Zice Basescu ca Gardianul si RealitateaTv au deja avizul care spune ca filmul este trucat

Morrissey: Sinuciderea este un act onorabil

Celebrul cantaret Morrissey, considerat unul dintre cei mai influenti artisti care au existat vreodata, spune ca reflecteaza asupra ideii de a-si lua viata si descrie sinuciderea drept un act "onorabil", relateaza The Telegraph.

Fostul lider al formatiei The Smiths, celebru pentru versurile sale melancolice, crede ca sinuciderea este "un act de mare autocontrol".
Morrissey a fost intrebat, la Radio 4's Desert Island Discs, daca s-a gandit vreodata sa-si aleaga momentul in care va incheia socotelile cu viata.

"Da, m-am gandit. Cred ca autodistrugerea este onorabila. Intotdeauna am crezut asta. Este un act de mare control si inteleg oamenii care fac acest lucru", a raspuns el.

Intrebat ce ar lua pe o insula pustie, Morrissey a raspuns: "Fie as lua un pat, pentru ca imi place sa dorm, fie as lua o punga cu somnifere, pentru s-ar putea sa vreau sa ies repede din viata".
Pus sa aleaga intre cele doua, Morrissey a afirmat: "As alege patul ... imi place sa stau ascuns si sa ma scufund. Tutoror ne place sa dormim - este fratele mortii. Somnul inseamna decuplarea creierului si uitarea de noi insine".

Morrissey, in varsta de 50 de ani, care a lesinat pe scena luna trecuta, la un concert, spune ca se gandeste des la moartea sa.

"Sunt fascinat de cat de scurta este viata, pentru ca toti stim ca toporul va cadea...", spune el, declarandu-se fascinat de felul in care oamenii aleg sa-si foloseasca timpul, avand in vedere certitudinea permanenta a mortii.

"Cred ca lumea este intunecata si nebuna iar a fi om este o sarcina dificila. Toata lumea moare strigand, nimeni nu moare razand".

El a precizat ca inca de mic s-a simtit "separat" de ceilalti oameni.

"Am fost considerat dezechilibrat, lucru care m-a ajutat mult. Mi-a confirmat ca nu voi creste mare pentru a fi ca cei pe care ii stiam, am vrut o viata complet diferita".



Hotnews

Legea protectiei copilului si campania cu Basescu

Art. 22
(1) Copilul are dreptul la protejarea imaginii sale publice si a vietii sale intime, private si familiale.
(2) Este interzisa orice actiune de natura sa afecteze imaginea publica a copilului sau dreptul acestuia la viata intima, privata si familiala.
(3) Participarea copilului in varsta de pana la 14 ani la dezbateri publice in cadrul unor programe audiovizuale se poate face numai cu consimtamantul scris al acestuia si al parintilor sau, dupa caz, al altui reprezentant legal.
(4) Copiii nu pot fi folositi sau expusi de catre parinti, reprezentanti legali sau alte persoane responsabile de cresterea si ingrijirea lor, in scopul de a obtine avantaje personale sau de a influenta deciziile autoritatilor publice.
(5) Consiliul National al Audiovizualului monitorizeaza modul de derulare a programelor audiovizuale, astfel incat sa se asigure protectia si garantarea dreptului copilului prevazut la alin. (1).


Art. 89
(1) Prin abuz asupra copilului se intelege orice actiune voluntara a unei persoane care se afla intr-o relatie de raspundere, incredere sau de autoritate fata de acesta, prin care este periclitata viata, dezvoltarea fizica, mentala, spirituala, morala sau sociala, integritatea corporala, sanatatea fizica sau psihica a copilului.

Art. 99
(1) Copilul are dreptul la protectie impotriva oricarei forme de exploatare.
(2) Institutiile si autoritatile publice, potrivit atributiilor lor, adopta reglementari specifice si aplica masuri corespunzatoare pentru prevenirea, intre altele:
a) transferului ilicit si a nereturnarii copilului;
b) incheierii adoptiilor, nationale ori internationale, in alte scopuri decat interesul superior al copilului;
c) exploatarii sexuale si a violentei sexuale;
d) rapirii si traficarii de copii in orice scop si sub orice forma;
e) implicarii copiilor in conflicte armate;
f) dezvoltarii fortate a talentelor copiilor in dauna dezvoltarii lor armonioase, fizice si mentale;
g) exploatarii copilului de catre mass-media;
h) exploatarii copilului in cadrul unor cercetari ori experimente stiintifice.

Despre copii (NEAPARAT SA CITITI TOT)

Părinţii să-şi încredinţeze copiii lui Dumnezeu

Dumnezeu a dat primilor zidiţi, lui Adam şi Evei, marea binecuvântare de a deveni împreună-creatori cu El. În continuare părinţii, bunicii, etc. sunt şi ei împreună-creatori cu Dumnezeu, pentru că dăru­iesc trupul.

Dumnezeu, într-un anumit fel, este obligat să se intereseze de copii. Atunci când copilul se botează, Dumnezeu îi pune la dispoziţie un înger pentru a-l apăra. Aşadar copilul este ocrotit de Dumnezeu, de îngerul păzitor şi de părinţii lui. Îngerul păzitor este întotdeauna lângă el şi îl ajută. Cu cât creşte copilul, cu atât părinţii sunt eliberaţi de responsabilităţi. Dacă părinţii mor, atunci Dumnezeu de sus şi de aproape, precum şi îngerul păzitor de aproape, continuă să-l ocrotească necontenit pe copil.

Părinţii trebuie să-i ajute duhovniceşte pe copiii lor încă de când sunt mici, pentru că atunci metehnele lor sunt mici şi uşor se pot tăia. Sunt precum cartoful proaspăt, care se cojeşte uşor, atunci când îl razi puţin. Căci dacă se va învechi trebuie să iei cuţitul pen­tru a-l curăţa, iar dacă este şi puţin stricat, trebuie să tai mai în adânc. Atunci când copiii sunt ajutaţi de mici şi se umplu de Hristos, vor fi lângă El totdeauna. Şi chiar dacă ar devia puţin atunci când vor creşte, datorită vârstei sau a unei rele prietenii, pe urmă iarăşi se vor întoarce la El. Pentru că frica de Dumnezeu şi evlavia care au adăpat inimile lor încă din vârsta copilăriei nu este cu putinţă să fie uitate vreodată.

Apoi, în perioada adolescenţei, care este vârsta cea mai grea, grija părinţilor pentru copiii lor este mai mare, până ce îi vor ţine la şcoală şi îi vor căsători. Atunci părinţii să facă tot ceea ce pot pentru a-i ajuta, iar ceea ce nu pot face, pentru că întrece puterile lor, să o încredinţeze Atotputernicului Dumnezeu. Când părinţii îşi încredinţează copiii lor lui Dumnezeu, atunci El este obligat să-i ajute în lucrurile care nu se pot face omeneşte. Dacă, de pildă, copiii [adolescenţi] nu ascultă, să-i încredinţeze lui Dumnezeu, iar nu să caute diferite moduri de a-i constrânge. Mama să-i spună lui Dum­nezeu: “Dumnezeul meu, copiii mei nu mă ascultă. Eu nu pot face nimic. Ai grijă Tu de ei!”.

Alaltăieri, la priveghere mi-a făcut o deosebită impresie o mamă pe care o cunoşteam de multă vreme. A venit să ia binecuvântare. Dar văd că are cu ea numai pe copiii cei mai mari. “Unde sunt cei mici?” o întreb. “Acasă, Părinte, îmi răspunde. Fiind o zi aşa de mare am vrut să venim la priveghere şi m-am sfătuit cu soţul: «Deoarece mergem la priveghere şi nu la distracţii, Dumnezeu va trimite un înger să-i păzească pe micuţii noştri»“. Rar mai întâlneşti astăzi o astfel de încredere în Dumnezeu, pentru că acum, aşa cum a dispărut încrederea copiilor în părinţi, tot astfel a dispărut şi încrederea părinţilor în Dumnezeu.

Şi auzi adeseori pe mulţi părinţi spunând: “De ce tocmai copilul nostru să apuce pe un drum rău? Doar noi mergem regulat la biserică”. Şi aceasta se întâmplă pentru că părinţii nu-I dau lui Hristos şurubelniţa ca să le strângă puţin copiilor lor vreun şurub slăbit, ci vor să le facă ei singuri pe toate.

Şi cu toate că există Dum­nezeu, Care ocroteşte copiii, şi îngerul lor păzitor este mereu lângă ei, ocrotindu-i şi el la rândul său, părinţii se neliniştesc până se îmbolnăvesc. Şi deşi sunt oameni credincioşi, se comportă ca şi când nu ar exista Dumnezeu şi înger păzitor, împiedicând astfel intervenţia dumnezeiască. În timp ce ar trebui să se smerească şi să ceară ajutor de la Dumnezeu şi atunci Bunul Dumnezeu le va ocroti copiii lor.

Renaşterea duhovnicească a copiilor

- Părinte, pentru educaţia copiilor sunt răspunză­tori numai părinţii?

- Cea mai mare răspundere o au părinţii, pentru că, potrivit cu educaţia ce o vor da copiilor lor, aceştia vor deveni clerici buni, dascăli buni, etc. şi vor ajuta şi ei la rândul lor atât pe copiii lor, cât şi pe ceilalţi. Iar din­tre părinţi mama are răspundere mai mare pentru educaţia copiilor.

Dacă părinţii, în perioada în care copilul este încă în pântecele mamei lui, se roagă, trăiesc duhovniceşte, copilul se va naşte sfinţit. Iar în continuare, dacă îl vor ajuta duhovniceşte, va deveni un om sfinţit şi va ajuta societatea, fie că va sluji în biserică, fie că va ajunge într-un post de răspundere, etc. Cu toţii tre­buie să-i ajutăm pe copii să devină oameni cinstiţi şi astfel să rămână puţin aluat pentru generaţiile viitoare. Pentru că acum, aşa cum merg lucrurile, este pe cale să dispară şi aluatul. Şi dacă va dispărea aluatul, ce se va întâmpla după aceea?

Părinţii care nasc copii şi le dăruiesc trupul trebuie să contribuie, pe cât pot, şi la renaşterea lor duhovnicească. Pentru că omul, dacă nu renaşte duhovniceşte, va merge în iad. Apoi, ceea ce nu pot face ei înşişi pentru copiii lor, să o încredinţeze dascălilor. De aceea şi biserica noastră spune: “Pe părinţii şi învăţătorii noştri…” (Din ectenia de la sfârşitul miezonopticii). Există însă şi Părinţi duhovniceşti, care deşi nu au copii, pot însă ajuta mai eficient la educaţia copiilor, pentru că lucrează la renaşterea lor duhovnicească.

Vreau să spun că toţi trebuie să ajutăm, fiecare în felul său, cu exemplul său, pentru renaşterea duhovnicească a copiilor, astfel încât şi în această viaţă să trăiască în pace şi în cealaltă să meargă în Rai. Atunci când copiii vor deveni oameni duhovniceşti, nu vor mai trebui nici legi, nici alt mod de constrângere. “Legea nu este pusă pentru cel drept” (ITim. 1, 9), ci pentru călcătorii de lege. Stăpânirea duhovnicească este mai presus decât stăpânirile omeneşti.

