duminică, 27 septembrie 2009

Cele douã secularizãri - Radu Preda in Tribuna, Nr. 168 / 1-15 septembrie 2009

Relatia generica dintre Biserica si stat, dintre
autoritatea spirituala si puterea politica, adica
dintre Dumnezeu si cezar (cf. Matei 22, 21),
reprezinta de la bun început un laitmotiv al
prezentei Crestinismului în istorie. Insistenta
Mântuitorului Hristos pe faptul ca Împaratia Sa nu
este în si din aceasta lume (cf. Ioan 18, 36), chiar
daca începe, prin Biserica, sa se concretizeze deja de
aici, introduce în plina cultura religioasa teocratica,
specifica Orientului pre-crestin si actual, prima
forma de secularizare în sensul strict al termenului.
Religie a întruparii lui Dumnezeu în lume, adica în
saeculum, si anuntând transfigurarea acesteia în
regimul unei alte lumi, fundamental distincta fata
de cea istorica („pamânt nou si cer nou”,
Apocalipsa 21, 1), Crestinismul scurtcircuiteaza
viziunile spirituale de pâna atunci marcate mai
curând de dorinta de a contopi în timp creatia si
Creatorul, de a „coborî” cerul pe pamânt (inclusiv
prin revolutii religioase), si mai putin de a „urca”
pamântul la cer. În logica spiritualitatii crestine,
luarea de catre Dumnezeu a chipului omului prin
Întrupare marcheaza un moment de maxima
alteritate, iar nu unul de confuzie, între Hristos si
umanitate continuând, datorita pacatului, sa
persiste diferenta ontologica. Teleologic, scopul
Întruparii nu este pur si simplu înomenirea lui
Dumnezeu, „coborârea”, adica participarea Acestuia
la slabiciunile creatiei cazute – întrupându-se, El este
solidar, însa nu si complice cu noi! –, ci
îndumnezeirea omului, „urcarea”, adica participarea
lui la natura restaurata, fapt posibil numai si numai
prin depasirea conditiei actuale. KÝíùóéò nu poate
fi înteleasa fara èÝùóéò: Hristos întrupat ne
îndeamna convingator, prin propriul Sau exemplu,
sa transfiguram starea propriei noastre întrupari sau
existente. În lumina acestei experiente a realizarii
diferentei prin apropiere, a faptului ca „venirea” lui
Dumnezeu în trup este începutul „plecarii” noastre
în duh, ca lumea înceteaza sa mai fie ea însasi si
pentru sine un scop, motiv pentru care nu are rost
sa mai cautam o „tara sfânta”, adevarata si
definitiva patrie duhovniceasca fiind dincolo de
orizontul geografiei fenomenale, trebuie înteles
sensul secularizarii crestine de care aminteam mai
sus.
Distinctia fundamentala operata prin persoana
lui Hristos, om si Dumnezeu, între ceresc si
pamântesc în materie politica va duce la atitudinea
aparent paradoxala si detasata a crestinului care se
roaga inclusiv pentru formele de stapânire noncre
stine (cf. Romani 13), pe care le plaseaza însa în
planul mai larg al Creatorului fata de creatie, adica
în ceea ce cu o expresie teologica specifica numim
iconomia mântuirii. Noutatea absoluta a
secularizarii evanghelice este direct legata de noua
porunca a iubirii aproapelui (cf. Matei 22, 40),
pandant la rândul ei al poruncii veterotestamentare,
reînnoite, de a iubi înainte de orice pe Dumnezeu.
