate si aflate in contrazicere cu fapte bine stabilite. Iar cei ce admit astfel de ipoteze (vorbesc de Haeckel), sub pretext ca pot fi demonstrate in mod rational , aceia nu sunt oameni de stiinta.

Caci, ce intelege D-l Dr. Leon prin cuvintele demonstrate in mod rational? Daca nu ma insel, aceste cuvinte inseamna o demonstratie fara probe, o demonstratie subiectiva, bazata pe inchipuiri si aprecieri personale. Iata la ce experiente a ajuns materialismul! Iata ce fel de argumente propune D-l Dr. Leon tinerimii universitare, in locul faptelor precise !

II

In a doua parte a lectiei mele examinez, din punctul de vedere al metodei experimentale, doctrina cunoscuta sub numele de darwinism. Speciile nu sunt fixe, ci se transforma unele in altele. Iata fondul acestei doctrine.

Urmand acelasi plan ca si in cazul generatiei spontanee, incep prin a arata ca “chestiunea evolutiei speciilor poate fi rezolvata in mod experimental”. Cercetez, apoi, daca doctrina darwinista indeplineste conditiile cerute de urmatoarea regula a metodei experimentale: “O ipoteza nu poate fi admisa in stiinta decat atunci cand este confirmata de proba experimentala. Daca nu indeplineste aceasta conditie si, mai ales, daca este in contrazicere cu fapte bine stabilite, ipoteza trebuie sa fie abandonata”.

Cand Darwin a emis ipoteza transformarii speciilor, el ar fi trebuit sa aduca si fapte bine stabilite, care s-o probeze. Or, Darwin nu aduce nici macar un singur fapt care sa demonstreze ca intr-adevar sunt specii actuale care se transforma in alte specii actuale. Ba mai mult, “toate faptele, bine observate si cunoscute in mod precis, demonstreaza, pana la evidenta, ca aceasta transformare nu se produce in natura.

De unde conchid: “Ipoteza darwinista nefiind probata si venind in contrazicere cu fapte bine stabilite, suntem obligati s-o respingem ca anti-stiintifica”.

M-as fi putut opri aci, caci scopul lectiei mele a fost indeplinit o data ce am demonstrat ca doctrina transformarii speciilor nu a putut rezista unei discutii serioase, purtate din punctul de vedere al metodei experimentale.

Dar pentru a le arata studentilor cum trebuie sa procedeze cand voiesc sa intreprinda examenul critic detaliat al unei publicatii, am socotit ca este necesar sa le fac o analiza mai minutioasa a cartii Originea speciilor, demonstrandu-le ca doctrina lui Darwin nu este altceva decat o tesatura de erori de logica.

Selectia naturala ar fi, dupa Darwin, mecanismul transformarii speciilor, iar aceasra selectie ar fi produsa de trei factori principali:

1. Variabilitatea nelimitata si nedeterminata a oricarui caracter;

2. Transmiterea ereditara definitiva a modificarilor dobandite prin variabilitate;

3. Lupta pentru existenta.

In lectia mea, demonstrez ca Darwin, admitand realitatea celor doi dintai pretinsi factori, pacatuieste impotriva logicii, caci generalizeaza la specii ceea ce se petrece la rase, iar o astfel de generalizare “nu numai ca nu este justificata de nici un fapt, dar este in contrazicere formala cu fapte bine stabilite”.

Or, daca variabilitatea si ereditatea nu exista in natura in felul in care le intelege Darwin, atunci al treilea factor al selectiei naturale, lupta pentru existenta, are drept scop si drept efect conservarea puritatii tipului specific, iar nu transformarea speciilor, dupa cum pretinde acest autor.

Dar generalizarile nejustificate nu constituie singurul defect al logicii lui Darwin. In colaborare cu discipolii sai, si mai ales cu Haeckel, el a comis erori grosolane de rationament.

Intr-adevar, argumentele extrase din paleontologie, din anatomia comparata si din embriologie sunt bazate pe niste pure sofisme, absolut identice cu celebrul post hoc ergopropter hoc, sofisme care conduc la propozitii absurde precum: ” Tot ce apare in urma unui lucru, deriva din el” si “Tot ce prezinta o oarecare asemanare cu un lucru, deriva din el”.

Cred ca toate acestea ma autorizau pe deplin sa afirm: “Generalizari nejustificate, rationamente defectuoase… iata firul cu care este cusuta doctrina transformarii speciilor”.