Exemplul părinţilor

- Părinte, atunci când copilul nu ascultă şi se împotriveşte, cum trebuie să procedeze părinţii?

- Dacă nu ascultă copilul şi se comportă urât, înseamnă că există o pricină. Se poate ca el să fi văzut scene urâte, sau să fi auzit cuvinte murdare în casă sau în afara ei. Oricum, pe copii îi ajutăm în proble­mele duhovniceşti mai ales prin exemplul nostru şi nu prin constrângere.

Iar cel mai mult îi ajută mama prin purtarea, prin ascultarea şi respectul ei faţă de soţ. Dacă în vreo problemă are o părere diferită faţă de cea a soţului, niciodată să nu şi-o exprime în faţa copiilor, pentru ca să nu o folosească cel viclean, niciodată să nu strice încrederea copiilor în tatăl lor, ci, chiar şi atunci când el este vinovat, ea să-l îndreptăţească. Dacă, de pildă, acesta se poartă urât, să le spună copi­ilor: “Tata este obosit, pentru că a lucrat toată noaptea ca să termine o treabă urgentă. Iar aceasta pentru voi o face”.

Mulţi părinţi se ceartă în faţa copiilor şi astfel le dau lecţii urâte, iar sărmanii copii se întristează. După aceea, părinţii, ca să-i mângâie, le fac toate hatârurile. Merge tatăl şi-l ia pe copil cu binişorul: “Puiu’ tatii, ce vrei să-ţi cumpăr?”. Merge apoi mama, să-l alinte şi ea un pic şi astfel copiii cresc mofturoşi şi pretenţioşi. Iar după aceea, dacă părinţii nu le pot da lucrul pe care copiii lor îl cer, aceştia îi ameninţă că se vor sinucide.

Şi văd cât de mult îi ajută pe copii exemplul bun al părinţilor. Astăzi au venit două fetiţe – una să fi avut vreo trei ani, iar cealaltă patru – cu părinţii lor, care erau foarte evlavioşi. Cât de mult m-am bucurat de ele! Erau ca nişte îngeraşi. Stăteau pe scaun şi-şi aco­pereau genunchii cu rochiţele lor. Aveau o sfială, un respect. Şi toate acestea proveneau din comporta­mentul părinţilor. Când copiii îi văd pe părinţii lor că au dragoste între ei, că se respectă unul pe altul, că se poartă cu bună cuviinţă, că se roagă, etc atunci ei le întipăresc pe acestea în sufletul lor. De aceea spun că cea mai bună moştenire pe care părinţii o pot lăsa copiilor lor este evlavia lor.

Să fi văzut o fetiţă din Australia câtă nobleţe avea! Eram în Camberra. Văzusem pe ultimii oameni care veniseră acolo şi peste puţin trebuia să plecăm. Deo­dată văd că se opreşte o maşină şi din ea coboară o pereche cu fetiţa lor. “Părinte, bine că v-am prins!”, îmi spun aceia. “Da, peste puţin timp vom pleca”. “Părinte, îmi spune soţul, pe mine puteţi să nu mă primiţi, ci doar puţin pe soţia mea, să se uşureze, deoarece este sensibilă”. Am mers puţin mai deoparte cu acea femeie, ca să-mi spună ce dorea. Fetiţa a venit şi ea în urma mamei ei. “Stai acolo, i-am spus, ca să vină mama ta”. “Tu ai mamă?” mă întreabă fetiţa. “Nu am”, îi răspund. Şi văd cum ochii ei se umplu de lacrimi. “Vrei să ţi-o dau pe mama mea?” mă întreabă din nou. Atunci o întreb şi eu: “Dar tu ai bunic?”. “Nu” îmi răspunde. “Vrei un bunic?”. “Vreau. Dar cum doreşti? Să stai tu acasă la noi, sau să venim noi acasă la tine?” mă întreabă. Câtă nobleţe! Copil mic şi s-o jertfească pe mama ei! Şi să vedeţi cum i-a copiat pe părinţii ei. Şi tatăl ei avea multă nobleţe. L-am îmbrăţişat, l-am sărutat şi l-am felicitat. Câte binecuvântări nu i-am dat. Astfel de oameni mişcă şi pe omul cel mai împietrit la inimă, cu cât mai mult pe Dumnezeu.

Copiii trebuie să se sature de afecţiune şi dragoste în sânul familiei

Copilul are nevoie de multă dragoste şi afecţiune, precum şi de multă povăţuire. Vrea să stai lângă el, să-ţi spună problemele lui, să-l mângâi, să-l săruţi. Atunci când copilul cel mic este câteodată neliniştit şi face zburdălnicii, dacă mama lui îl ia în braţe, îl mângâie şi-l sărută, se linişteşte. Dacă de mic copil se satură de dragoste şi afecţiune, mai târziu va avea pu­tere să înfrunte toate problemele vieţii.

Astăzi însă, cei mai mulţi copii îi văd pe părinţii lor numai seara, pentru puţin timp, şi astfel nu se satură de dragoste. De multe ori părinţi care sunt învăţători sau medici şi se ocupă la serviciul lor cu copiii, atunci când se întorc acasă nu mai au afecţiune şi pentru copiii lor. Sunt obosiţi, căci li s-a terminat bateria. Pe de o parte, tatăl se întinde în fotoliu, ia ziarul ca să citească ceva şi nu se ocupă deloc de copil, pe care, deşi se apropie de el, îl alungă, în loc să-i vorbească şi să-l mângâie. Iar pe de altă parte, mama se duce să pregătească ceva de mâncare, neavând nici ea timp să se ocupe de copii şi astfel sărmanii copii cresc lipsiţi de dragoste.

Sau vezi unele cadre militare, care, fiind obişnuite să dea pedepse severe soldaţilor atunci când nu se supun, vor să impună şi în familie disciplina mi­litară şi astfel se poartă aspru cu copiii lor sau chiar le dau şi câte o palmă pentru lucruri neînsemnate. La fel şi unii judecători nu arată dragoste şi afecţiune faţă de copiii lor, ci atunci când aceştia fac vreo poznă deschid şi acasă proces. De aceea aceşti copii vor avea mai târziu probleme psihologice.

Suferinţa copiilor din pricina părinţilor

- Părinte, o mamă ne-a întrebat ce să facă cu fiica ei care o huleşte pe Maica Domnului.

- Să cerceteze de unde provine răul. Uneori, în ast­fel de cazuri părinţii sunt de vină. Atunci când ei înşişi nu se comportă cum trebuie, nu-i ajută pe copii şi astfel aceia vorbesc cu obrăznicie. În aceste cazuri primesc o înrâurire diavolească şi reacţionează urât. Alteori părinţii cred că îi vor face buni pe copiii lor cu sila. Dar intră şi egoismul la mijloc şi le vorbesc copi­ilor cu înverşunare, în timp ce întotdeauna ar trebui să se poarte cu ei cu multă bunătate.

Astăzi o femeie m-a scos din sărite. Avea un copi­laş pe care îl bătea fără milă. De frică, tremura tot sărmanul. Nu putea vorbi, căci îşi zdruncinase nervii. “Are diavol”, i-au spus unii, iar ea îl lăsa flămând pe copil, chipurile să fugă diavolii. “Nu-i dau să mănânce, îmi spune, pentru a pleca diavolul din el”. “Bre, femeie, eşti în toate minţile?” îi spun. “Dă-i copilului să mănânce. Caută să-ti izgoneşti diavolii din tine. Tu eşti pricina schilodirii copilului. Copilul nu are diavol, ci tremură pentru că se teme de tine că-l baţi mereu”. „Îl împărtăşeşti regulat?“. “Nu” îmi răspunde. Înţelege-te cu ea dacă poţi.

- Părinte, oare nu din pricină că uneori copilul înjură spun că are diavol?

- Înjură? Când mama îl zoreşte pe copil până îl sufocă, atunci nu ştie nici el ce mai face. Îndrăcită este mama lui, iar nu copilul.

Oricum, vom vedea lucruri surprinzătoare în Ziua Judecăţii. În vremea idolatriei mamele îşi ardeau copi­ii înaintea statuii lui Moloh, pentru a lua parte astfel la doxologia adusă în cinstea acestui zeu. Dacă ar fi cunoscut ele pe adevăratul Dumnezeu ce jertfe nu ar fi făcut! Aceste mame vor avea circumstanţe atenu­ante în Ziua Judecăţii, deoarece au fost atrase cu înşelăciune la acest păcat. Însă mamele de astăzi, cu nepăsarea pe care o au faţă de copiii lor, ce circum­stanţe atenuante vor avea? Acestora le va spune Dum­nezeu: “Aţi cunoscut pe adevăratul Dumnezeu, v-ati botezat, ati auzit şi aţi învăţat atâtea lucruri, însuşi Dumnezeu S-a răstignit ca să vă mântuiască, dar voi ce aţi făcut? Vă venea greu chiar şi numai să vă duceţi copiii la biserică să-i împărtăşiţi. Acele femei credeau că Moloh este adevăratul Dumnezeu şi de aceea îi aduceau ca jertfă chiar şi pe copiii lor. Dar voi ce aţi făcut?”.

Greşelile părinţilor le plătesc copiii. Unii părinţi îşi distrug copiii, însă Dumnezeu nu este nedrept, ci are o deosebită dragoste faţă de copiii nedreptăţiţi din lumea aceasta, fie de către părinţi, fie de către alţi oameni. Atunci când din pricina părinţilor copilul o ia pe un drum strâmb, Dumnezeu nu-l va lăsa, pentru că i se justifică ajutorul dumnezeiesc. El va rândui astfel lucrurile încât să-l ajute. Iată, vedem pe unii tineri, dar şi pe unii bătrâni, cum la un moment dat fac dintr-odată o întoarcere spre bine.

Îmi aduc aminte de o ast­fel de împrejurare. Într-o familie cu doi copii, tatăl, mama şi fiica erau atei. Băiatul se încurcase mai întâi cu marxismul, dar acesta nu l-a satisfăcut. S-a dus apoi şi la hinduişti, dar nici hinduismul nu i-a plăcut şi, în cele din urmă, a venit în Sfântul Munte. Venea adese­ori la mine la Colibă, dar mergea şi la alte chilii. Iar părinţii lui, în tot acest răstimp, se rugau pentru el, zicând: “Hristoase al meu. Maica Domnului, păziţi-ne copilul!”. După ce a stat o bucată de vreme în Sfântul Munte şi oarecum şi-a revenit şi s-a întărit duhovniceşte, s-a întors acasă – pentru că nu era pentru monahism – şi i-a ajutat duhovniceşte pe tatăl şi pe mama sa. Acum îl văd pe tatăl său stând la priveghere în strana cea dintâi. La biserică citeşte psalmul Vecerniei, iar acasă citeşte Vecernia, Pavecerniţa şi Paraclisul. Cum le-a rânduit Dumnezeu! Diavolul a vrut să facă rău, dar Dumnezeu a iconomisit astfel lucrurile, încât i-a adus pe calea cea bună.

