Nikolai Ozolin - despre icoana

"Sfinţirea ne-icoanei nu face din ea o icoană"

Părintele şi profesorul Nikolai Ozolin nu este o persoană necunoscută publicului cult din România. I-au apărut 3 cărţi şi a şi conferenţiat în ţara noastră. Domeniul său predilect este studiul iconografiei creştine, iar judecăţile sale în acest domeniul sunt mereu inedite şi foarte pertinente; pledează temeinic pentru o profundă înţelegere a acestui domeniu, care e strâns legat de actul liturgic, dar şi pentru corectitudinea canonică, de cele ce o face indisolubil legată de tradiţie şi de izvoadele primare. Întrucât părintele Ozolin este foarte parcimonios în a oferi interviuri, tocmai de accea -- acesta, oferit în noiembrie a anului 2006, la Lavra Kievo-Pecerskaya, mi'a atras îndeosebi atenţia. Pentru că se referă tocmai la problematica iconografiei azi.

- Părinte Nikolai, care e, în opinia Dvs., situaţia iconografiei contemporane?

- În secolul XX, după redescoperirea icoanei, iconografia renaşte atât în Rusia, cât şi, ulterior, în Occident. Am învăţat iconografie la neîntrecutul meşter Leonid Uspensky, autorul Teologiei icoanei în Biserica Răsăritului. Acesta era împotriva copierii icoanelor. Nu doar reproducerii lor litografice, adică prin metoda tirajării în masă, ci şi contra copierii icoanelor după metoda izvoadelor. Icoanele pravoslavnice trebuie pictate după canoane, dar canonul iconografic permite şi presupune libertatea iconografului, inspirat prin Duhul Sfânt (în limitele canonului, se înţelege). Zugravul nu trebuie să copieze ce au făcut cei de dinaintea lui, ci prin experienţa rugăciunii să "filtreze" ceea ce pictează, şi să o înfăţişeze aşa cum o vede el, nu cum au reprezetat-o alţii.

-- Cum să facem atunci cu tirajarea icoanelor prin metoda tipografică? Căci, nu toţi credincioşii îşi pot permite să aibă icoane pictate, preţul acestora nu e întotdeauna accesibil...

-- A vinde litografii, adică nişte făcături, în locul icoanelor -- este o crimă! Ce păcat că nu toţi parohii din locaşurile noastre înţeleg asta. În ceea ce priveşte scumpetea icoanelor, aici e vina iconografilor, care supralicitează preţul. Icoana nu trebuie să fie foarte scumpă.

-- Cum putem înţelege sfinţirea icoanelor în tradiţia noastră? În cea grecească, de pildă, nu există o astfel de obligativitate.

-- De bună seamă, în vechime nu exista practica sfinţirii icoanelor. Găsim o mărturie în acest sens în documentele celui de-al VII-lea Conciliu Ecumenic, care afirmă că icoana este sfinţită prin imaginea celui reprezentat, şi prin însemnarea numelui, care confirmă prezenţa.
Necesitatea sfinţirii icoanei a apărut într-o vreme în care imaginea a încetat să fie conformă cu "chipul" zugrăvit, în accepţiunea străveche a cuvântului. Adică, atunci când au încetat să exprime în mod vădit sfinţenia celui reprezentat. Credincioşii, după toate aparenţele, erau îngrijoraţi de această neconcordanţă, şi veneau la preot pentru ca slujitorul să facă ceva pentru ca imaginea să devină sfinţită.
Practica sfinţirii a apărut iniţial în Occident. Ritualul includea pe lângă o rugăciune de sfinţire, stopirea icoanei cu apă sfinţită. Trebuie să formulăm următoarea întrebare: ce sens are o astfel de practică, şi poate, oare, ritualul sfinţirii să facă dintr-o imagine nesfinţită o imagine sfântă? Valabil e doar un singur răspuns -- nu. Pentru că dacă imaginea asta prin stilul său şi particularităţile stilistice nu este o icoană, ea nu poate deveni icoană doar prin stropirea cu aghiazmă.
De aici rezultă că singura accepţiune a actului sfinţirii icoanei este acela în care chipul pictat este acceptat de Biserică, adică prin aceasta să se recunoască că respectivul chip (prin calităţile sale) poate participa la viaţa liturgică a Bisericii. Iar credincioşii întradevăr se pot ruga în faţa acestei icoane, iar chipul trebuie să ajute rugăciunea. În acest caz, preotul sau episcopul poate săvârşi sfinţirea: după o examinare atentă (slujitorul trebuie să înţeleagă astfel de chestiuni), acesta poate spune "da", dacă vom sfinţi acest chip, el va putea sluji intereselor Bisericii.
Dacă reprezentarea nu întruneşte calităţile necesare, atunci slujitorul poate spune categoric: "nu, această imagine nu o voi sfinţi, pentru că sfinţirea ne-icoanei nu va face din ea o icoană".
Prin această atitudine clerul are o posibilitate unică de a educa în rândul credincioşilor deosebirea duhurilor în materie de iconografie. Iată de ce, trebuie să începem prin educarea clerului, iar pentru asta există o disciplină care se numeşte "teologia icoanei" sau "iconomie pravoslavnică (iconologie)". De aceste lucruri, urmându-i lui Uspensky, mă ocup şi eu în mod nemijlocit.

-- Teologia icoanei se deosebeşte prin ceva de teologia Crucii?

-- Crucea e şi ea o imagine.

-- Da, dar Crucii, în comparaţie cu icoana, ne adresăm ca faţă de ceva însufleţit: "Bucură-te, Cruce!", şi nu spunem niciodată: "Bucură-te, icoană".

-- În cazul Crucii, vorbim despre puterea ei. Puterea Crucii -- este puterea Învierii lui Hristos. Crucea este semnul biruinţei lui Hristos asupra morţii. De aceea, teologia icoanei -- este o treaptă a teologiei icoanei, este o cinstire a unei reprezentări. Asta nu anulează nicidecum diferenţa dintre Cruce şi reprezentare, aveţi perfectă dreptate. În privinţa icoanei -- îi spunem "bucură-te" celui închipuit pe suprafaţa ei.

-- Ortodocşii susţin, uneori, despre răstigniri că unele ar fi "pravoslavnice" iar altele - "nepravoslavnice", raportându-se la poziţionarea picioarelor Mântuitorului. Există întradevăr vreo deosebire?

-- Iată ne aflăm în faţa Sfintei Sofia din Kiev, unde vedem multe cruci pe cupole, iar acestea, în opinia Dvs., sunt pravoslavnice? Probabil că da, din moment ce se află în acel loc. Trebuie să ştim doar că există foarte multe feluri de crucifixe, iar acestea sunt foarte diferite. Există cruci bizantine, şi ele sunt diverse: cu traversă inferioară sau fără aceasta. Crucile bizantine medievale aveau două traverse, nu trei. Există o cruce tradiţională ortodoxă rusească, -- pe care o iubim cu toţii, este crucea noastră. Dar asta nu înseamnă nicidecum că celelalte nu sunt valabile.

-- E acceptată, şi dacă da, în ce cazuri, reprezentarea Primei Ipostaze şi a Treia a Sfintei Treimi -- a lui Dumnezeu Tatăl şi a Sfântului Duh?

-- Totul este foarte simplu, singurul chip al lui Dumnezeu -- este chipul Cuvântului întrupat, icoana lui Hristos. Mai mult, este chiar un chip de om, pentru că Dumnezeu s-a înnomenit, iar noi am văzut slava Lui. Iar acest lucru e spus limpede la Sfântul Ioan Cuvântătorul-de-Dumnezeu (Bogoslov).
Mai mult, Dumnezeu Tatăl nu a devenit niciodată om. Reprezentările antropomorfe a lui Dumnezeu Tatăl nu sunt o raritate, dar ele sunt eretice, întrucât acestea afirmă ceva ce nu a fost niciodată. Duhul Sfânt, aşijderea, nu a devenit nicicând om, tocmai de accea, El nu trebuie reprezentat. Nu poate fi altfel. Există forme diferite pe care Sfântul Duh le-a îmbrăcat în momente diferite ale revelărilor Sale: S'a arătat sub chipul limbilor de foc în ziua Cincizecimii, în ipostaza porumbelului -- la Botezul Domnului, în plinătatea luminii, a razelor acesteia, de pildă, în Schimbarea la Faţă a Domnului. Întreaga lumină din icoane -- este lumina Dumnezeiască a Duhului Sfânt. Hristos Domnul a zis: "Cel, care m'a văzut pe mine, pe Tatăl L-a văzut". Astfel spus, dacă simţim să ne adresăm Tatălui sau Duhului Sfânt aflaţi în faţa sfintelor icoane, trebuie icoana lui Iisus Hristos să o căutăm. Şi atunci când pronunţăm Tatăl Nostru, merită tot icoana aceasta să o avem înaintea noastră.

-- Părinte Nikolai, ați amintit că în icoana Cincizecimii Duhul pogoară sub forma limbilor de foc. Se întâlnesc două variante ale acestei reprezentări: cu Maica Domnului și fără prezența Ei. Ce anume se reprezintă în aceste două cazuri: un fapt istoric sau Biserica, care primește Duhul?

-- Schema canonică a icoanei Cincizecimii conține scene de propedeutică: apostolii prezidează precum altădată ședeau bărbații învățați, discutând cu vioiciune și aflându-se în dispute aprinse, de accea au cu toții mâna dreaptă ridicată, care indică verva dialogului. Nu este un gest al binecuvântării reciproce, cum eronat s'a crezut, ci anume e semnul acestei dezbateri aprinse dintre ei. Tocmai de accea, schema aceasta iconografică este reprezentată după cuvintele Mântuitorului: ”Trebuie să mă întorc la Tatăl, ca de la Tatăl să vă trimit Duh Sfânt, care vă v-a învăța toate câte încă nu le știți și pe care nu le înțelegeți încă”. Și Duhul vine pentru a mărturisi despre Dumnezeirea lui Hristos. De aceea, Pogorârea Sfântului Duh peste apostoli -- este ziua de întemeiere a Bisericii.

Schema propedeutică presupune reprezentarea ucenicilor, cât și a învățătorului. Imaginile din catacombe arătau în acest fel: pe locul central tronează Hristos, din ambele părți încadrat de apostoli. Dar în ziua aceea a Cincizecimii Hristos s'a suit la ceruri, și El nu avea cum să stea printre apostoli, dar în mod nevăzut e prezent acolo, prin mijlocirea Duhului Sfânt. Iată de ce locul neocupat între apostoli -- între Petru și Pavel -- este locul Mântuitorului, și trebuie să rămână neocupat până la a Doua Sa Venire; nu-l poate ocupa nimeni.

Foarte just afirma Uspensky: ”Dacă am reprezenta-o acolo pe Maica Domnului, aceasta nu va mai fi icoana Cincizecimii, ci o icoană Marială”. Propovăduirea Dumnezeirii lui Hristos i-a învățat pe apostoli anume Duhul Sfânt, iar locul central în mijlocul apostolilor revine Învățătorului. Acest loc, putem spune, asigură tensiunea eshatologică a Bisericii. Și numeni altul nu poate prezida acolo.

Firește, nimeni nu o exclude pe Maica Domnului din Biserică, Doamne ferește! Doar că Ea, deși a asistat în ziua Cincizecimii alături de apostoli, nu poate ocupa un loc central. Icoana nu este o ilustrare a textului revelat, ci o binevestire paralelă despre același adevăr, doar cu alte mijloace. Tocmai absența Maicii Domnului din icoana Cincizecimii exprimă apostolatul bisericii. În capul Bisericii întotdeauna și în vecii vecilor, în chip nevăzut, este Hristos, dar lucrează prin Duhul Sfânt, iar icoana exprimă aceasta minunat.

Într'un timp era caracteristic pentru Occident să se reprezinte pe locul rămas vacant apostolul Petru. În cadrul eclesiologiei latine acest detaliu este pe de'a întregul logic. Acolo apostolul Petru este vicarul lui Hristos pe pământ, și episcopul Romei, simultan. S'au păstrat miniaturi în care acesta apare reprezentat de mari dimesniuni, iar preste el se pogoară Sfântul Duh, iar ceilalți apostoli stau la picioarele lui Petru, și îl privesc. Expresia eclesiologiei latine în cazul nostru este de neînchipuit.

-- În unele biserici lângă proscomidie e amplasată icoana Rugăciunii de pe Muntele Măslinilor. Icoana aceasta nu exprimă ținta rugăciunii, ci pe Însuși Hristos care se roagă Tatălui Său Ceresc. Cât de întemeiată e icoană acesta, și ce suport teologic are?

-- Nu am studiat în mod special istoria acestei icoane, dar compoziția ei este redactată târziu. Chiar dacă ar avea rădăcini mai vechi, acestea s'ar găsi exclusiv în imagini narative, ilustrative, didactice la Sfânta Scriptură. Probabil că în codex Rossanensis să fie o astfel de imagine. Trebuie cercetat, dacă e vreo sursă veche a acestei reprezentări. De ce nu-L putem reprezenta pe Mântuitorul în rugăciune? În principiu, o astfel de interdicție cu greu ne'o putem imagina. Dar asta nu e o icoană, e o miniatură, iar în fața acestei imagini nu se poate nimeni ruga, pentru că nu e destinată rugăciunii. Pentru rugăciune acest subiect nu se potrivește. Iar în ceea ce privește amplasarea acestei icoane în preajma jertfelnicului, să'mi fie cu iertare, dar ce legătură este între acest subiect și proscomidie? Proscomidia premerge pregătirea darurilor pentru Euharistie. Pot fi multe straturi ”simbolice” de interpretare a acestui loc, dar niciunul nu leagă nicidecum proscomidia de rugăciunea lui Hristos de pe Muntele Ghetsimani.

Interviu de părintele Andrei Dudchenko

AICI