Pentru a face o critica serioasa acestei parti a lectiei mele, D-l Dr. Leon ar fi trebuit sa atace urmatoarele puncte fundamentale:

1. Regula metodei experimentale pe care este bazata critica mea: o ipoteza nu poate fi admisa in stiinta decat atunci cand este probata si cand nu vine in contrazicere cu nici un fapt bine stabilit.

2. Proba sine qua non pe care o cer eu: demonstrarea transformarii unei specii actuale in alta specie actuala.

Ar mai fi putut D-l Dr. Leon sa aduca fapte prin care sa arate ca, potrivnic spuselor mele, exista specii actuale care se transforma in alte specii actuale, sau cel putin sa aduca fapte prin care sa arate ca, potrivnic spuselor mele, doctrina transformarii speciilor nu este in contrazicere cu nici un fapt bine stabilit.

D-l Dr. Leon, insa, nici nu se atinge de aceste puncte esentiale. Este oare o prezumtie a crede ca n-a gasit nimic de spus impotriva lor ?

Eminentul profesor iesean incepe prin a-mi da o lectie: ,,D-1 Dr. Paulescu greseste cand crede ca Darwin a emis ipoteza transformarii speciilor. Ideea transformarii speciilor a fost formulata si sustinuta cu mult inainte, de Lamarck, in 1809″; si mai departe: “D-l Dr. Paulescu, ca fost elev al Scolii franceze, trebuia sa cunoasca cel putin aceasta opera fundamentala scrisa de un francez, unul dintre fundatorii teoriei transformismului”.

Am spus si o repet: scopul lectiei mele a fost, pur si simplu, sa arat ca regulile metodei experimentale ofera, celui ce stie sa le manuiasca, mijlocul de a aprecia valoarea lucrarilor altora. Nu am avut nicidecum intentia sa fac un studiu detaliat si complet asupra doctrinei transformiste, in care caz, intr-adevar, as fi fost dator sa discut tot ce s-a scris asupra acestei chestiuni, tinand seama nu numai de Lamarck, ci si de toti precursorii sau succesorii lui Darwin.

Pentru a limita discutia, am ales, dintre toti, pe Ch. Darwin - care a aparat aceasta doctrina cu mai mare ardoare si cu mai mult talent, conferindu-i celebritatea de care s-a bucurat in ultima jumatate a secolului trecut - si am intreprins examenul critic al scrierii lui intitulate Originea speciilor.

Trebuie insa sa se stie ca argumentatia celorlalti transformisti, si in special a lui Lamarck, este si mai defectuoasa decat aceea a lui Darwin. Acesta a avut meritul de a rezuma parerile emise inainte de dansul, de a le completa, de a forma un tot - din care a exclus ceea ce era in contrazicere prea flagranta cu faptele experimentale (Lamarck, de exemplu, admitea ca generatia spontanee are loc si astazi !) - si de a le prezenta in mod seducator, dandu-le o aparenta logica.

Pe de alta parte, succesorii lui Darwin, printre care Haeckel ocupa primul loc, n-au facut decat sa aduca, in favoarea ipotezei, cateva argumente sofistice.

In aceste conditii, examenul critic al operei lui Darwin se adreseaza, in realitate, intregului transformism.

D-l Dr. Leon se supara ca n-a gasit in lectia mea cuvintele: lamarckism, darwinism si haeckelism, pe care Domnia sa le-a citit la carte. Arata apoi, pe scurt (desi nu se simtea catusi de putin trebuinta unei asemenea povesti), cum a ajuns Darwin la ipoteza transformarii speciilor si da, iarasi fara nici o necesitate, “pentru a preciza deosebirea intre darwinism si teleologie”, un exemplu pueril imprumutat de la Huxley, cel cu Bathybius. “Pisicile prind foarte bine soareci… Teleologia ne spune ca ele ii prind asa de bine deoarece au fost inadins construite pentru a-i prinde… Departe de a crede ca pisicile exista doar fiindca au menirea de a prinde bine soareci, darwinismul presupune ca pisicile exista tocmai fiindca pot prinde bine soarecii” - exemplu care nu probeaza decat ca Huxley n-a priceput ce este teleologia stiintifica.