- Şi pe fată, Părinte?

- Şi ea vine încet-încet, căci Dumnezeu îi dă prile­juri de întoarcere.

- Părinte, unii părinţi care încep să trăiască duhov­niceşte la o vârstă înaintată, se mâhnesc pentru că nu au dat o educaţie creştinească copiilor lor atunci când erau mici.

- Dacă au pocăinţă sinceră şi-L roagă pe Dumnezeu ca să-i ajute pe copiii lor, atunci El va face ceva pentru ei, le va arunca vreun colac de salvare, pentru a se izbăvi din furtuna în care se află. Şi chiar dacă nu-i vor ajuta oamenii, se poate ca un lucru pe care îl vor vedea să-i ajute să facă o întoarcere bună. Să ştiţi că aceşti părinţi au avut de mici o dispoziţie bună, dar nu au fost ajutaţi de familia lor şi de aceea sunt îndreptăţiţi să primească ajutorul dumnezeiesc.

- Părinte, există copii care trăiesc duhovniceşte, dar întâmpină multe greutăţi de la părinţii lor, care sunt indiferenţi.

- De aceşti copii Dumnezeu se îngrijeşte mai mult decât de ceilalţi care au părinţi ce trăiesc duhov­niceşte, aşa precum se îngrijeşte şi de cei orfani.

Înrâuririle pe care le primesc copiii de la cei din jur

- Părinte, de la ce vârstă încep copiii să fie influ­enţaţi de către cei din jur?

- Copiii îi copiază pe părinţi încă din leagăn. Imită ceea ce fac cei mari şi le înregistrează pe toate în “caseta” lor goală. De aceea părinţii trebuie să se nevoiască să-şi taie patimile lor. Indiferent dacă unele le-au moştenit de la proprii lor părinţi, ei vor da socoteală lui Dumnezeu, nu numai pentru că nu s-au nevoit să le taie, ci şi pentru că le transmit copiilor lor.

- Părinte, cum se face că doi fraţi, care au primit de mici aceeaşi educaţie în familie, nu seamănă deloc între ei?

- Adeseori copilul primeşte multe înrâuriri de la cei din afara familiei. Dar atunci când va creşte, dacă are intenţie bună, Dumnezeu îl va lumina mai mult pentru a înţelege înrâuririle negative pe care le-a primit şi pen­tru a se nevoi să le lepede.

Astăzi există în lume multă răutate. Vor să-i dis­trugă pe copii de mici. În loc să-i frâneze de la rău până vor ajunge mari, îi împiedică de a face binele. Apoi sărmanii, după ce cad în păcat şi se chinuiesc, vor să se ridice, dar nu ştiu cum. Pentru că de vor apuca pe povârnişul cel dulce, cu greu se mai pot opri.

Vin la mine la Colibă tineri de douăzeci şi cinci, douăzeci şi şapte de ani, care consumă droguri, şi cer sărmanii ajutor. S-a întâmplat odată să ajut unul-doi tineri să facă întoarcerea cea bună, iar acum îl aduc pe prietenul lor şi prietenul prietenului lor ca să-i ajut. Ţi se sfâşie inima de durere. Un tânăr, sărmanul, con­suma droguri puternice şi se netrebnicise cu totul. Mâinile şi dinţii îi erau în ultimul hal. După aceea s-a lăsat de ele şi a ajutat şi pe alţi tineri. Avea cândva în jur de cincisprezece tineri în anturajul său şi fiecare spunea: “Sunt al lui cutare”. Adică îl aveau de “stareţ”, însă mulţi din tinerii aceştia au ajuns în prăpastie, îşi fac injecţii, îşi vând sângele, etc. Se distrug şi pe ei înşişi şi pe părinţi. Şi uită-te, tatăl moare de comoţie cere­brală, mama de inimă sau de ficat…

Dragostea dintre fraţi

Părinţii trebuie să cultive dragostea dintre fraţi şi atunci când vor să-l ajute pe cel mai slab, să pregă­tească terenul, luând consimţământul fratelui mai pu­ternic. Adică să-l ajute să înţeleagă că, într-adevăr, fratele lui are nevoie de sprijin. Dreptatea este a lui Dumnezeu şi trebuie să se împartă în mod egal, atât celui mai mare, cât şi celui mai mic. Celui mai mare cu respect, iar celui mai mic cu dragoste, fără a vătăma pe vreunul. Lucrul acesta se arată şi în Deuteronom. Dacă, de pildă, este vinovat cel mare, vom îndreptăţi pe cel mic, însă fără să-l mustram pe cel mare în faţa celui mai mic, ci să discutăm cu el separat, astfel încât să-l facem să-şi înţeleagă greşeala.

- Părinte, cum se poate înfrunta invidia care apare de obicei la fraţii cei mai mari faţă de cei mai mici?

- Invidia este o patimă. Însă atunci când copilaşul este de trei ani, iar mama lui îl alăptează pe frăţiorul lui nou-născut, este oarecum îndreptăţit să-l invidieze, deoarece cu puţin timp mai înainte el era alăptat. Îl vede pe frăţiorul lui în braţele mamei sale şi spune: “Până ieri mama m-a avut în braţe, iar acum m-a dat deoparte”. Dar dacă are bunică, are cine să-l mângâie.

Când însă copilul ajunge la vârsta de patru ani, trebuie să invidieze mai puţin. Iar când ajunge la şase ani, mama lui trebuie să-i spună: “Acum eşti ditamai flăcăul. Care mamă mai poartă în braţe un copil atât de mare?”. Dacă îl va ajuta pe copil să înfrunte astfel situaţiile, atunci el îşi va aduce aminte de mama lui numai atunci când există un motiv. Dar a o ţine pe mama lui mereu de fustă este un lucru bolnăvicios.

Anturajele îi influenţează foarte mult pe copii

- Părinte, cum se face că un tânăr care de mic a trăit duhovniceşte şi a avut mărime de suflet ajunge în situaţia de a apuca pe căi cu totul greşite?

- Să nu judecăm, că sunt mulţi factori care influenţează. Copiii care trăiesc lumeşte, fără luare aminte, sunt mustraţi de conştiinţă atunci când văd pe copiii care duc o viaţă curată, duhovnicească şi de aceea vor să-i atragă şi pe ei. Odată doi copii mergeau pe undrum. Unul dintre ei la un moment dat s-a împiedicat şi a căzut într-o groapă cu noroi, murdărindu-se din cap până în picioare. După ce au mai mers puţin, cel murdar l-a îmbrâncit pe prietenul său într-o altă groapă, ca să se murdărească şi acela, deoarece se simţea stânjenit ca el să fie murdar, iar celălalt curat.

Anturajele îi influenţează mult pe copii. Atunci când eram mic aveam sădită în firea mea dragostea. Când împreună cu fraţii mei plecam undeva cu catârii, căutam să-i pun călare, iar pe cel mai mic îl luam în spate. Odată, când un frate de al meu a omorât o păsărică, m-am mâhnit foarte mult şi l-am certat. Am luat apoi păsărica şi am îngropat-o plângând. În acea vreme mă împrietenisem cu copii de vârsta mea. Mergeam în pădure, ne rugam, citeam Vieţile Sfinţilor şi posteam. De la un timp însă mamele lor au început să nu-i mai lase să vină cu mine. “Nu faceţi prietenie cu acesta, le spuneau, că o să vă chinuiască”. Şi astfel m-au lăsat singur. Apoi au început să-şi bată joc de mine, să mă poreclească “călugărul” şi să-mi facă viaţa un chin. Ajunsesem la un moment dat să nu mai pot suferi bătaia de joc. Atunci am spus şi eu: “Voi merge să mă joc cu copiii mai mari”. Am început aşadar să mă împrietenesc cu acei copii. Am găsit nişte gumă şi mi-am făcut o praştie. Mai întâi trăgeam cu praştia la o ţintă. Apoi am luat alice şi am devenit cel mai bun ţintaş. Odată am tras într-o păsărică, şi văzând-o moartă mi-am revenit. Am aruncat şi praştia şi alicele. “Tu plângeai atunci când fratele tău a omorât o păsărică, mi-am spus, şi l-ai certat, dar tu unde ai ajuns? Acum omori păsări, dar încet-încet vei ajunge să ucizi şi animale”. Şi într-adevăr, dacă aş fi continuat astfel aş fi ajuns să vânez animale şi după aceea chiar le-aş fi jupuit.

De la o astfel de sensibilitate sufletească la ce fel de răutate poate ajunge cineva, dacă nu ia aminte şi este atras în anturaje rele! În timp ce prieteniile bune ajută mult. Dumnezeu i-a umplut pe oameni cu diferite harisme. Iar omul, aşa cum vede strâmbătura celor­lalţi, tot astfel poate vedea şi virtutea lor şi să-i imite.

Ajutorarea copiilor

În casă este absolut necesar să existe o atmosferă de dragoste şi pace. De fiecare dată când copilul va primi în familie puţină dragoste, dar la un moment dat va aluneca puţin, se va întoarce, deoarece va vedea că nu poate afla dragoste în altă parte, ci numai făţărni­cie. Dar atunci când îşi va aduce aminte de scenele urâte din familie, certuri şi neînţelegeri, cum îl va trage inima să se mai întoarcă?

- Părinte, ce trebuie să facă părinţii atunci când copilul pleacă de acasă?

- Să încerce să păstreze o cât de mică legătură cu el, astfel încât atunci când îşi va reveni, să se poată întoarce acasă. Să-i vorbească cu bunătate, să-i creeze probleme de conştiinţă pentru a-l ajuta. Dacă, de pildă, copilul umblă noaptea, atunci mama lui să-i spună: “Copilaşul meu, ascultă-mă puţin! Dacă tu ai fi fost în locul meu şi copiii tăi s-ar fi întors acasă noaptea târziu, nu te-ai fi neliniştit?”.

(…)

Este bine ca părinţii să arate copilului lor că se mâhnesc pentru neoranduielile pe care le face şi să se roage pentru el, iar nu să-l zorească. Rugăciunea care se face cu durere aduce rezultate eficiente. Dacă şi după aceasta copilul va face vreo greşală gravă, atunci părinţii să intervină, dar cu grijă. Însă de nu este serioasă, să o treacă puţin cu vederea, pentru a nu-l irita pe copil şi astfel să-i înrăutăţească situaţia sa, îndepărtându-l cu totul de ei. Să se roage lui Hristos şi Maicii Domnului să-l ocrotească.

Rugăciunea părinţilor, dar mai ales a mamei, deoarece se face din inimă şi cu durere, este repede auzită. [Vezi si cuvantul Sfantului Serafim de Virita: “Nici o picatura din lacrimile mamei nu piere in zadar! Rugaciunea mamei are mare putere“].

Atunci când eram în Schitul Ivirului, a venit la mine un tânăr. Era plecat de la părinţi şi umbla prin Halkidiki. Aici s-a lipit de un grup de închinători care veneau în Sfântul Munte şi astfel a venit şi el împreună cu aceia. Era ateu, hulitor şi foarte obraznic. Avea o inteligenţă diavolească şi nu credea în nimic. îi înjura pe toţi, mici şi mari. L-am luat cu binişorul şi l-am adus cât de cât pe calea cea bună. L-am şi tuns chiar, pen­tru că avea părul lung. “Ascultă, îi spun, ai o mamă binecuvântată. Rugăciunile ei te-au adus aici”. “Da, Părinte, îmi spune acela. Umblam prin Halkidiki şi nici eu nu mi-am dat seama cum am ajuns aici“. “Dacă va afla mama ta că ai venit aici în Sfântul Munte, şi te va mai vedea şi tuns, foarte mult se va bucura”. “Dar de unde ştii, Părinte? Într-adevăr, se va bucura mult mama mea atunci când mă va vedea aşa schimbat“. Dumnezeu l-a împins când dintr-o parte, când din alta până ce l-a dus la “meşter”. Câtă rugăciune trebuie să fi făcut sărmana lui mamă.

Certarea şi lauda copilului

Părinţii trebuie să ia aminte să nu-i certe pe copiii lor seara, pentru că în timpul nopţii ei nu au cum să-şi risipească mâhnirea, iar întunecimea nopţii o înnegreşte şi mai mult. Încep să se gândească cum să se împotrivească, caută diferite soluţii, intră la mijloc şi diavolul şi astfel pot ajunge şi la deznădejde. În timpul zilei, chiar de ar spune copiii: “O să fac asta şi asta”, atunci când sunt certaţi, însă ieşind afară din casă vor uita cele plănuite de ei şi astfel li se risipeşte mâh­nirea.

- Părinte, bătaia ajută pe copii să se îndrepte?

- Pe cât se poate părinţii să o evite. Să încerce cu bunătate şi cu răbdare să-l facă pe copil să înţeleagă că ceea ce face nu este corect, numai când copilul este mic şi nu înţelege că ceea ce vrea să facă este primejdios, numai atunci îl ajută, căci primind o palmă va ţine minte să nu mai facă altădată. Frica de a nu mai primi cumva vreo palmă i se face copilului ca o frână care îl protejează. Atunci când eram mic mă ruşinam mai mult de mama mea decât de tatăl meu.

Amândoi mă iubeau şi îmi voiau binele. însă fiecare mă ajuta în felul său. Tatăl meu era aspru. Atunci când făceam vreo neorânduială, ca nişte copii ce eram, ne dădea câte o palmă. Pe mine când mă bătea, mă potoleam puţin, dar trecându-mi durerea, uitam şi de bătaie şi de sfaturile lui. Şi aceasta o făcea nu pentru că nu mă iubea, ci din dragoste mă bătea. Mi-aduc aminte că odată – eram cam de trei ani – tatăl meu mi-a dat o palmă de m-a zvârlit cât colo. Ce se întâm­plase? Alături de casa noastră era o casă părăsită. Proprietarii ei plecaseră în America şi casa se dărâmase, în curtea ei era un smochin ale cărui ramuri ajungeau până în drum. Era vară şi smochinul era încărcat de roade. În timp ce mă jucam cu alţi copii, vine un vecin şi mă ridică în sus ca să-i iau câteva smochine, pentru că el nu ajungea până la ele. I-am rupt vreo cinci-şase, iar el mi-a dat înapoi două. Atunci când tatăl meu a aflat despre aceasta, s-a mâniat foarte tare. Mi-a dat o palmă atât de puternică, încât am început să plâng. Mama, care era de fată, s-a întors spre el şi i-a spus: “De ce-l loveşti pe copil? Ce ştie el? Este un copil. Cum poţi suferi să-l auzi plângând?”. “Dacă ar fi plâns atunci când l-a ridicat acela să ia smochine, nu ar mai plânge acum, a spus tatăl meu. Dar se vede că a vrut şi el să mănânce câteva smochine. De aceea lasă-l să plângă acum”. Cum aş fi îndrăznit să mai fac a doua oară?

Şi mama îmi vedea poznele mele şi se mâhnea, dar avea o nobleţe sufletească, deoarece, atunci când făceam vreo poznă, îşi întorcea capul în cealaltă parte şi se făcea că nu mă vede, ca să nu mă mâhnească. Dar mie, acest comportament al mamei îmi sfâşia inima. “Ia te uită, îmi spuneam, eu am făcut o poznă atât de mare, iar mama nu numai că nu mă bate, ci se face că nici nu mă vede! Altădată n-o să mai fac. Cum aş putea să o mai mâhnesc din nou?“. Cu acest com­portament al ei, mama mă ajuta mai mult decât mi-ar fi dat palme. Eu însă nu profitam de aceasta, ca să spun: “Ei, acum mama nu mă vede, hai să fac o poznă şi mai mare”. În timp ce tatăl meu de îndată ce făceam ceva, tac! îmi dădea o palmă. Vezi, amândoi mă iubeau, dar ceea ce mă îndrepta mai mult era purtarea nobilă a mamei mele.

- Părinte, unii copii însă sunt foarte obraznici: strigă, aleargă, pricinuiesc pagube. Cum să evite părinţii bătaia în astfel de cazuri?

- Ascultă, nu sunt vinovaţi copiii, deoarece ei, pen­tru a creşte normal, au nevoie de curte ca să se poată juca. Acum, sărmanii, sunt închişi în blocuri şi sunt constrânşi, nu pot alerga liberi, nu se pot juca, nu se pot bucura. Părinţii nu trebuie să se mâhnească atunci când copilul lor este vioi, căci un astfel de copil are multă energie înlăuntrul său şi poate spori mult în viaţă dacă o pune în valoare.

Constrângerea nu-i ajută pe copii

Unii părinţi îi constrâng peste măsură pe copiii lor şi mai ales în fata străinilor. Se comportă de parcă ar avea un catâr, pe care îl bat cu varga ca să meargă drept înainte. Ţin şi frâiele în mână şi îi spun: “Să mergi liber!“. Apoi aceşti copii ajung până acolo încât îi lovesc pe părinţii lor. Astăzi a venit o mamă cu copilul ei – un cogeamite flăcău – care era bolnav. “Părinte, ce să fac? mă întreabă. Copilul meu nu mănâncă şi nici măcar nu vrea să ne mai vadă”. I-am spus ce să facă, dar aceea iarăşi mă întreabă: “Părinte, ce să fac?”.

- Părinte, nu cumva nu a înţeles ce i-aţi spus?

- Cum nu a înţeles? I-am spus aşa: “Eu nici un ceas nu aş putea sta cu tine, cum dar să mai poată sta copilul tău? L-ai înnebunit!”. “Nu! îmi spune. Eu îmi iubesc copilul”. “Cum îl iubeşti de vreme ce nu se odih­neşte lângă tine? Vrea să plece de acasă, deoarece îşi doreşte un alt mediu. Când se află departe de voi, copilul se simte foarte bine. Faptul că nu vă vrea arată că şi voi sunteţi de vină. Nu-l mai iritaţi. Îl nenoroceşti pe copil aşa cum te porţi cu el. Poartă-te cu el cu bunătate şi răbdare“. După ce i-am spus toate acestea, mă întreabă din nou: “Ce să fac, Părinte, că nu ne vrea copilul?”. Cum să te poţi înţelege cu ea? Copilul să fie sănătos, iar ea să-l considere nătâng. În cazul acesta mama suferă de vătămare de minte.

Prin constrângere părinţii nu-i ajută pe copii, ci îi sufocă. Mereu le spun: “Să nu faci aceasta!”, “Să nu faci aceea!”, “Lucrul acesta să-l faci aşa”, etc. însă trebuie să tragă frâiele astfel încât să nu se rupă. Să-i mustre cu bunătate pe copii ca să-i aducă pe calea cea bună, iar nu să creeze prăpastie între ei. Să facă ceea ce face un grădinar bun atunci când plantează un copăcel: îl leagă uşor cu o sforicică de un ţăruş, ca să nu se strâmbe şi să se rupă atunci când îl apleacă vântul într-o parte şi alta. Îl împrejmuieşte cu un gărduţ şi în acelaşi timp îl udă şi-l păzeşte de capre până îi cresc ramurile. Căci de-l rod caprele nu mai este bun de nimic, pentru că nici rod nu face şi nici umbră nu tine. Numai atunci când îi cresc ramurile, grădinarul îi scoate gărduţul, iar copacul rodeşte şi la umbra lui se pot odihni şi caprele şi oile şi oamenii.

Însă părinţii, de multe ori, dintr-o grijă exagerată, vor să-l lege pe copil cu sârmă, în timp ce ar trebui să-l lege uşor, ca să nu-l rănească. Ar trebui să încerce să-i ajute pe copii printr-o purtare nobilă, purtare care cultivă mărinimia în sufletele lor, astfel încât să simtă binele ca pe o necesitate. Să le explice ceea ce este bine, pe cât se poate cu bunătate, cu dragoste şi cu durere în suflet. Mi-aduc aminte de o mamă căreia, atunci când îi vedea pe copilaşii ei făcând vreo poznă, ochii i se umpleau de lacrimi din pricina durerii şi spunea: “Nu aşa, copilaşul meu cel scump”. Şi astfel prin pilda vieţii ei i-a învăţat pe copii să se nevoiască cu bucurie pentru a scăpa de ispitele vieţii şi a nu se tulbura uşor în fata unei greutăţi, ci a o înfrunta cu rugăciune şi încredere în Dumnezeu.

Astăzi, şi cei mici şi cei mari trăiesc în lume ca într-un spital de nebuni, de aceea este trebuinţă de multă răbdare şi rugăciune. O mulţime de copii suferă comoţii cerebrale. Şi aceasta deoarece părinţii întorc puţin mai mult dacât trebuie ceasul, care este deja puţin stricat, şi astfel arcul se rupe. Este trebuinţă de discernământ, deoarece un copil are trebuinţă de mai multă răsucire, altul de mai puţină. Sărmanii copii sunt expuşi la toate curentele. Când aud în diferite întruniri: “nu-i respectaţi pe părinţi”, “nu respectaţi nimic”, iar mamele încearcă să-i constrângă, atunci reacţionează urât.

De aceea le spun mamelor să se zorească pe ele însele în rugăciune, iar nu să-i zorească pe copii. Dacă mama spune copilului mereu “nu”, chiar şi pentru lucruri mici, iar uneori şi pe nedrept, atunci când va fi vorba despre ceva serios, ca, de pildă, când copilul vrea să arunce benzină în foc, nu va asculta şi va face ceea ce şi-a pus în minte, pătimind astfel o mare vătămare. Copilul nu înţelege că înăuntrul lui “nu” se ascunde dragoste. Iar când creşte puţin mai mare, intră la mijloc egoismul şi se împotriveşte atunci când i se face vreo observaţie, spunând: “Nu mai sunt mic, ca să se poarte astfel cu mine”. De aceea părinţii tre­buie să-l facă pe copil să înţeleagă că, precum luau aminte ca el să nu se ardă atunci când era mic, astfel trebuie să facă şi acum, când s-a mărit, căci există un alt fel de foc. Iar copilul trebuie să ia aminte să nu dea drepturi diavolului, ci să-şi păstreze harul Sfântului Botez.

Dragostea fără discernământ şi exagerată a părinţilor

- Părinte, o mamă îşi poate vătăma copilul din pri­cina dragostei fără discernământ?

- Desigur că poate. Atunci când, de pildă, o mamă îşi vede copilaşul că încearcă să meargă dar nu poate şi pentru aceasta îl poartă mereu în braţe spunând: “Sărmanul copil, nu poate umbla”, în loc să-l ţină puţin de mânuţă. În felul acesta cum va putea învăţa copilul să meargă? Desigur mama este mânată de dragoste pentru copil dar îi face rău prin multa ei purtare de grijă. Am cunoscut un tată al cărui fiu terminase servi­ciul militar, şi pe care îl mai ţinea de mână pentru a-l duce la frizer. “L-am adus pe fiul meu să-l tunzi. Cât vrei şi când o să termini, ca să vin să-l iau?”. Îl nenoro­cise pe copil.

Dragostea trebuie frânată cu discernământ. Dragostea adevărată este lipsită de interes, nu are în ea eul personal, ci are cumpătare. Iar aceasta este absolut necesară pentru ca dragostea cea multă a femeii să nu se irosească fără rost. Odată a venit la mine la Colibă un tânăr care era supărat pe părinţii lui. Sărmanii de ei aveau multă dragoste, dar nu ştiau cum să-l ajute. Îmi spunea că părinţii lui îl constrâng, că nu-l iubesc, etc. “Ascultă, îi spun, atunci când erai mic şi mama ta te îmbrăca cu o grămadă de haine, de ce oare o făcea? Ca să nu răceşti, sau ca să te sufoci? Fapta aceasta a mamei avea ascunsă în ea multă dragoste”. Când, în cele din urmă, a înţeles cât de mult îl iubeau părinţii lui, a început să plângă. Mama lui avea multă dragoste, dar cu toate acestea nu l-a putut ajuta pe fiul ei, căci prin felul lor de a se purta cu el îl făceau să se împotrivească.

Mama, atunci când este nevoie, trebuie să se poarte şi cu severitate faţă de copil. Căci nu-l ajută atunci când cu prea multă uşurinţă îi ţine partea, chipurile, ca să nu se mâhnească.

În localitatea Adana era o văduvă care avea un copil – Ioan îl chema – şi pe care îl iubea foarte mult. Când a crescut puţin l-a dus la un cismar să înveţe acel meşteşug. Copilul a stat la acel meşter o săptămână, după care a plecat acasă şi i-a spus mamei sale: “Mamă, nu mai este nevoie să merg la cismărie, pentru că deja am învăţat meşteşugul!”. “Dar când l-ai învăţat atât de repede?” l-a întrebat aceea. “Dacă vrei, îţi pot arăta şi ţie cum se fac papucii, îi spune copilul. Iată, aşa se taie talpa, aşa se pune pielea, şi călcâiul, aşa se prind în cuişoare…”. Meşterul lui era foarte bun şi a vrut să-l înveţe pe Ioan meşteşugul cismăriei deoarece era orfan. Când a văzut că a trecut o săptămână şi Ioan nu a mai apărut, s-a neliniştit gândindu-se că poate s-a îmbolnăvit şi s-a dus la mama lui să o întrebe ce face fiul ei. “Ce a păţit Ioan de nu a mai venit la lucru? Nu cumva este bolnav?”. “Nu, a răspuns aceea, este bine”. “Atunci de ce nu a mai venit la atelier?”. “Dar ce să mai vină? Ionel al meu a învăţat deja meşteşugul”. “Cum l-a învăţat numai în câteva zile?”, o întrebă meşterul. “Uite, îi spune mama lui, ia pielea, o pune pe un calapod, o prinde în cuie, îi pune şi călcâiul, apoi îl scoate şi e gata papucul”. Meşterul a început să râdă, a salutat-o şi a plecat. Când s-a întors la atelier, ucenicii lui l-au întrebat: “Meştere, ce face Ioan?“. “Este foarte bine, le răspunse acela. A învăţat deja cismăria, şi nu numai el, ci chiar şi mama lui”.

Acest fel de purtare o văd la mulţi părinţi. Ei cred că îşi iubesc copiii, dar mai degrabă îi distrug prin felul cum se poartă cu ei. Când o mamă, să presupunem, din dragostea exagerată îşi sărută copilul şi spune: “În toată lumea nu mai există un copil ca al meu”, atunci îi cultivă mândria şi bolnăvicioasa încredere în sine. După aceea copilul nu mai ascultă de părinţi deoarece îşi închipuie că le ştie pe toate.

Părinţii trebuie să-i ajute pe copiii lor încă de la o vârstă mică să-şi asume răspunderea pentru ei înşişi. Să facă în sânul familiei anumite treburi uşoare şi să nu le aştepte pe toate de-a gata. Căci altfel vor întâm­pina multe greutăţi atunci când vor creşte mari. Un meşter a lucrat din greu şi şi-a crescut copiii. Aceia însă toată ziua umblau prin sat. Apoi s-au căsătorit, dar şi atunci le aşteptau pe toate de la tatăl lor. Atunci când tatăl lor le-a spus că a venit timpul ca ei să-şi caute singuri de casele lor, copiii i-au spus: “Bine, tată, tu nu ne-ai lăsat atunci când eram mici şi ne laşi acum când suntem mari şi avem atâtea obligaţii?”. (…)”

(in: Cuviosul Paisie Aghioritul, Viata de familie, Editura Evanghelismos, Bucuresti, 2003)

Filmul cu Basescu

Deja nu mai conteaza "palma" lui Basescu.
Acum conteaza REACTIA lui Basescu.
show must go one

Film despre alegeri

Wag the Dog (1997)

despre show electoral sau cum da cainele din coada pentru ca e mai destept decat coada. Daca ar fi invers atunci coada ar da din caine.

Neaparat de vizionat!

In a 29-day shoot, Barry Levinson filmed this $15 million political and media satire, adapted by Hilary Henkin and David Mamet from Larry Beinhart's novel, American Hero. Two weeks prior to re-election, the President (Michael Belson) is accused of cornering an underage girl in the Oval Office. To keep the media from learning of this, Presidential adviser Winifred Ames (Anne Heche) brings in political consultant and spin doctor Conrad Brean (Robert De Niro), a specialist in such salvage operations. Brean suggests fabricating denials of non-existent emergencies -- such as denials about the B-3 bomber. The denial, of course, is true, since no B-3 bomber exists. Brean visits the mansion of Hollywood producer Stanley Motss (Dustin Hoffman) and gives him the assignment to create a patriotic campaign centered around a war in Albania. Motss assembles a creative team -- Liz Butsky (Andrea Martin), the trend-setter Fad King (Denis Leary), and songwriter Johnny Green (Willie Nelson). Treated like an ad campaign, the songs and symbols are transmitted directly from a Hollywood soundstage to CNN. The star of their campaign is a "rescued" pilot -- in reality, a psychotic military prisoner (Woody Harrelson), who's a ticking time bomb. The flag-waving song, "The American Dream" was written for the film by Tom Bahler (who co-wrote "We Are the World"). Beinhart's original novel involved a real President (Bush), a real war (the Gulf War), and the premise that George Bush and Saddam Hussein staged it.

Despre trucajul cu Basescu

LOGICA:
1. esti candidat la presedintie.
2. la un miting, unde sunt camere de filmat si fotografi, dai o bucata unui copil.
3. te ridici, contiunui paranghelia si intri dupa turul I in turul II si-l bati pe Nastase.
4. te doare-n basca ca ai trosnit un baiet in vazul a cel putin 200 de oameni
5. te doare-n basca ca PatriciuTariceanuMuscaAnastaseEtc au fost acolo si au vazut totul
6. conduci Romania 5 ani, faci guverne/ desfaci guverne si nimeni nu te santajeaza cu asa ceva
Deci, daca e asa inseamna ca Basescu era/este bun de dus la Balaceanca. ABSURD.
Dar daca nu e asa...
Adica, Basescu NU A STIUT DE ASEMENEA EVENIMENT, FRATILOR! Altfel ar fi luat masurile pe care orice om cu putere le poate lua. Ar fi fost speriat si ar fi facut nefacute pentru a intra in posesia unei dovezi care ar arata ca A TROSANIT un copil. Dar in emisiune la Dumitrescu a fost surprins. Nu a stiut ce e acel film. Daca ar fi lovit copilul si cameramanul ar fi disparut cu dovada, TOTI CONSILIERII SI TOTI PUTERNICII CARE SUNT CU BASESCU ar fi tesut un raspuns riguros si un show care, in cazul in care ar fi aparut imaginea, ar fi atenuat socul. Dar Basescu NU A STIUT DE ASA CEVA.
Multi se intreaba de ce au dat filmul daca stiau ca va fi demontat?
Pai nici nu conteaza asta. Conteaza ca EMOTIA resentimentarilor a fost din nou activata caci vechile "bombe" fasaisera si mai arau 10 zile pana la alegeri. Doar nu era sa-l lase pe Basescu sa creasca in lipsa unor flegme viguroase. Emotia URII trebuie mentinuta. Hayssam a murit, Flota a murit, Nica a murit, Eba a murit, Udrea a murit, etc a murit.
O minciuna ( ca Basescu este un RAU absolut) trebuie sustinuta publicitar caci altfel se usuca. De asta se face publicitate la uleiul unisol ca la o sticla cu viata. Ca n-are viata si ce sa spui despre o sticla fara viata?! Adica textul ca Basescu e dictator/ nenorocit/ otz samd e minciuna/ mort si trebuie sustinut caci altfel se pierde.
Se poate sa mai vina si altele.

Despre filmul cu Basescu

Sper sa nu gresesc prea tare dar asta cred eu:

Scurt.
1. Femeia venea disperata urland spre Basescu...scandal, impingeri
2. Basescu se apleaca si o tine de mana
3. Copilul spune ( EU CRED): e o curva nebuna... o stiu eu
4. Basescu face semnul CLASIC cu mana gen "Ba, te sparg...taci din gura" ca faza in care te faci ca-i dai una lu' Georgel si-ti faci freza. Mai ales ca Basescu este sensibil la femei (vezi mama lui, sotia, ficele, Elena, etc)
5. Copilul, instinctual, duce mana la gura si se fereste in spate zambind
Detaliile sunt facaturi. Trucaje.
Acum, baietii cei tari s-au folosit de INTENTIA de ushuire si au transformat-o, video, in LOVITURA. CLAR. Nici nu mai conteaza daca e adevarat sau nu. Ideea a fost ca sa se creeze EMOTIA, si pot spune ca si eu am fost lovit cand am vazut filmul. Emotia este creata si s-a atasat ideii generale despre Basescu. ATAT conteaza.
Reactia lui Basescu la RealitateaTV? UMANA. Nu a vazut clar ce e acolo si a vrut sa se clarifice. La pozitia lui nu putea spune DA sau NU. In politica nu exista DA sau NU. Nu inteleg de ce cei care-i critica reactia VOR CA EL SA REACTIONEZE CUM "STIU EI CA SE REACTIONEAZA".
In final spun asta: cat de periculosi sunt cei care au CAUTAT 5 ani in mii de fotografii si filme o situatie care sa le dea sansa sa o trucheze spre folosul lor?!
Va dati seama cat de periculosi sunt acesti BOLSEVICI????

Trucaj

Din ce in ce sunt mai convins ca este un trucaj.
Pe langa ce spune postarea anterioara am gasit, fiind artist, cateva neconcordante de proportionalitate. Daca ai ochi de artist vezi.
Pana la cadrul 224 intre capul lui Basescu si microfon exista o distanta care se micsoreaza NATURAL
Cadrul 225: intre capul lui Basescu si microfon este o distanta.
Cadrul 226: capul lui Basescu ajunge instantaneu tangent la microfon
Cadrul 225: dimensiunea partii gecii lui Basescu intre microfon si umar este una
Cadrul 226: dimensiunea partii gecii lui Basescu intre microfon si umar este alta
Cadrul 227: dimensiunea partii gecii lui Basescu la umar este mai mare ca la cadrul 226 INSA capul lui Basescu este in aceeasi pozitie, tangenta la microfon,
Cadrele 225, 226, 227, 228, 229: dimensiunea dintre umerii lui Basescu este MARITA cu 8%

Cred ca tendinta lui Basescu a fost sa-i faca copilului ush-d'aci si sa taca ca sa auda ce zice femeia. Cineva s-a folosit de miscarea lui Basescu, a accelerat-o, si a compus o LOVITURA "reala". Copilul intr-adevar se fereste dar se fereste de frica EVENTUALEI lovituri. Cred ca nici nu l-a atins. Dar a fost compusa miscarea. Miscarea capului copilului este prea rapida fata de miscarile vecine care s-au intamplat in acelasi interval de timp.
Eu cred ca s-au folosit de o INTENTIE si au transformat-o in CONTACT.

Trucaj sau nu? O demonstratie destul de elocventa

Cadru cu cadru trucajul in care Basescu ar fi lovit un copil.

Fiecare e liber sa analizeze si sa traga concluziile.

Inteleg ca ura fata de Basescu poate orbi. Tocmai de aceea public cadrele in continuare. Toata smecheria se petrece la secundele 14-15 asa cum se vede si in cadre, respecitv de la cadrul 221 pina la cadrul 240. Romani, deschideti ochii! Votati in cunostinta de cauza. In turul I am votat cu Antonescu tocmai pentru a avea pe cine vota in turul II. N-a fost sa fie. Acum avem de alse intre doua rele. Care din ele este cel mai mic?

De partea lui Basescu ii avem pe Videanu, Berceanu, Frunzaverde, trupa de la Golden Blitz, EBA, Udrea. Daca am lasat pe cineva deoparte imi pare rau. Lasati voi la comentarii.

De partea lui Geoana avem trupa de la PSD formata din Iliescu, Nastase, Miki Spaga, Hrebenciuc, Mazare, Vanghelie, Priboi. Plus interesele de afaceri ale lui Patriciu, Vintu si Voiculescu. Daca si aici am uitat pe cineva de o parte imi pare din nou rau. Completati voi la comentarii.

Dupa mine Basescu e raul cel mai mic.

Video clipul de pe youtube este la 15 cadre pe secunda. Filmarea originala ar trebui sa fie la 25 de cadre pe secunda.

Cadrul 221.

Cadrul 222

Cadrul 223

Cadrul 224

Cadrul 225 . Mina lui Basescu inca se vede in totalitate .

Cadrul 226. Mina lui Basescu a disparut complet in spatele capului femeii. Asta in doar 1/15 dintr-o secunda. Aici s-ar putea sa fi fost taiat filmul original si scoase citeva cadre.

Cadrul 227. Observati lumina naturala pe fata tuturor celor din cadru. Cadrul urmator este cel critic. Inca se pot distinge fetele tuturor .

Cadrul 228. Observati pumnul, pozitia lui, fata baiatului luminata diferit. Incercati sa uniti pumnul din imagine cu mina lui Basescu. Nu vi se pare ca e complet nenatural? Si-o fi rupt mina Basescu de la impactul cu fata baiatului?

Cadrul 229. Pumnul dispare, capul copilului se inclina pe spate, in continuare luminat artificial. Legile fizicii ne invata citeva lucruri despre inertie. Doar daca fata copilului ar fi fost din elastic ar fi respins pumnul in directie opusa. Mie cadrul acesta mi se pare sa fie identic cu cel anterior, singurele diferente fiind disparitia pumnului si pozitia capului copilului mult pe spate, ca si cum si-ar fi rupt gitul.

Cadrul 230. Din nou acelasi cadru singura diferenta fiind pozitia capului baiatului.

Cadrul 231. Acelasi cadru, capul baiatului si mai pe spate.

Cadrul 232. Acelasi cadru. Parca toti ar fi incremenit, doar capul baiatului luminat nenatural se misca.

Cadrul 233. De aici se pare ca deodata toti si-au revenit la viata si incep sa se miste. Observati expresia de pe fata copilului. Aici pare speriat, socat de ce se intimpla. La finalul clipului puteti vedea ca de fapt ride.

Cadrul 234. Artistul incepe sa-si stearga urmele. Incet-incet in urmatoarele cadre incearca sa metamorfozeze fata artificiala introdusa de el spre pozitia naturala in care se afla corpul baiatului.

Cadrul 235

Cadrul 236

Cadrul 237

Cadrul 238

Cadrul 239

Cadrul 240

Sursa

Sa nu credem cumva ca in politica se aciueaza ingeri

Traian Băsescu loveşte un copil cu pumnul în gură

Steaguri

De mult voiam sa pun alaturi ceva stindarde moderne. Stau si ma uit crucit si ma intreb cum de oamenii nu iau atitudine cand, macar la nivel manifest/ formal, lucrurile sunt CLARE. Steaua cu cinci colturi troneaza nestingherita.
Vai, vai, vai!

cutremurator...antonescu despre geoana

cu-tre-mu-ra-tor

Un portret - Bogdan Chiritoiu, presedintele Consiliului Concurentei

Ce frumos! Un tip de facies impresionant.

Cum sa votam? Uite-asa!

Mi-am adus aminte de cantecul Pietei Universitatii:

Mai bine haimana, decat tradator
Mai bine huligan, decat dictator
Mai bine golan, decat activist
Mai bine mort, decat comunist.

Un cantec monument care ne invata cum sa votam.

A fost o data ca-n povesti
A fost in Romania,
O mare gasca de golani,
Ce-au alungat sclavia.
Noi nu ne-am confundat nicicind
Cu "oamenii de bine",
Numiti si neocomunisti
Cu fara de rusine.

R:
Mai bine haimana,
Decit tradator,
Mai bine huligan,
Decit dictator,
Mai bine golan,
Decit activist,
Mai bine mort,
Decit comunist.

Vrem libertate
Nu comunism
Si nici schimbari de forme
Si deaceea, securisti,
Sa nu ne puneti norma.
Noi nu vrem neocomunism,
Nici neolibertate,
"Democratii" originale
Si nici minciuni sfruntate.

R.

Ne-ati intrebat ce vrem aici
Dar stie toata tara,
Noi sustinem punctul 8
De la Timisoara.
Sa cada patru-sapte-trei
Ce tine TVR,
Legînd in lanturile ei,
Chiar si cuvintele !

R.

Alegeri fara comunisti,
Fara nomenclatura,
Si nu va temeti de golani
Fara coloratura.
Din cei care au murit
Ne-am reintors naluci
Sa nu mai fie cum a fost
Macelul de atunci

R:
Mai bine haimana,
Decit tradator,
Mai bine huligan,
Decit dictator,
Mai bine golan,
Decit activist,
Mai bine mort,
Decit comunïst.

O reclama (print)

Taranistii il pun la punct pe Mircea Geoana - 19 Oct 2004

Geoana nu este nimic altceva decat un "prim-ministru diplomat din
cofetaria PSD-ului Bucuresti", a declat ieri ironic vicepresedintele
PNTCD, Mihai Marinescu. El a facut o scurta trecere in revista a
activitatii lui Geoana subliniind faptul ca acesta este un traseist
politic. "In 1996 el scria scrisori elogioase de 17 pagini adresate lui
Emil Constantinescu si batea la usa presedintelui PNTCD, Ion Diaconescu,
impreuna cu toata familia sa (soacra, cumnat, nevasta), unde racnea din
adancul sufletului ca el este taranist si sustinea ca el a fost
dintotdeauna alaturi de noi", a precizat Marinescu. Taranistul a spus
ca, atunci cand Geoana a ajuns ministru de Externe, ca prin minune,
actualul pesedist a uitat de doctrina crestin democrata si a trecut la
cea socialista. Marinescu a precizat ca Geoana a invatat de la tatal
sau, general de profesie, ca trebuie sa stabileasca relatii de prietenie
cu tarile vecine. Printre reusitele diplomatice ale lui Mircea Geoana se
numara relatiile incordate cu Republica Moldova, neintelegerile cu
Ucraina, finalizate prin constructia canalului Bastroe si declaratiile
oficialilor bulgari care au afirmat ca Bulgaria trebuie sa se separe de
Romania in procesul de aderare la Uniunea Europeana, a mai precizat
Marinescu.

Copyright C 1998-2004 ZIUA SRL

AICI

Modernizarea prin rusticizare, de Bogdan IANCU

Un alt articol pe care vi-l prezint. L-am pus aici pentru a va arata un SPIRIT foarte important al zilelor noastre. SPIRITUL sociologului-antropolog, umanist, cititor de carti obscure ale unor scriitori obscuri pentru a gasi in ele acel adevar ignorat de elita culturala, fascista in structura. Acest SOCIOLOG, umanist, intreaba pe om nu pentru a-l cunoaste si pentru a afla ci pentru a-l face de KKT in diferite situatii plictisitoare pe care ei le denumesc intalniri-de-socializare. Acesti socio-antropo nu sunt o specie noua de om. Sunt, insa, o specie noua de elev/ ucenic. Le place sa fie, etern, langa un socio-antropolog batran cu par pe fata care conduce unul sau mai multe ONG-uri care primesc bani cu nemiluita... nimeni nu stie de unde. Se poate spune multe. Va las sa cititi dar nu este chiar usor de dibuit acest SPIRIT. Eu cred ca este, insa, foarte important de cunoscut. Caci ei invart acum scena.



Bogdan IANCU
Modernizarea prin rusticizare

În ultimul cincinal am participat, împreună cu studenţii sociologi sau antropologi de la SNSPA, la mai multe stagii de cercetare pe teren în diferite zone ale ţării, din Dobrogea, Bucovina sau Sibiu. Am să redau mai jos un inventar al textúrilor şi obiectelor a căror recurenţă mi-a atras atenţia în legătură cu universul domestic şi despre care cred că oferă o cheie de lectură asupra valorilor împărtăşite, în mod difuz, de oamenii întîlniţi. Iată, aşadar, portretul robot al „casei pe pămînt“ şi, prin ea, al proprietarului acesteia, model pentru o mare parte a celorlalţi membri ai comunităţii:

Mai întîi, brîul casei îmbrăcat în fragmente de bolovani de rîu sau de granit la care se asortează de obicei un gard de aceeaşi natură sau dintr-o combinaţie de pietroaie şi decoraţiuni de fier forjat care imită crengi înmugurite, înfrunzite sau înflorite. Curtea devine locul de întîlnire al unui foişor din lemn lăcuit, cu un balansoar „tradiţional“ acoperit cu şindrilă, cu un grup mai mare sau mai mic de pitici de grădină, cu un set de glastre de flori improvizate din trunchiuri de copaci (evident, lăcuite şi ele) şi cu o cuşcă de cîine acoperită şi ea cu şindrilă. Întredeschidem uşa nouă de metal după ce parcurgem scara de marmură de la intrare şi după ce ne-am sprijinit de balustrada de inox sau de lemn. Pătrundem în bucătăria populată cu spoturi fixate în tavanul fals, din care irump jeturi de lumină ce pun în valoare vesela expusă pretenţios în vitrine strălucitoare, şi mobilă modernă fără cusur. De-aici încolo ne ia în primire un living, o cameră bună, de oaspeţi sau „de parade“, în care stau cuminţi animale de pluş răzleţite printre teancuri de cergi şi perne cu modele brodate, pe canapele din piele sau imitaţie, după buget. Pereţii adăpostesc icoane viu colorate, italieneşti sau Made in China, şi, din cînd în cînd, sculpturi-pastişă după Brâncuşi, lustruite atent şi – deh, trebuie să mă repet – date cu lac. O proprietară de pensiune a întins pe gresia din livingul de la parterul vilei un covor obţinut prin coaserea a trei blăni de oaie. Mă opresc aici.

Am văzut de foarte multe ori, personal, dar şi răsfoind sute, poate mii, de fotografii ale colegilor de teren, acest gen de locuinţă. Variabilele nu pot modifica foarte mult esenţa a ceea ce percep din ce în ce mai acut ca tensiunea între tentaţia modernizării şi cea a proiectării într-un trecut idilic. Textúrile şi obiectele din inventarul domestic de mai sus au, în acest caz, „valoare de semn“ (Baudrillard). În loc să etichetăm drept kitsch acest univers, ar fi mai productiv să vedem cum pot fi citite semnele pe care le incorporează toată această cultură materială. O întîmplare din timpul uneia dintre cercetări mi se pare că poate oferi un punct de pornire. Un cuplu de harnici gospodari a decis să amenajeze în interiorul casei prospăt renovate o toaletă utilată modern, dar ambii au recunoscut că au continuat să o folosească, cu predilecţie, pe cea veche din curte. Toaleta nouă le era destinată mai degrabă musafirilor.

Aceasta devenise un spaţiu a cărui utilitate ţinea mai degrabă de reprezentare. Iar numărul acestor spaţii de reprezentare nu pare să se mai restrîngă la camera bună şi la poartă sau uşa de la intrare, de vreme ce cotloanele intimităţii sînt evacuate treptat. Gospodăria ţărănească devine, astfel, o vitrină în care luciul perfect al veselei neatinse vreodată rimează cu vieţuitoarele de pluş, puse să re-domesticească un acasă din ce în ce mai public, dar şi cu broderia strămoşească. Pentru că, dintr-un motiv sau altul, reprezentarea sinelui capătă o importanţă ce trimite, în cele din urmă, la un individualism accentuat.

Universul domestic rural este colonizat (într-un ritm mai rapid decît cel pe care iubitorii imaginii ţăranului şi al satului tradiţional îl pot accepta) cu artefactele modernităţii ce descinde prin firele subţiri ale antenelor digitale din aproape fiecare curte sau prin paginile de decoraţiuni interioare aduse de rudele de la oraş. La fel cum şi semnele „nobile“ ale spaţiului rural sînt de găsit acum în rusticizarea prin intermediul accesoriilor cumpărate de la hipermarket. Paradoxul face ca săteanul să se alinieze practicilor consumeriste care îl fac pe orăşean să dea fuga la ţară pentru a gusta ceva autentic. Predilecţia pentru materiale şi obiecte ce sugerează o atmosferă rustică trimite, de fapt, la adoptarea unui model urban. „Ne-am modernizat şi noi: am făcut ceva rustic!“ – vorba ţărăncii consemnate de Vintilă Mihăilescu. Un manifest al emancipării care începe cu multiplicarea la indigo a caricaturii pe care ţi-au făcut-o alţii la oraş. Cum a ajuns rusticul simbol al modernităţii este o întrebare al cărei răspuns ar trebui căutat.

DilemaVeche

Religia ca troc, un articol (infantil, n.m.) de Mircea Kivu

Un articol scris de un berbekutz, varf intelectual de marca al societatii civile. Cat de apos poti fi cand iesi pe salariu, plictisit de lucrusoarele pe care le-ai facut pentru a-ti lua pachete complete, fara reducere. Ma intreb de ce oare nu sunt in stare sa critice bine ceea ce, chiar se poate critica. Cum sa-i citesti si sa-i consideri importanti in cultura cand intalnesti asemenea valuri de superficialitate si de nimik?! Nici dusmanii nu mai sunt ce au fost. Si asta nu e chiar de ignorat. Caci in polemica cu un Cels, cu un Marcion nu poate intra oricine. Trebuie sa te ai tare de rarunchi pentru a marturisi. Noi, avem ca "dusmani" stiuci pubere pe care nu-ti vine nici sa le fotografiezi dar'mite sa le mai si studiezi cu acrivie.

Mircea KIVU
Religia ca troc

De 20 de ani, un lucru e neschimbat în toate sondajele de opinie: Biserica este instituţia care se bucură de cea mai mare încredere, din partea tuturor categoriilor de populaţie. Românii ar fi, aşadar, un popor extrem de religios, cel puţin după standardele occidentale (am mai întîlnit procente asemănătoare în sondajele făcute în Irak, imediat după căderea lui Sadam). O atestă şi faptul că proporţiile înregistrate la ultimul recensămînt în dreptul categoriilor „fără religie“ şi „atei“ însumează, în România, cea mai mică valoare din Uniunea Europeană (0,1%). Cu alte cuvinte, nu greşim aproape deloc dacă afirmăm că „toţi românii sînt religioşi“.

Dar nici nu-i nevoie de prea multe statistici ca să constaţi asta. E suficient să te uiţi în jur. N-aţi văzut maşinile care au prinse de parbriz, cu ventuze, cîte douăzeci de cruci şi iconiţe? Eu am numărat (la un microbuz) exact 38. Plus un Christ răstignit, lipit de bord, cu aureolă din leduri multicolore. Nu mi-e clar dacă Domnul veghează asupra vehiculului cu o atenţie proporţională numărului de cruciuliţe, s-ar putea însă să fie o problemă cu dimensiunea cîmpului vizual rămas liber cuviosului şofer.

N-aţi văzut icoanele care împodobesc birourile tuturor funcţionarilor publici, de rang mai înalt sau mai modest, precum şi sălile de clasă (din şcolile publice)? La dezbaterea bugetului de stat pentru 2009, buget de criză, majoritatea celor 7000 (!) de amendamente depuse au avut drept obiect repararea sau construirea de biserici. Parlamentarii au citit în sondaje că biserica se bucură de mare trecere, mai ales în comunităţile rurale, şi sînt interesaţi să-şi asocieze acest sentiment de încredere. Bisericile sînt, pînă la urmă, proprietatea unor asociaţii religioase private. Ele trebuie deci finanţate (cu excepţia monumentelor istorice) din banii membrilor acestor asociaţii. Şi ar trebui ca această sursă să fie suficientă, de vreme ce trăim în ţara europeană cu cel mai înalt grad de religiozitate.

Aţi mai văzut, desigur, bulucelile şi înghiontelile deloc creştineşti întîmplate la fiecare expunere de sfinte moaşte sau distribuire de apă sfinţită („daţi numai cîte una, să se ajungă la toată lumea!“). Mii de oameni petrec nopţi în frig şi ploaie, se tîrăsc în jurul bisericii, într-un cuvînt, fac orice pentru a intra în contact cu divinitatea. Fenomenul nu e neapărat o exclusivitate românească, îl înregistrăm şi la Lourdes, şi la Mecca. Dacă există un specific românesc, el este dat de aglomeraţia de politicieni dornici de a arăta electoratului că împărtăşesc aceleaşi valori – oh, bineînţeles, ei nu stau noaptea la rînd, nu se tîrăsc în genunchi (cu o notabilă excepţie), ci coboară din limuzine cu benzina plătită de contribuabil, însoţiţi de SPP-işti (îi apără de furia Domnului?).

Dar să-i lăsăm deocamdată deoparte pe politicieni (motivaţi, desigur, de multele păcate pe care le au de ispăşit) şi să ne întrebăm de unde fervoarea parcă în creştere de la un an la altul a mirenilor de rînd. Întrebaţi de reporterii insistenţi (o întrebare e: ce caută aceştia acolo, cercetînd cu reflectoare şi camere de filmat, în ediţii speciale, străvechile moaşte?), răspund, cel mai adesea, că se roagă pentru sănătatea lor şi mai ales a copiilor, pentru o viaţă mai bună, ca să le crească frumos cozonacii, să-şi păstreze/recapete slujba şi alte asemenea împliniri, mai mult sau mai puţin nobile. Povestesc despre vecina care a participat anul trecut la ritualul respectiv şi a scăpat de reumatism, despre vărul care şi-a găsit slujbă, despre cunoştinţa care şi-a văzut, în sfîrşit, returnat TVA-ul.

În general, participantul la asemenea manifestări aşteaptă ca, în schimbul unei anevoioase prestaţii, să primească un ce beneficiu. Uite, Doamne, eu postesc, stau la rînd, tremur de frig, îmi julesc genunchii; Tu, în schimb, alină durerile provocate fiului meu de boala căreia medicii nu-i dau de leac, convinge patronul să-mi mărească leafa, găseşte un bărbat bun pentru fiica mea. E un fel de troc cu divinitatea, asemănător în esenţă mai degrabă cu jertfele aduse de vînătorii din Amazon înainte de a pleca la vînătoare. Întreaga poveste e redusă la o simplă relaţie funcţională (acţionez – se produce efectul dorit). Aş spune deci că aserţiunea corectă nu e că românii sînt religioşi, ci mai degrabă mistici.

Nu generalizez, există desigur în mulţime credincioşi care îndeplinesc ritualul sacru, pur şi simplu, cu smerenie, fără a se aştepta la o finalitate imediată, vizînd (dacă putem spune aşa) un lucru mai greu de operaţionalizat care se cheamă mîntuire. Aceştia însă se vor simţi stînjeniţi de intruziunea în intimitatea proprie (chiar dacă manifestată în spaţiul public) a camerelor de filmat şi, cel mai adesea, vor evita să dea curs insistenţelor reporterilor. În consecinţă, aceştia nu apar în reportajele televizate, imaginea care se transmite este a celorlalţi. Pe măsură ce ritualul sacru pătrunde mai mult în spaţiul public, actul religios devine tot mai mult un troc.

Întorcîndu-ne la oamenii politici, ne întrebăm de ce simt nevoia să fie filmaţi asistînd („participînd“ e oarecum impropriu) împreună cu familia la slujba de Înviere, sărutînd sfintele moaşte exact atunci cînd începe transmisiunea live, cînd aleargă dintr-un colţ într-altul al ţării în funcţie de programarea hramurilor cu audienţă. Nu cred că sînt mînaţi de dorinţa ca, prin exemplul personal, să-şi determine semenii la cuvioşenie (de mult nu mai constituie modele). La urma urmei, un troc este ceea ce fac şi ei. Fac eforturi, sacrifică din timpul preţios, îşi iau riscuri (racla pe care o sărută nu e întotdeauna bine dezinfectată în prealabil). În schimb, beneficiază de asocierea propriei imagini cu a celei mai respectate instituţii – Biserica. Transferul de imagine îşi va arăta, mai devreme sau mai tîrziu, roadele. Efortul investit va fi răsplătit cu asupra de măsură. Totul e de vînzare şi prilej de speculă.

DilemaVeche

Am votat

Din 2000 nu am mai votat (Vadim vs Iliescu). Nu mi-a placut, si nu-mi place, nici ideologia raului mai mic (pe mine m-au suparat reprezentantii societatii civile care mi-au cerut sa-l votez pe Iliescu).
Azi, AM VOTAT.
Eu nu votez IMPOTRIVA (m-am lecuit de asemenea atitudine).
Am votat in deplina cunostinta de cauza. Alegerea pe care am facut-o este alegerea mea si voi trai cu ea. Am votat pentru a avea pentru cine sa ma rog in Liturghie:
" Pentru binecredinciosul popor român de pretutindeni, pentru cârmuitorii ţării noastre, pentru mai marii oraşelor şi ai satelor... Domnului să ne rugăm."
Pai mai mare responsabilitate civica nu cred ca poate da cineva mai multa decat da Biserica. Asta este teologia sociala a Bisericii. In Biserica este foarte multa aplecare asupra politicului, in sens duhovnicesc.
Daca eu votez pe cineva si apoi nu ma mai intereseaza nimic de acesta si incep sa-l critic si sa spun ca ceea ce face nu e chiar asa de bine si nu prea seamana cu ceea ce a spus in campanie, NU FAC FAPTA CRESTINEASCA.
Pe cine am votat si ce am votat trebuie sustinut duhovniceste prin viata mea in Hristos.

Benedict al XVI-lea cu artiştii sâmbătă dimineaţă în Capela Sixtină: geniul vostru să mărturisească lumii speranţa şi un reflex al Infinitului

„Fiţi şi voi, prin arta voastră, vestitori şi martori de speranţă pentru umanitate”. Cu aceste cuvinte - definite un „apel prietenos şi pasionant” - Benedict al XVI-lea a încheiat sâmbătă dimineaţă aşteptata întâlnire cu lumea artei. În cadrul splendid al Capelei Sixtine, Papa s-a adresat celor peste 250 de personaje de faimă internaţională în cadrul artelor figurative, al muzicii, cinematografiei, teatrului şi arhitecturii, care au răspuns la invitaţia Pontifului. Pe fundalul evenimentului, o dublă comemorare: zece ani de la Scrisoarea către artişti a lui Ioan Paul al II-lea şi 45 de ani de la întâlnirea similară cu artiştii voită de papa Paul al VI-lea.

Iată reportajul lui Alessandro De Carolis:
• Arta care exprimă frumuseţea: o frumuseţe care scutură omul din somnolenţa sa, îl face să depăşească limitele simplului estetism, îi deschide inima spre speranţă, îl mână spre un Dincolo, spre o frumuseţe transcendentă ce atinge spiritul până a reflecta împrejurimile chipului lui Dumnezeu. Acesta este, în fond, parcursul, înalt şi profund al căii frumuseţii - via pulchritudinis - pe care Benedict al XVI-lea l-a delineat „pentru a reafirma - a spus - prietenia dintre Biserică şi arte”. La fel ca în cazul lui Paul al VI-lea în 1964, „sanctuarul de credinţă şi creativitate umană” al Capelei Sixtine a găzduit ceremonia, introdusă şi încheiată de notele compozitorului Giovanni Pierluigi da Palestrina.

• Secvenţe muzicale.
Papa, pornind de la frescele lui Michelangelo, a propus o reflecţie despre frumuseţe ca punct de convergenţă dintre credinţă şi artă:
• Această frescă ne pune înaintea ochilor şi pericolul căderii definitive a omului, ameninţare ce planează asupra umanităţii atunci când se lasă ademenită de forţele răului. Fresca lansează de aceea un puternic strigăt profetic împotriva răului; împotriva oricărei forme de nedreptate (…) Dramatica frumuseţe a picturii lui Michelangelo, cu culorile şi formele sale, devine anunţ de speranţă, invitaţie puternică la a ridica privirea spre orizontul ultim.

În mai multe rânduri afirmaţiile lui Benedict al XVI-lea s-au referit la renumitele cuvinte ale lui Paul al VI-lea din 7 mai 1964, deci în urmă cu 45 de ani, în special asupra măiestriei artiştilor în a şti să facă accesibilă lumea spiritului, a invizibilului, subliniate şi de arhiepiscopul Gianfranco Ravasi, preşedintele Consiliului Pontifical al Culturii, în cuvântul de salut adresat Papei. Aşa cum au răsunat şi consideraţiile lui Ioan Paul al II-lea din Scrisoarea adresată artiştilor în 1999 şi din care actorul italian, Sergio Castellitto, a citit câteva fragmente:
• Nimeni mai bine decât voi, artiştii, geniali constructori au frumuseţii, poate intui ceva din patosul cu care Dumnezeu în zorii creaţiei a privit la lucrarea mâinilor sale (…) Voi ştiţi, totuşi, că Biserica a continuat să nutrească o mare apreciere pentru valoarea artei ca atare: aceasta, de fapt, chiar şi dincolo de expresiile sale cele mai specific religioase, când este autentică are o intimă afinitate cu lumea credinţei.

În momentul actual „marcat din păcate - a recunoscut Benedict al XVI-lea - pe lângă fenomene negative la nivel social şi economic, de o exploatare adesea nesăbuită a resurselor planetei, „ce poate - s-a întrebat Papa - reda entuziasm şi încredere, ce poate încuraja sufletul uman” să „viseze o viaţă demnă de vocaţia sa dacă nu frumuseţea?”:
• O funcţie esenţială a adevăratei frumuseţi, de fapt, evidenţiată deja de filozoful Platon, consistă în a comunica omului un ’fior’ salutar, care îl face să iasă din sinea sa, îl smulge din resemnare, din acomodarea cotidianului, îl face chiar să sufere, ca o săgeată care îl răneşte, dar tocmai în acest fel îl ’retrezeşte’ deschizându-i din nou ochii inimii şi ai minţii, dându-i aripi, lansându-l spre înalt.

Totuşi, a lămurit Pontiful, căutarea frumuseţii despre care vorbesc, evident, nu consistă în vreo fugă în iraţional sau în pur estetism. Nu este nici acel tip de frumuseţe, a observat, „iluzorie”, „superficială şi orbitoare până la ameţeală”, care robeşte sufletul în loc să-l libereze:
• Este vorba de o frumuseţe seducătoare dar ipocrită, ce retrezeşte pofta, voinţa de putere, de posesie, de predominare asupra altuia şi care se transformă, foarte curând, în contrarul său, asumând chipurile obscenităţii, ale transgresiunii sau provocării scop în sine. Frumuseţea autentică, în schimb, deschide inima umană spre nostalgie, spre dorinţa profundă de a cunoaşte, de a iubi, de a merge spre Altul, spre Dincolo de sine.

Şi aici Benedict al XVI-lea a insistat în aceeaşi direcţie. „Frumuseţea - a spus - de la cea care se manifestă în cosmos şi în natură la aceea care se exprimă prin creaţiile artistice, tocmai prin caracteristica sa de a deschide şi lărgi orizonturile conştiinţei umane, de a face trimitere la dincolo de sine, înălţând-o peste abisul Infinitului - poate deveni o cale spre Transcendent, spre Misterul ultim, spre Dumnezeu”:
• Arta, în toate expresiile sale, în momentul în care se confruntă cu marile interogative ale existenţei, cu temele fundamentale din care derivă rostul de a trăi, poate căpăta o valenţă religioasă transformându-se într-un parcurs de profundă reflecţie interioară şi de spiritualitate.


Multe au fost citatele despre frumuseţe din Sfinţi ca Augustin, sau din mari scriitori ca Dostoievski, care au presărat discursul Papei. În special, vorbind despre aşa-zisa via pulchritudinis - adică despre acea „cale a frumuseţii care constituie în acelaşi timp un demers artistic, estetic, şi un itinerar de credinţă, de cercetare teologică” - Benedict al XVI-lea a amintit o frază a teologului Hans Urs von Balthasar despre ideea frumuseţii:
• Cel care, la numele ei, îşi strâmbă buzele în semn de dezgust, considerând-o ca decor exotic al unui trecut burghez, despre acesta se poate fi siguri că - în ascuns sau deschis - nu mai este capabil să se roage şi, curând, nici să mai iubească.

Iată, stabilită conexiunea ultimă dintre artă şi capacitatea ei de a lansa omul spre lumea spiritului, care îi face pe interpreţii săi, artiştii, „custozi ai frumuseţii lumii”, potrivit cuvintelor papei Paul al VI-lea. Benedict al XVI-lea a pecetluit această reînnoită legătură cu lumea artistică prin ceea ce a definit „un cordial, prietenos şi pasionant apel”:
• Fiţi şi voi, prin arta voastră, vestitori şi martori de speranţă pentru umanitate! Şi nu vă fie frică să vă confruntaţi cu prima şi ultima sursă a frumuseţii, să dialogaţi cu cei care cred, cu cine, asemenea vouă, se simte pelerin în lume şi în istorie spre Frumuseţea nemărginită! Credinţa nu răpeşte nimic geniului vostru, artei voastre, din contra le exaltă şi le nutreşte, le încurajează să treacă pragul şi să contemple cu ochi fascinaţi şi plini de emoţie ţinta ultimă şi definitivă, soarele fără asfinţit care luminează prezentul şi-l face frumos.

În aplauzele prelungite pentru cuvintele sale, Benedict al XVI-lea şi-a luat rămas bun de la toţi cei prezenţi retrăgându-se din Capela Sixtină, în timp ce în numele său, aşa cum era prevăzut, arhiepiscopul Ravasi a consemnat artiştilor de faţă o medalie a Pontifului realizată în amintirea acestui eveniment.

radiovaticana