Or, punând iubirea de Dumnezeu pe acelasi plan
complementar cu iubirea aproapelui, Evanghelia decontextualizeaza
etnic, cultural si politic pe semen
si pe Dumnezeu deopotriva. Iubirea neconditionata
fata de semen, adica indiferent de statutul acestuia,
de faptul de a fi sau nu liber ori sclav, de acelasi
neam sau de alta sorginte, bogat sau sarac, pacatos
sau virtuos, creeaza fundamentul unei noi întelegeri
a umanitatii în cheie universala si cu ochii atintiti
spre eshaton. Acest ethos va permite, în evidenta
contradictie cu exclusivismul etnic, convietuirea
crestinilor cu necrestinii, îndeplinirea de catre cei
dintâi a obligatiilor sociale fara a le conditiona
religios. Potrivit secularizarii crestine prin distinctie,
atâta vreme cât cele ale lui Dumnezeu sunt
separate fara rest de cele ale cezarului, fiecare
primindu-si „partea”, ceea ce exclude teocratia si
statocratia deopotriva, loialitatea spirituala nu are
cum intra în conflict cu loialitatea civica. În plus,
iubirea joaca rolul unui liant care unifica lumea în
ciuda diversitatii si chiar a contradictiilor din
interiorul ei, prefigurând astfel transfigurarea
acesteia.
Consecintele practice ale acestei viziuni sunt
nemijlocite. Astfel, constiinta de a nu avea cetate
statatoare (cf. Evrei 13, 14) si de a fi raspunzatori
spiritual doar Dumnezeului lor personal va permite
crestinilor primelor secole asumarea fara complexe
a statutului de minoritari si slujirea, spre binele
comun, a statului ne-crestin prin înrolarea în
armata, platirea taxelor, însusirea culturii vremii si
respectarea în general a legilor. Faptul ca primele
generatii de crestini traiesc în societati pestrite,
cosmopolite, traversate de felurite curente de
gândire sau oferte religioase, nu face altceva decât
sa le confirme rolul apostolic, marturisitor. Epistola
catre Diognet sintetizeaza de minune aceasta stare
de lucruri, crestinii din mijlocul societatii
Antichitatii târzii fiind pentru lumea lor „ceea ce
este sufletul pentru trup”. Altfel spus, departe de a
se constitui într-o anti-lume, ceea ce nu înseamna ca
nu au existat si astfel de tendinte ghettoizante pe
fundalul unei exegeze soteriologice eronate, crestinii
primelor decenii si secole se pun pur si simplu în
slujba lumii asemeni sufletului în slujba trupului,
cauta dialogul cu aceasta tocmai pentru a vesti
Evanghelia. Dincolo de defectele sau virtutile epocii,
rânduiala sociala este pentru ei un dat, un punct de
plecare spre convertirea mintilor si inimilor la
Hristos. Este motivul pentru care ei nu se
organizeaza în „celule revolutionare”, nici nu au în
vedere rasturnarea raporturilor de putere, nu
contesta autoritatea publica si nici nu se considera
din punct de vedere civic altminteri decât ceilalti.
Ruptura se va produce în momentul în care statul
roman îsi va impune cu forta propria lui religie
civila si va conditiona loialitatea fata de cetate prin
loialitatea cultica fata de cezarul devenit
Dumnezeu. Din stat ne-crestin, Imperiul Roman
devine în mod explicit unul anti-crestin, de unde si
justificarea politica a valurilor de persecutii la care
vor fi supuse comunitatile crestine. Dupa cum se
stie prea bine, persecutia din perioada primara va fi
încheiata odata cu Edictul de la Milano din 313.
Ulterior, prin convertirea lui Constantin cel Mare si
ridicarea treptata a Crestinismului la rangul de
unica religie a Imperiului Roman, fapt codificat de
catre Teodosie cel Mare la finele secolului IV,
Biserica va trece de la o extrema la alta.