In paragraful urmator, D-l Dr. Leon aduce pe scena marele cal de bataie al transformismului: specia nu are o valoare absoluta, ci doar una relativa. “Dovada cea mai sigura pentru valoarea relativa a notiunii speciei - zice D-l Dr. Leon - este ca rareori doi zoologi sau doi botanisti sunt de acord asupra diviziunii unui gen oarecare in acelasi numar de specii. Asa, de exemplu: botanistul Fries admite 106 specii ale genului Hieracium, alti botanisti deosebesc 300 de specii ale aceluiasi gen, pe cand Loch, numai 52 de specii. Ornitologul german Bechstein deosebeste 367 de specii de pasari in Germania, Reichenbach numara 379, Meyer si Wolf 406, pe cand Brehm a admis mai mult de 900. Haeckel insusi, in monografia lui asupra calcispongierilor, a aratat ca se pot deosebi, dupa voie, 3 sau 21, sau 111, sau 289, sau 591 de specii.

Dovada D-lui Dr. Leon nu probeaza altceva decat ca acesti naturalisti nu stiu ce este specia, nu au o notiune exacta despre ideea de specie. Pentru a preveni orice neintelegere, inca de la inceputul discutiei, eu am definit specia, am aratat ca trebuie sa se ia in consideratie nu numai caracterele morfologice si fiziologice, dar si cele psihologice, si am indicat drept criterium al caracterelor specifice: fecunditatea.

D-l Dr. Leon respinge acest criterium: “Notiunea specie - zice Domnia sa - a fost imaginata pentru inlesnirea studiului sistematic al plantelor si animalelor; intrucat se introduc in definitia ei alte caractere decat cele pur anatomice, anume caractere fiziologice, cum ar fi fecunditatea, distinctia speciei din punct de vedere practic devine imposibila”.

Rog pe D-l Dr. Leon sa noteze bine ca la fiintele unicelulare, la microbi de exemplu, in ceea ce priveste notiunea de specie, caracterele morfologice au o importanta minima, pe cand caracterele fiziologice, tot atat de usor de observat ca si cele morfologice, ocupa primul loc. Or, o definitie a speciei, pentru a fi completa, trebuie sa cuprinda toate fiintele vietuitoare, nu doar animalele si plantele.

Era fatal ca unul ce ia drept punct de plecare o notiune incompleta a speciei, sa ajunga la o concluzie eronata, aceea a transformarii speciilor.

Enumarand cateva dintre faptele bine stabilite cu care doctrina transformarii speciilor vine in contradictie, am aratat ca “de la inceputul perioadei istorice si pana astazi, animalele si plantele care il inconjoara pe om n-au incercat nici o schimbare, n-au suferit nici o modificare care sa depaseasca limitele speciei. Astfel, specimenele de fiinte vietuitoare gasite in piramidele Egiptului, care dateaza de peste 6.000 de ani, sunt identice cu acelea ale speciilor actuale”. “Poate ca sunt specii care au disparut de atunci, dar nu se cunoaste nici macar un singur exemplu de transformare a unei specii in alta, sau de aparitie a unei specii noi”.

D-l Dr. Leon obiecteaza ca “s-a observat, cu drept cuvant, ca in istoria organica a pamantului nu se numara cu miile de ani, ci cu perioadele geologice si paleontologice, care ele singure cuprind milioane de ani”. Daca D-l Dr. Leon si-ar fi dat osteneala sa citeasca cu putina atentie lectia mea, ar fi gasit ifttr-insa un raspuns la obiectia Domniei sale, raspuns care l-ar fi dispensat de a o mai aduce.

Darwin, admitand o modificare inceata si progresiva a indivizilor, cere, pentru efectuarea transformarii unei specii de fiinte superioare in alta, de la 1.000 pana la 10.000 de generatii. Cu alte cuvinte, unei specii, care se reproduce la un an dupa nastere, ii trebuie de la 1.000 pana la 10.000 de ani ca sa se transforme intr-o alta specie, iar unei specii care, ca omul, se reproduce la 20 de ani dupa nastere, ii trebuie de la 20.000 pana la 200.000 de ani pentru ca sa dea nastere unei alte specii. Lasand la o parte faptul ca e curios ca in 6.000 de ani sa nu se fi produs nici o modificare in caracterele specifice ale fiintelor vietuitoare pe pamant, am aratat ca sunt fiinte, si anume fiintele unicelulare, care, prin “simplitatea organizarii si prodigioasa rapiditate a inmultirii lor permit inlaturarea obiectiei lungii perioade de timp, cerute de darwinisti pentru indeplinirea transformarii speciilor superioare”.

O mie sau zece mii de generatii de microbi se produc intr-un timp relativ scurt. Astfel, o generatie a unui microb (Bacillus ramosus) dureaza vreo 30 de minute”; 1.000 ele generatii pot fi deci obtinute in 41 de zile si 10.000 de generatii in 416 zile. Prin urmare, cu toate ca 10.000 de generatii de fiinte unicelulare pot fi obtinute in mai putin de un an si jumatate; cu toate ca aceste fiinte “sunt foarte sensibile la schimbarile conditiilor mediului exterior (schimbari care au asupra lor o actiune directa si imediata, determinand modificari considerabile ale caracterelor lor morfologice si fiziologice)”; cu toate ca la aceste fiinte se observa transmiterea ereditara a modificarilor dobandite; cu toate ca ele prezinta, pe o scara foarte intinsa, fenomenul luptei pentru existenta; in fine, cu toate nenumaratele incercari facute de cand bacteriologistii manipuleaza microbii, modificandu-le conditiile de existenta (mediul de cultura, temperatura, etc.) - cu toate acestea, “nu s-a putut inca obtine nici la fiintele unicelulare transformarea unei specii in alta, sau crearea unei specii noi”.

Acest argument este atat de puternic incat nu admite replica si sper ca acela care-i intelege forta nu va mai face niciodata imprudenta sa mai aduca obiectia anti-stiintifica a timpului indelungat, obiectie care n-are alt scop decat acela de a scoate discutia de pe taramul experimental.

Am dat, in lectia mea, un exemplu (mucor mucedo si levura) care demonstreaza, in mod evident, ca speciile de fiinte unicelulare nu se transforma unele in altele, cu toate modificarile profunde de caractere ce se pot produce sub influenta schimbarilor mediului in care traiesc.

“Exemplul cu mucor mucedo - zice D-l Dr. Leon -, exemplu de care se serveste D-l Dr. Paulescu pentru a demonstra netransformarea speciilor, dovedeste tocmai contrariul: ca specia incearca modificari sub actiunea mediului ambiant”.

Exemplul meu nu probeaza ca “speciile incearca modificari sub actiunea mediului ambiant”, - dupa cum pretinde D-l Dr. Leon, ci probeaza ca fiintele unicelulare, considerate individual, incearca modificari profunde ale caracterelor lor sub influenta schimbarilor mediului ambiant si ca aceste modificari nu ajung niciodata pana la transformarea speciei, caci specia se stinge inainte de a se transforma, oricat de “gradata si de discreta” ar fi modificarea caracterelor specifice.

Prin urmare, daca speciile de fiinte unicelulare - care, daca ar fi transformabile, ar trebui sa se transforme cu mare usurinta - sunt fixe, este evident ca transformarea speciilor nu se produce in natura.

In contra faptelor ce probeaza ca de vreo sase mii de ani nu s-a observat “nici un caz de formare a unei specii intermediare prin incrucisarea a doua specii diferite”, D-l Dr. Leon zice: “Aceasta asertiune este dezmintita prin urmatoarele fapte: hibrizii fecunzi, care provin prin incrucisarea a doua specii deosebite…; nu s-a demonstrat ca toate speciile dau nastere la hibrizi sterili…””.

Dar eu n-am pretins ca toti hibrizii sunt sterili; din contra, in lectia mea sustin ca “indivizii care rezulta din incrucisarea speciilor sunt sau sterili, sau, daca sunt fecunzi, ei se intorc in totalitate- mai curand sau mai tarziu, peste cateva generatii - la tipul specific al unuia din parinti”. Si, ca proba, dau chiar un exemplu foarte graitor: ovicapre-le si leporidele - adica hibridele rezultate din incrucisarea speciei capra cu specia oaie si din aceea a speciei iepure de casa cu specia iepure de camp- sunt fecunde. “Dar, in ambele cazuri, intoarcerea completa la una din speciile primitive s-a efectuat dupa cateva generatii”.

Prin urmare, faptele aduse de D-l Dr. Leon sunt in perfecta concordanta cu cele spuse de mine si nu “dezmint” nimic.

Ajungem acum cu discutia la cei trei factori ai selectiei naturale.

1. Variabilitatea. La demonstratia mea, prin fapte, ca “nici variabilitatea in directii nedeterminate si nici variabilitatea nelimitata, chiar a unui caracter secundar, nespecific, nu exista in natura”, D-l Dr. Leon obiecteaza: “Variabilitatea este limitata fiindca si viata omului care se ocupa cu cresterea animalelor si cu cultivarea plantelor este limitata”. De aceea nu s-a produs inca o agrisa cat un dovleac. Selectia facuta de om este prea scurta, nu se repeta de milioane de ani, dupa cum se repeta selectia naturala in cadrul luptei pentru trai”.

D-l Dr. Leon recurge, din nou, la obiectia comoda a timpului indelungat, obiectie destinata a impiedica orice discutie serioasa, un fel de trimitere la calendele grecesti, pe care am respins-o mai sus.

“Cu toate acestea - adauga D-l Dr. Leon -, omul poate produce, dupa vointa, anumite particularitati la speciile domestice animale si vegetale”; si da un exemplu imprumutat din Haeckel: “Un crescator englez dintre cei mai experimentati, Sir John Sebright, putea sa spuna cu mult inainte ca-i vor trebui trei ani ca sa produca la o pasare o pana dupa porunca si ca-i vor trebui sase ani ca sa produca o anumita forma de cap sau de cioc”. Lasand la o parte faptul ca modificarile penelor si ale ciocului nu constituie modificari ale caracterelor specifice, mi se pare ca Haeckel este putin cam credul si ca ar fi mai folositor discutiei sa se aduca cel mai mic fapt pozitiv, decat afirmatiile unui laudaros negutator.

2. Ereditatea. “La obiectiile aduse ereditatii - zice D-l Dr. Leon - se poate usor observa cum, din cauza arbitrara (?) a definitiei speciei, ne miscam intr-un cerc vicios”.

Iata acum si cercul vicios, asa precum il intelege D-l Dr. Leon: “Care caractere se transmit, dupa parerea D-lui Paulescu, prin ereditate ? Cele nespecifice. Si care caractere sunt nespecifice ? Cele care (nu) se transmit prin ereditate. Care caractere nu se transmit prin ereditate ? Cele specifice. Care sunt caracterele specifice… ? Cele care nu se transmit”.

Intr-adevar, iata un cerc vicios tipic; dar acest cerc vicios este opera D-lui Dr. Leon, care mi-1 atribuie in mod gratuit. Eu admit transmisibilitatea ereditara atat pentru caracterele nespecifice, cat si pentru cele specifice. Ca proba, iata definitia pe care o dau speciei: “Specia cuprinde totalitatea indivizilor care au mostenit de la parintii lor, care poseda si care transmit descendentilor lor un anumit numar de caractere morfologice, fiziologice si psihologice, caractere pe care le-am numit specifice”.

Ca exemple remarcabile de transmitere prin ereditate a modificarilor caracterelor specifice, D-l Dr. Leon aduce urmatoarele doua fapte:

a) Edouard Lambert, nascut in 1717… “tot corpul sau era acoperit cu un fel de solzi; aceasta conformitate monstruoasa a epidermei a transmis-o copiilor si nepotilor”.

b) “O pisica din Iasi, nascuta numai cu doua picioare, a transmis acest caracter si urmasilor”.

Dar il rog pe D-l Dr. Leon sa bage de seama ca eu nu am spus nicaieri ca eventualele caractere modificate nu se transmit prin ereditate; dovada: “este adevarat ca unele modificari ale caracterelor nespecifice se transmit prin ereditate. Astfel am zis ca se formeaza rasele, care insa nu depasesc niciodata cadrul speciei. Observatia si experienta demonstreaza, pana la evidenta, ca transmiterea ereditara (indefinita) n-are loc pentru orice modificare a oricarui caracter, pentru ca anumite modificari dobandite dispar o data cu indivizii care le-au dobandit, sau, cel mult, dupa cateva generatii; si, mai ales, pentru ca modificarile caracterelor specifice sunt insotite de diminuarea si chiar de suprimarea fecunditatii indivizilor. Ca probe neindoielnice, aveti exemplul catarului, al ovicaprelor, al leporidelor si al mucorului”.

D-l Dr. Leon uita sa ne spuna daca solzii lui Lambert si cele doua picioare ale pisicii constituie modificari ale unor caractere specifice, daca aceste modificari s-au transmis “urmasilor” in mod indefinit, dupa cum cere doctrina transformista, dand nastere la o specie noua, sau daca aceste anomalii au disparut dupa una sau mai multe generatii.

3. Lupta pentru existenta. D-l Dr. Leon scrie: “D-l Dr. Paulescu afirma ca selectia naturala are drept scop si drept efect conservarea puritatii tipului specific, iar nu transformarea speciilor, dupa cum pretinde Darwin. Aceasta afirmatie este o consecinta a negarii luptei pentru trai.

Inca o data: daca D-l Dr. Leon ar fi binevoit sa citeasca mai cu atentie lectia mea, s-ar fi convins ca eu nu neg catusi de putin existenta “luptei pentru trai”. Din contra, admit ca ea se produce in natura; dar, bazat pe fapte, sustin ca “lupta pentru existenta combate variabilitatea; ea reprezinta lupta contra cauzelor de degenerare si de degradare a speciilor, contra cauzelor de alterare a tipului specific”.

Si D-l Dr. Leon nu se multumeste numai sa-mi atribuie lucruri pe care nu le-am spus (probabil ca sa aiba placerea de a le putea combate), dar mai gaseste ca cele spuse de mine nu sunt decat o “varianta” a unei idei emise de Flou-rens. Din nefericire, ideea lui Flourens n-are - cum zice romanul - nici in clin, nici in maneca cu ceea ce am spus eu. De altfel, tot asa se potrivesc si exemplele cu nisipul si sarea si cu dunele de nisip, exemple imprumutate iarasi de la inevitabilul Huxley, cel cu Bathybius, exemple nu mai putin copilaresti, ca si cel cu pisicile create cu scopul de a manca soareci.

Ultima parte a articolului D-lui Dr. Leon este destinata discutiei celor trei argumente extrase din paleontologie, din anatomia comparata si din embriologie.

1. Paleontologia. D-l Dr. Leon nu argumenteaza asupra acestui punct.

2. Anatomia comparata. in contra celor spuse de mine, D-l Dr. Leon se multumeste sa aduca o simpla afirmatie, fara probe, deci fara valoare: “Ea (anatomia comparata) demonstreaza ca o serie neintrerupta de analogii uneste tot regnul animal, de la formele cele mai inferioare pana la cele mai perfecte”.

Dar eu nu contest, catusi de putin, analogia existenta intre formele fiintelor vietuitoare apartinand unui aceluiasi regn; ci sustin - iar lucrul este clar ca lumina zilei - ca din aceasta analogie, oricat de perfecta ar fi, nu se poate conchide ca speciile se transforma unele in altele, caci “numai observarea directa a transformarii unei specii actuale in alta ar putea constitui o proba stiintifica in sprijinul derivatiei’1.

3- Embriologia. D-l Dr. Leon intituleaza aceasta parte a discutiei: Haeckelism (Legea fundamentala biogenetica, biogenetisches Grudgesetz).

Cand cineva citeste un asemenea titlu sforaitor, Legea fundamentala biogenetica, se asteapta sa gaseasca o lege importanta, bazata pe fapte multiple, bine stabilite, lege care sa proiecteze o vie lumina asupra chestiunii, atat de obscure, a originii vietii. Ei bine, sub aceste cuvinte sonore se ascunde o absurditate; o noua absurditate, iesita din acelasi creier din care a iesit si monera.

“Prin haeckelism - zice D-l Dr. Leon - se intelege paralelismul stabilit de Haeckel intre fazele succesive ale dezvoltarii graduale a formelor in timp (filogenia) si intre fazele dezvoltarii embrionare (ontogenid)”. Si mai departe: ..Haeckel a demonstrat paralelismul intre aceste doua stiinte; el a aratat ca ontogenia este o scurta si repede recapitulare a filogeniei, conditionata de ereditate si adaptare, sau, invers, ca filogenia este cauza mecanica ce provoaca diferitele schimbari ontogenetice. Ne asteptam ca o teorie ca aceasta, intemeiata numai pe fapte pozitive, criticata de un om de laborator, care nu primeste decat fapte ce se pot rezolva in mod experimental, sa fie atacata cu fapte; si cu fapte sa ni se mentioneze lacune de ontogenie sau de filo-genie, neregularitati care au loc in timpul gastrulatiei, etc”. il rog pe D-l Dr. Leon sa binevoiasca a reciti lectia mea cu mai multa atentie si atunci va vedea ca:

a) eu admit o oarecare analogie, o asemanare mai mult sau mai putin grosolana, intre formele succesive pe care le ia un animal in cursul dezvoltarii lui si formele altor animale, de specii diferite, ajunse la o stare de completa dezvoltare;

b) va gasi lacunele pe care ma someaza sa i le mentionez: aceasta asemanare nu exista la plante. Or, curioasa lege fundamentala (?) biogenetica e aceea care, discutabila la animale, nu se aplica la vegetale si, bineinteles, nici la fiintele unicelulare - lege fundamentala biogenetica care nu se refera decat la o treime a regnului biologic;

c) va intelege D-l Dr. Leon ca, chiar daca intre ontogenie si filogenie ar fi o analogie perfecta, fara nici cea mai mica lacuna, tot nu s-ar putea conchide din aceasta analogie ca speciile deriva unele din altele, pentru ca “dupa cum am spus si repetat, numai observarea directa a transformarii unei specii actuale in alta ar putea constitui o proba stiintifica suficienta ca speciile deriva unele din altele”.

Sa rezumam aceasta lunga discutie: D-l Dr. Leon nu contesta nici regula metodei experimentale pe care este bazata critica mea, nici proba sine qua noii ceruta de mine, si nu aduce nici un fapt care sa demonstreze ca, potrivnic spuselor mele, s-a observat macar un singur exemplu de transformare a unei specii actuale in alta. Mai este oare cazul sa fac sa se remarce ca fondul criticii mele si principala ei concluzie - Avem deci dreptul, in numele stiintei experimentale, sa respingem ipoteza transformarii speciilor ca neintemeiata - au ramas neatinse ?

D-l Dr. Leon incearca numai sa puna la indoiala unele dintre faptele bine stabilite cu care doctrina transformarii este in contrazicere si sa apere argumentele indirecte extrase din anatomia comparata si din embriologie. Dar pentru aceasta, in loc sa fi citit cu atentie lectia mea, in care caz ar fi vazut ca am raspuns mai dinainte tuturor obiectiilor D-sale (pentru ca toate aceste obiectii au fost facute de altii, inainte de mine), aduce, pe potrivite sau pe nepotrivite, extrase din cartile de vulgarizare ale transformis-tilor, si mai ales din cele ale lui Haeckel si ale lui Huxley.

De mai multe ori, Domnia sa spune absolut aceleasi lucruri ca si mine, si-si inchipuie ca ma combate; aduce fapte care confirma spusele mele, si-si da aerul ca ma dezminte !

Ultima pagina a articolului sau este remarcabila in grad superlativ; sa-mi fie permis sa culeg dintr-insa cateva margaritare:

“Daca ar fi sa eliminam din stiinta tot ceea ce nu poate fi rezolvat experimental, nu ar mai ramane in domeniul stiintific decat matematicile; deoarece toate celelalte ramuri stiintifice sunt mai mult sau mai putin ipotetice si nesigure”.

Aceasta fraza este, pur si simplu, o negare a stiintei, o erezie, contra careia protestez din toate puterile mele. Binevoiasca D-l Dr. Leon a citi admirabila carte a lui Claude Bernard, Introduction a l’etude de la medecine experimentale; faca-mi onoarea de a-si arunca ochii pe o lectie pe care am tinut-o, acum doi ani, la Facultatea de Medicina din Bucuresti, asupra Metodei experimentale, si se va convinge ca stiinta respinge ipotezele nesigure si nu poate admite decat teorii, adica concluzii de rationamente confirmate de proba si de contra-proba experimentala.

D-l Dr. Leon scrie inca: “Nu poate exista stiinta care sa nu se bazeze pe supozitii, conjuncturi si aprecieri personale”. Aceasta este, desigur, stiinta lui Darwin si a lui Haeckel, dar nu este aceea a lui Claude Bernard si a lui Pasteur.

Iata unde au ajuns cei ce sustin transformismul (care nu este decat o forma travestita a materialismului): dupa ce au proclamat, in gura mare, ca sistemul lor este sprijinit pe stiinta faptelor, pe stiinta experimentala, pe stiinta pozitiva, acum, intrucat adevarata stiinta respinge concluziile lor, se grabesc sa o recuze, invocand o pseudo-stiinta, bazata pe “supozitii, conjuncturi si aprecieri personale”!


Sursa, aici.