Eminescul care-mi place

CHRIST

1. Am luat cartea cea vechiã cu pãretii afumati

Am deschis unsele pagini cu-a lor litere bãtrâne

Strâmbe ca gândirea oarbã unor secole strãine

Triste ca aerul bolnav de sub murii cufundati.

2. Dar pe pagina din urmã în trãsuri groase si seci

Te-am vãzut nãscând în paie fata micã si urîtã

Tu Christos în hieroglyphe stai cu fruntea amãrîtã

Tu Mario, stai tãcutã, teapãnã,[cu] ochii reci.

3. Era timpi aciea Doamne, când gravura grosolanã

Ajuta numai al mintii sbor de foc cutezãtor,

Pe când mâna 'ncã copilã pe ochiul cel arzãtor

Nu putea sã-l înteleagã, sã-l imite în icoanã.

4.Insã sufletul cel vergin te gândia în nopti senine

Te vedea râzând prin lacrimi cu zâmbirea ta de înger

Lângã tine 'ngenunchiatã mama ta cu triste plângeri

Ardicã palidã, sântã, cãtrã cer a sale mâne.

5. Si pe bolta cea azurã, pe câmpia linistitã

Câmp albastru ca si marea cu flori de-aur sãmãnat

Inima visa un astru alb ca crinul înfocat

Stea de-argint curat si palid, de luminã înrositã.

6. Iar sub steaua cãlãtoare ea vedea pustie 'ntinsã

Si prin ea plutind ca umbre Impãrati din rãsãrit

Umbre regii si tãcute ce-urmau astrul fericit —

Strãlucia pustia albã de a lunei raze ninsã.

7. Iar pe muntele cu dafin si cu codrii de mãslin

Povestind povesti în noapte au vãzut pãstorii steaua

Cu zâmbirea ei ferice si cu razele de neauã

Si-au urmat raza ei sântã la culcusul tãu divin.

8. Azi artistul te concepe ca pe-un rege 'n tronul tãu

Darã inima-i pustiã mâna-i finã n-o urmeazã

De a veacului suflare inima lui este treazã

Si în ochiul lui cuminte tu esti om . . . nu Dumnezeu.

9. Paiul criptei azi e d'aur, esti scãldat în mir s-oleu

Mama ta e o reginã, nu femeea cea sãracã,

Azi fantasia-i bogatã, dar credinta este seacã,

Cãci în ochii ironiei tu esti om . . . nu Dumnezeu!

10. Azi esti frasã strãlucitã, azi esti masca cea regalã

Eri ai fost credintã simplã, însã sincerã, adâncã,

Impãrat fusi Omenirei, crezu 'n tine era stâncã

Azi în marmurã te scrie or pe pânzã te esalã.

Biserica lui Eminescu

Memorialul Ipotesti, sobru si elegant, a devenit in ani tot mai cautat, subminand ideea ca interesul romanilor fata de marile valori ar fi pierdut. Pe harta imaginara a afectivitatii dobandite prin educatie, ca si pe traseul turismului cultural, localitatea Ipotesti ramane un obiectiv de cel mai inalt interes. Nu umbra lui Eminescu este prezenta in acest spatiu, ci lumina lui. Aceasta lumina da o valoare deosebita complexului muzeal dedicat poetului. In afara de casa parinteasca, transformata in muzeu, complexul Ipotesti s-a imbogatit cu moderne sali de conferinta si de lectura, un amfiteatru in aer liber (care va deveni in curand decapotabil), o bogata biblioteca, aceasta atragand numerosi cercetatori, eminescologi, scriitori. Pe langa toate acestea, s-au construit adevarate vile cu arhitectura postmoderna ce constituie spatii de cazare extrem de generoase. Acestea sunt destinate turistilor si, mai ales, scriitorilor care vor sa creeze, protejati de pacea locului si de traditia lui.

Biserica veche a fost cumparata de mama poetului

Pentru cine nu a vizitat niciodata acest memorial deosebit de impunator, crescut pe langa o modesta casa taraneasca, un lucru de mirare este faptul ca in aceeasi incinta exista doua biserici. Ambele sunt de dimensiuni mici, cea mai veche fiind si cea mai smerita, intr-o pozitie plina de condescendenta fata de prima. Cea mai putin vizibila, micuta, este chiar biserica familiei Eminovici, cumparata de mama poetului, cu o parte din banii de zestre. Ea a primit, cand s-a maritat, o dota de 2.000 de galbeni, iar pe biserica a dat 250 de galbeni. Biserica si casa au fost cumparate de la boierul Teodor Murgulet. Tatal poetului a platit salariul preotului care oficia slujbele.

Dar anii au trecut ca nouri lungi pe sesuri. In preajma semicentenarului mortii lui Mihai Eminescu, istoricul Nicolae Iorga initiaza, in „Viata Romaneasca“, in 1928, o colecta necesara pentru a construi o biserica dedicata geniului poeziei romanesti. Istoricul a vrut ca biserica sa se numeasca „Mihai Eminescu“, fapt imposibil, pentru ca Eminescu nu este canonizat. Dar, intr-un fel, biserica ii poarta numele, pentru ca a primit hramul Sfintilor Arhangheli Mihail si Gavriil. Ea a fost sfintita in 1939, la 50 de ani de la moartea poetului. Iorga ar fi vrut sa fie daramata biserica veche, pentr a-i face mai mult loc celei noi, dar oamenii nu au fost de acord, asa ca i-a fost doar luat putin din pronaos. In rest, biserica Eminovicilor rezista peste timp, ca o marturie a credintei acestora ea are in spate cimitirul familiei, teiul despre care se spune ca ar fi plantat de Eminescu si mormantul simbolic al acestuia.

In semn de doliu, aurele sfintilor sunt negre

Dar ce face ca biserica noua sa fie neobisnuita? Nu numai ca este consacrata memoriei unui poet, dar, in interior, aurele sfintilor sunt negre! Pictorul Petre Remus Troteanu le-a pictat astfel, in semn de doliu pentru soarta poetului. Pe peretele votiv se afla pictat Mihai Eminescu, in stanga, iar in dreapta regele Carol al II-lea, parca intr-un dialog simbolic intre un rege al istoriei, efemer, si un rege al poeziei, vesnic. Sculptura in lemn a fost realizata de olandezul Perl Merloe.

Planul bisericii este clasic, format din pridvor, pronaos, naos, altarul este poligonal, cu turla pe naos, turla are baza patrata, inaltime relativ redusa, plan poligonal. Zidaria este formata din piatra cu insertii de caramida, trei contraforti pe fiecare latura, cu rol decorativ, cornisa din caramida, profilata, si in interiorul cornisei se afla o friza cu decoratie cromatica diversa. Acoperisul este o sarpanta cu invelitoare din tigla. Avem deja un poet sfant, in persoana Mitropolitului Dosoftei. Avem un poet pentru care s-a construit o biserica, in persoana lui Eminescu. Daca pentru fiecare poet important s-ar construi un lacas religios, s-ar sfinti din ce in ce mai mult spatiul romanesc.

Carmelia LEONTE

Sursa

Poezia Christ de Eminescu

CHRIST

1. Am luat cartea cea vechiã cu pãretii afumati

Am deschis unsele pagini cu-a lor litere bãtrâne

Strâmbe ca gândirea oarbã unor secole strãine

Triste ca aerul bolnav de sub murii cufundati.

2. Dar pe pagina din urmã în trãsuri groase si seci

Te-am vãzut nãscând în paie fata micã si urîtã

Tu Christos în hieroglyphe stai cu fruntea amãrîtã

Tu Mario, stai tãcutã, teapãnã,[cu] ochii reci.

3. Era timpi aciea Doamne, când gravura grosolanã

Ajuta numai al mintii sbor de foc cutezãtor,

Pe când mâna 'ncã copilã pe ochiul cel arzãtor

Nu putea sã-l înteleagã, sã-l imite în icoanã.

4.Insã sufletul cel vergin te gândia în nopti senine

Te vedea râzând prin lacrimi cu zâmbirea ta de înger

Lângã tine 'ngenunchiatã mama ta cu triste plângeri

Ardicã palidã, sântã, cãtrã cer a sale mâne.

5. Si pe bolta cea azurã, pe câmpia linistitã

Câmp albastru ca si marea cu flori de-aur sãmãnat

Inima visa un astru alb ca crinul înfocat

Stea de-argint curat si palid, de luminã înrositã.

6. Iar sub steaua cãlãtoare ea vedea pustie 'ntinsã

Si prin ea plutind ca umbre Impãrati din rãsãrit

Umbre regii si tãcute ce-urmau astrul fericit —

Strãlucia pustia albã de a lunei raze ninsã.

7. Iar pe muntele cu dafin si cu codrii de mãslin

Povestind povesti în noapte au vãzut pãstorii steaua

Cu zâmbirea ei ferice si cu razele de neauã

Si-au urmat raza ei sântã la culcusul tãu divin.

8. Azi artistul te concepe ca pe-un rege 'n tronul tãu

Darã inima-i pustiã mâna-i finã n-o urmeazã

De a veacului suflare inima lui este treazã

Si în ochiul lui cuminte tu esti om . . . nu Dumnezeu.

9. Paiul criptei azi e d'aur, esti scãldat în mir s-oleu

Mama ta e o reginã, nu femeea cea sãracã,

Azi fantasia-i bogatã, dar credinta este seacã,

Cãci în ochii ironiei tu esti om . . . nu Dumnezeu!

10. Azi esti frasã strãlucitã, azi esti masca cea regalã

Eri ai fost credintã simplã, însã sincerã, adâncã,

Impãrat fusi Omenirei, crezu 'n tine era stâncã

Azi în marmurã te scrie or pe pânzã te esalã.