În ciuda secularizarii introduse de Evanghelie si
menita sa elibereze problema mântuirii personale
de conditionarile politicului (vezi suprapunerea din
mentalul iudaic dintre Mesia spiritual si cel politic)
si pe acesta din urma de imixtiunile religioase
(procesul politico-religios al Mântuitorului ilustreaza
cel mai bine o astfel de interferenta), secolele
urmatoare vor fi marcate profund de confuzia
dintre planuri, de luptele pentru suprematia
spiritualului asupra mundanului sau pentru
controlarea Bisericii de catre puterea profana. În
putine cuvinte, putem spune ca nici teologia nu a
rezistat ispitei de a conduce (papalitatea monarhica
este exemplul cel mai graitor) si nici politica de a se
transforma ea însasi într-o ideologie cvasi-religioasa
(de la galicanism la ateism, plaja fenomenelor este
extrem de larga). Rezultatul este cel pe care îl stim
si sub rigorile caruia traim de cel putin trei secole
încoace: secularizarea prin delimitare, specifica
teologiei Evangheliilor, va fi înlocuita de
secularizarea prin contestatie, specifica proiectului
modernitatii. Mai mult chiar: secularizarea ca forma
de combatere sistematica a dimensiunii religioase va
reprezenta chintesenta Iluminismului si va duce, în
faza cea mai recenta, la valul anti-religios al
comunismului.
Pe fundalul istoriei europene a identificarii
progresului si modernitatii cu negarea importantei
confesiunilor religioase ca actori publici se explica
atitudinea paradoxala a Europei în general, în
special a celei vestice, fata de chestiunea actualitatii
religiei ca ingredient „inevitabil” al societatii,
incapacitatea clasei politice de a identifica o
strategie integratoare durabila fata de diversitatea
cultural-religioasa si fata de sensibilitatile majoritatii
„autohtone” traind acut sentimentul unui asediu
identitar fara precedent din partea „alogenilor”. Mai
departe, tot acestei ambivalente tipice Europei
moderne, care confunda secularizarea cu
dezcrestinarea, îi datoram dubla morala în cazul
rolului public al religiei: în timp ce excesele
laicizante, ale statului sau ale unor organizatii nonguvernamentale,
sunt justificate si aparate, dorinta
vocii religioase de a se face auzita, mai cu seama pe
marginea agendei sociale si etice, este taxata
prompt drept imixtiune, expresie a
fundamentalismului sau a revizionismului cultural.
În aceasta logica, religia intra în categoria excesului,
prea multa religiozitate, precum în Polonia
majoritar catolica sau în România majoritar
ortodoxa, fiind motiv de îngrijorare sau chiar de
dispret, credinta manifesta fiind pentru multi
apostoli ai secularizarii fara rest un indiciu de
primitivism. Cu alte cuvinte, din punct de vedere al
constiintei religioase, Europa are în mod evident
doua motoare. Asa cum s-a putut vedea si în cazul
polemicii legate de preambulul a ceea ce ar fi
trebuit sa fie pâna la aceasta ora un fel de
Constitutie a Uniunii Europene, un astfel de dublu
standard îngreuneaza suplimentar apelul la
radacinile iudeo-crestine ale continentului. Datorita
acestei perceptii secularizate (în sensul precizat) de
sine si a urmarilor ce decurg de aici, clasa
diriguitoare europeana occidentala încurajeaza fara
voie, indirect, instrumentalizarea religiei prin
„protejarea” ei de catre cine nu trebuie. Recenta
inflamare a spiritelor în timpul campaniei electorale
din Austria pentru alegerile europene prin folosirea
demonstrativa a temei religioase în discursul politic
al dreptei extreme este un exemplu cât se poate de
sugestiv. În fine, parcursul european al secularizarii
de la distinctie la suprimare explica de ce
comunismul nu a fost denuntat nici macar dupa
doua decenii de la falimentul sau politic drept ceea
ce a fost/este: o ideologie criminala a carei
orientare anti-religiosa este definitorie. Datorita
manierei secularizate de a citi secularizarea ca atare,
faptul istoric al intensei si sângeroasei persecutii
anti-religioase, fie si secondata de lasitatile unora
dintre liderii religiosi, nu este pâna acum pe agenda
europeana a temelor care merita sa fie dezbatute
pâna la capat.

AICI

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu