Am vazut Inglourious Basterds.
Tarantino face un film perfect.
Oda adusa FILMULUI. Nimic real, totul poveste, fum si reverie, orice este posibil pe banda de celuloid. O minune. O joaca. O ironie. Ce va urma va fi, insa, discutabil.
Dar am vazut si The Limits of Control.
Jim Jarmusch nu face un film, el face o propunere. Ne propune sa nu ne mai miscam atat de mult daca vrem sa ne iasa ceva. Filmul lui Jarmusch este un instrument de supra-vietuire (ca opusa sub-vietuirii). Este, in acest film, un spirit ascetic. Acea asceza care se propunea subiectului uman pentru a nu cadea in luciferic. Umanismul traditional a crezut ca marsaluind si afirmandu-ne ca persoane (cu toate slabiciunile si ororile proprii) vom reusi sa erupem qua fiinte perfecte. In acest film am vazut sau mai bine zis am re-vazut ilustrata o noua dreptate. Dreptatea celui care trece prin toate anotimpurile cu anotimpul inimii lui. Dreptatea ne-prostului. A celui care nu cade la dame usoare caci asteapta mireasa inimii lui.
M-a facut fericit Tarantino, m-a destins. Dar il prefer pe Jarmusch. Pentru ca asa sunt eu, imi plac nodurile.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
:)
RăspundețiȘtergereTarantino e doar main stream, in timp ce Jarmush e profund.
daca ai vazut Mistery Train, Coffee and Cigarettes, Broken Flowers, dar mai ales Stranger Than Paradise (care pentru mine a avut o rezonanta specifica).
fraza aia celebra a celor doi pierde vara care vorbesc din masina cu un om ce astepta un autobuz, in frig...si isi zic "iti dai sema, poate omul ala lucreaza in fabrica...cum o fi sa lucrezi in fabrica, zi de zi..." au transmis teroarea acelui gand, mai eficient decat toti alienii balosi care ar putea sa te haleasca...ce poate fi mai rau decat sa te inghita Fabrica.
merci de recomandare, am sa vad si eu The Limits of Control.
iti recomand la schimb, "Distant" al lui Ceylan.
Doamne, ajuta