Marta Petreu despre interbelic in dialog cu Patapievici

Despre Cioran, Eliade, Sebastian, Nae Ionescu si multe altele. Suna, pe langa mangaierile lui patapievici, foarte real si deschis. Explicatiile pentru ce s-a intamplat nu exista si asta se simte si in interviu.

Emisiunea aici.

Pastele Cailor, azi

Pastele Cailor - Ispasul

Inceputurile vorbei „la Pastele Cailor”

Traditia spune astfel: atunci cand Maica Domnului l-a nascut pe Mantuitorul Hristos, in ieslea grajdului, animalele au luat si ele parte la maretul eveniment, pline de atentie. Se zice ca pe cat de cuminti erau boii si oile, pe atat de galagiosi erau caii din grajd. Ca mahnire a faptului ca pruncul nu avea liniste, din pricina nechezatului cailor, Maica Domnului se zice ca le-ar fi spus cuvantul ca sa nu se sature de mancare decat o data in an, la Inaltare Domnului, cand Fiul ei se va fi inaltat la Cer. In ziua in care caii „isi praznuiesc” Pastele, pentru un ceas, ei se satura de pascut iarba campului.

Aceasta traditie mai este cunoscuta, inca din vechime, si sub denumirea de Joia Iepelor. Aceasta zi mai este numita, in popor, si Ispas. Legat de aceasta a doua denumire populara a zilei, traditia locurilor a pastrat o alta legenda. Se zica ca, Ispas era un om ce a participat, alaturi de cei trei Apostoli, la Inaltarea Domnului. Tinand seama ca Ispas era un om bun si vesel, oamenii cauta in aceasta zi sa fie bine dispusi si sa nu-si caute pricini de suparare. Vorba poporului spune ca acel om care moare de Ispas ajunge direct in Rai. Pentru a aminti de aceasta credinta populara, cum ca cel mort in aceasta zi ajunge direct in Rai, oamenii isi legau de mijloc un sir de frunze de nuc.

Potrivit unora dintre cei ce s-au ocupat cu studierea folclorului si a traditiilor, aceasta sarbatoare populara ar fi de provenienta romaneasca, mai ecact, din zona Translivaniei. Se mai crede, dupa cate se stiu momentan, ca acest obicei nu este de gasit in alte spatii culturale. Despre cele petrecute, in vechime, in Transilvania, citim astfel: „In Evul Mediu, pe cand in Ardeal exista o componenta multietnica si religioasa, sarbatoarea Invierii Domnului avea loc la date diferite. Mai exact, cand ungurii isi serbau Pastele, romanii cereau de la ei caii, ca sa-si lucreze pamantul, iar cand venea randul romanilor sa-si serbeze Pastele, acestia isi imprumutau caii ungurilor. Potrivit calculelor calendarului, se intampla ca o data la 4 sau 7 ani sarbatorirea Pastilor sa cada in aceeasi zi. De aici a venit si vorba „la Pastele Cailor”, acest an, in care toti serbau Pastele la aceeasi data, fiind anul in care caii se odihneau.

Cand are loc Pastele Cailor?

Pastele Cailor este sarbatorit in ziua de Inaltarea la Cer a Mantuitorului, adica in joia din saptamana a sasea de dupa Pasti. Spre deosebire de alte sarbatori, Pastele Cailor nu are o data fixa, aceasta fiind influentata de data serbarii Pastilor. Probabil ca si din aceasta cauza a luat fiinta vorba "la Pastele Cailor", insemnand o data nestiuta inca, fara o zi exacta in calendar.

Ce fac romanii de Pastele Cailor?

Traditii savarsite pentru cei adormiti. Pe alocuri se tin „Mosii de Ispas”, casele si mormintele cimitirului fiind impodobite cu crengi de pom tanar (paltin, nuc), iar la ferestre punandu-se frunze de leustean. Despre leustean se crede ca ar fi crescut la piciorul Crucii lui Hristos. Acum se fac pomeni pentru morti, impartindu-se in mod special paine calda, branza, ceapa verde si rachiu. Aceasta este ultima zi in care se mai pot rosi oua.

In ograda casei, animalele au si ele randuiala lor. Acum sunt marcate vitele si taiati unii miei. In aceasta zi, caii nu erau pusi la caruta, primeau fan proaspat pe saturate, iar in unele sate romanesti se faceau chiar unele rugaciuni, pentru belsug si sanatatea animalelor. Tot in aceasta zi, manjii cailor de munte erau dusi la pascut in goluri montane, spre a paste iarba cea tanara si revigoranta a pasunilor. Aici se cauta o planta speciala, care era vazuta ca medicament pentru o boala cabalina.

Targurile vedeau si ele, in aceasta zi, un moment special. Ciudata serbare a Cailor se facea pe sine prilej pentru organizare de targuri si pentru incheierea unor afaceri, afaceri care nu in toate cazurile erau reusite, de aici nascandu-se si expresia „la Pastele cailor”. Aceasta zi era vazuta ca una „a soroacelor”, cand se incheiau diferite calcule. In aceasta zi se faceau platile intarziate, neachitate la Sfantul Gheorghe, dupa cum era obiceiul. Se mai zice si ca plantele sadite dupa aceasta zi nu vor da rod.

Ce intelegem astazi prin „Pastele Cailor”?

Astazi, prin expresia „la Pastele cailor”, omul de rand intelege „niciodata”, insa aceasta este o greseala, pentru ca vorba se refera mai degraba la ceva instabil, la ceva ce se va petrece cu siguranta, insa nu se stie inca in ce moment. De asemenea, cuvantul mai poate insemna si ca facand referinta la ceva ce se petrece foarte rar. Greseala intelegerii actuale asociaza aceasta vorba cu aceea de „la Sfantul Asteapta”, care ar putea insa avea acelasi sens.

In ultimii ani, "sarbatoarea cailor" a luat o amploare deosebita. Se cunoaste deja „Festivalul Cailor” de la Rasnov, cat si multele intreceri si defilari ce se petrec in Transilvania, unde caii au inceput sa devina o ocupare predilecta a multora. „Festivalul cailor” este un eveniment ce are loc in Rasnov, fiind organizat in duminica de dinaintea "Pastelui Cailor". In judetul Brasov, de pilda, au aparut mici herghelii private, unde se cresc animale de rasa, iar Rasnovul a devenit un "bazin" care ii "alimenteaza" cu diversi cai pe producatorii filmelor de epoca.

Pastele Cailor sarbatorit de bulgari - Konski Veligden

Comunitatea bulgara din Targoviste sarbatoreste Pastele Cailor, numit de ei si „Tudorita”, un obicei care, pe langa elementul religios, simbolizeaza inceputul muncilor agricole de primavara. „Konski Veligden” sau Pastele Cailor are loc in fiecare an, in prima sambata din Postul Pastelui, de Sfantul Toader, diferit de randuiala amintita mai sus.

''Este sarbatoarea primaverii, menita sa pregateasca muncile agricole ale gospodarilor. Acesta sarbatoare intareste legatura dintre gradinar si ajutorul de nadejde, calul. In semn de apreciere gradinarul bulgar considera calul ca facand parte din viata si activitatea lui. Pentru aceasta gradinarul sfinteste la biserica animalul, sa fie sanatos si ascultator tot anul'', a declarat presedintele Asociatiei bulgare„Zaedno” din Targoviste, Vasile Costache.

In casa, femeile pregatesc o turta numita „konceta”, in forma de cal. Dupa ce sunt binecuvantate la biserica, ele se dau proprietarilor de cai, care le mananca impreuna cu caii lor. Dupa acest „desert” stapanii si caii lor merg pe pasune, unde petrecerea si intrecerile parca nu se mai opresc.

D.I.

Sursa

Arta video - oameni, timpuri

katarzyna kozyra

Dupa Plesu si Tismaneanu urmeaza, corect, Mihaies

Urmeaza sa serveasca la masa domnul Mihaies, dupa Plesu si Tismaneanu. Regele si Monarhia sunt improscate cu puroiul din depozitele adunate cu grija.
Articol in Evenimentul
Preluat de Principele Radu aici.
Trecand peste mizeria de discurs, dar in patima omul nu poate fi decat el insusi, Mihaies se considera indreptatit sa critice un Monarh, caci asta este tinta articolului. Cine ne-a dat noua oamenilor dreptul de a critica un Rege? Chiar de a-l "rezolva" intr-un fel. Raspunsul este unul singur: institutia care a distrus Vechiul Regim, crestin, aristocratic, natural. Revolutia. Institutia care a distrus ierarhia pusa de Domnul Dumnezeu. Acesti oameni nu pot fi crestini, sa ma ierte cine trebuie sa ma ierte, cat timp judeca si critica un Monarh uns de Dumnezeu ca Conducator lumesc.
In fond este normal ce fac acesti republicani. Cand Basescu spune ca tot ce-i trebuie Romaniei acum este un Partid unic atotputernic mai ca nu-ti vine sa-ti strangi catrafusele si s-o tai din calea lor. Dar ei il sustin caci se sustin pe ei insisi si fara sustinerea puterii ei nu ar fi calare pe caluti albi. Ar trebui sa lupte cu valoarea. Iar valoarea nu sta in diplome si functii.
Cred ca este destul de obositor sa cauti si sa dibuiesti "dujmani" ai poporului, citeste ai sponsorului, in toata vremea. Dar asta este, trebuie sa platesti pentru ce ti s-a dat, nu? In plus au avut de la cine invata, de la parintii lor au avut ce invata.
E normal sa aderi la o idee, chiar daca este tampita, dar nu este normal sa o crezi unica si de nezdruncinat. La atata declaratie de dragoste fata de Basescu ma intreb ce o sa se intample cand nu va mai putea candida?
Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, care pentru noi oamenii te-ai intrupat si ai suferit moartea pe cruce, ai tai sunt acum cei ce ne conduc. Tu sti!

Despre criza - studii, comentarii, explicatii ( o privire ce merita acordata...este groasa treaba)

Articole foarte importante despre criza si despre ce se intampla de fapt - o explicatie economica/ politica. Ceea ce se intampla d.p.d.v. spiritual lasam pe fiecare sa judece dupa adevarul pe care il slujeste.

1 In ce consta criza actuala

2 Ciclul economic si expansiunea creditelor: consecintele economice ale banilor ieftini

3 Politicile interventioniste vor accentua criza economica

4 Mecanisme ale crizei

5 Catre apoteoza socialismului monetar

6 Criza a fost cauzata de politicile inflationiste

7 Nu salvati de la faliment Europa de Est

8 Criza financiara actuala: o critica a explicatiilor oferite

9 Politicile anticriza

10 Falsificarea banilor de catre institutiile statului

11 Jurnal de criza: capitalism cu prezumtie de vinovatie

12 O sursa a fricii de capitalism

13 Cum sa dai un sens lui Soros dintr-o perspectiva libertariana

14 Geopolitica inflatiei. Lumea recenta intre dolari si doluri

VREM SA FIM MORTI SAU VII? - cuvantul-inainte al parintelui Justin la volumul “Dictatura biometrica”

Despre demnitate, minciuna, bine si rau. Pe omul duhovnicesc nimeni nu-l judeca ci el judeca despre toate. Nu cunosc cartea dar subiectul este arzator. Traim vremea tatucilor a ingrijitorilor vietii noastre. Fiecare avem pe cineva in spate care ne sprijina si ne mangaie. Un prieten, un frate, un tata, un unchi o matusa.

Suntem din ce in ce mai bine pregatiti pentru viata dar, vorba lui Soljenitin, pentru moarte suntem pregatiti?

Vrem să fim sclavi sau liberi?

Cartea aceasta, Dictatura biometrică, o recomand tuturor cititorilor care mai vor încă să fie liberi într-un stat democratic şi celor care mai vor încă să fie fii ai lui Dumnezeu şi nu ai Mamonei. Această carte este o sinteză a tuturor publicaţiilor care s-au făcut până în prezent pe tema acestui subiect. Are o importanţă deosebită pentru că pune la îndemâna tuturor creştinilor, în special ortodocşilor, informaţii necesare cu privire la problema introducerii microcipurilor de tip R.F.I.D. în actele noastre de identitate şi în toată viaţa noastră. Pentru că la ora actuală este o campanie extraordinar de satanică pentru distrugerea şi desfiinţarea lui Hristos din inima creştinului.

Întotdeauna au fost potrivnici creştinismului, de data aceasta însă este parcă o concentrare a tuturor forţelor întunericului din toate timpurile, a experienţelor îndelungate a celui rău şi vechi de zile, şi aplicarea lor asupra sufletului uman, căruia i s-a declarat război final de distrugere a fiinţei sale cu desăvârşire. Întotdeauna au fost şi creştini buni, şi creştini răi; întotdeauna au fost şi persecutori, şi preamăritori; au fost şi oameni care s-au sacrificat pentru această învăţătură frumoasă, creştin ortodoxă - pentru că ortodoxia este cea mai mare bogăţie pe care o moşteneşte pământul nostru european sau bătrânul continent european - dar au fost şi denigratori şi trădători care au săpat la surparea temeliei Bisericii lui Hristos. Dar cu cât trădătorii au săpat mai mult, cu atât sângele mucenicilor a înălţat Biserica lui Hristos, pe care nici porţile iadului nu o vor putea birui.

Această carte nu vine numai spre informarea dumneavoastră, ci ea este menită să aducă putere în sufletele dumneavoastră să vă opuneţi şi să luptaţi împotriva acestui sistem de înrobire desăvârşită atât a trupului, cât şi a sufletului. La ora aceasta, fiecare creştin trebuie să se angajeze în luptă foarte deschis, pe cât îi este cu putinţă. Pentru că Sfinţii Părinţi şi canoanele Sfintei noastre Biserici, ne învaţă despre existenţa unui război nevăzut cu diavolul, potrivnicul mântuirii noastre, război care ne îndeamnă să punem mâna pe armele duhovniceşti: smerenia, postul, rugăciunea, mărturisirea şi toate celelalte fapte bune; pentru că viaţa aceasta este o luptă şi nu o şezătoare. Mărturisirea este un act important în lucrarea noastră de mântuire, fără de care celelalte virtuţi nu ne vor fi recunoscute înaintea tronului de Judecată a lui Dumnezeu. Pentru că Mântuitorul spune clar în Evanghelie: „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri” (Mt. 10:32-33).

Mărturisirea este, aşadar, o datorie, o poruncă dumnezeiască şi suntem datori să ne apărăm în faţa celor care se ridică împotriva noastră şi a Bisericii lui Hristos, fără să aşteptăm alte porunci oficiale, ci să ascultăm de glasul Evangheliei când este vorba de batjocorirea lui Hristos. Nu avem nevoie să ne poruncească cineva să luptăm împotriva prigonitorilor lui Hristos, sau să aşteptăm prilej de ascultare faţă de mai marii lumii acesteia. Ascultarea este una, lupta împotriva diavolului este alta. A asculta - în momentul acesta - când văd că este casa vecinului în flăcări, iar eu stau cu găleata plină cu apă şi nu mă duc să o vărs să surp incendiul acesta mare care mistuie casa, pentru că nu mi-a poruncit şeful meu, acea ascultare este oarbă, după cum orb este şi sufletul acelui om.

Se vorbeşte că nu este acuma sfârşitul. Da! Şi eu spun că nu este acuma, dar noi trebuie să fim pregătiţi, pentru că toate evenimentele conclud la această stare de lucru. Se vede că toată activitatea aceasta de înrobire a noastră se duce nu numai împotriva creştinismului, ci şi a umanităţii în genere; este vorba de un atac puternic la adresa persoanei umane şi fiecare creştin este dator să-şi pună viaţa pentru credinţa lui, pentru sufletul lui. Până acum a mai mers şi cu partidul, şi cu carnetul roşu; a mai mers şi cu carnetul portocaliu, şi cu carnetul galben, dar de data aceasta avem de-a face cu un carnet multicolor care ne privează de libertate şi de viaţă. Depinde de ce vrem: Vrem să fim sclavi sau liberi? Vrem să fim morţi sau vii? Dar preţul libertăţii şi al vieţii a crescut mai mult decât criza economică în care ne aflăm; este nevoie de mult sacrificiu şi va costa izvoare lacrimi şi râuri de sânge. Mărturiseşti pe Hristos, rămâi în credinţa Lui, nu-L mărturiseşti pe Hristos, lepădat vei fi înaintea îngerilor şi Judecăţii lui Dumnezeu.

De aceea, îndemn prin aceste rânduri, ca fiecare creştin să intre în arena cu fiare, cu fruntea aţintită senină către Hristos! Să fim mereu într-o trezvie deplină, în curtea aceasta a ortodoxiei noastre, a Bisericii noastre şi să se găsească fiecare pe poziţia de a fi cu adevărat un ucenic al lui Hristos.

Mulţi dintre credincioşi mă întreabă: „Ce să facem noi pentru toate lucrările acestea”? Păi, în toată această situaţie nu se poate face ceva mai frumos decât a ne ruga fiecare în parte, în viaţa de familie; a ne educa copiii noştri într-un spirit foarte auster, aspru, ca de la vârsta fragedă să cunoască şi să trăiască credinţa noastră ortodoxă. Avem modelul fiilor lui Brâncoveanu. Nu cedaţi! Mai bine să strigăm: „Loveşte, potrivnice a lui Hristos!” decât să ne pierdem viaţa cea veşnică. Plecaţi capetele voastre spre junghiere şi împotriviţi-vă fiarei apostate!

Ştiu că nu este uşor; am ajuns fii vlăguiţi ai acestui neam mult obidit, mult încercat şi mult prea trădat. Acum, peste românii noştri, vin şi greutăţile acestea financiare şi toate necazurile şi ne vindem şi pe un blid de linte. Pentru că aşa este firea noastră slabă şi neputincioasă şi needucată; pentru că niciodată nu a fost o legătură strânsă între omul căruia Dumnezeu i-a dăruit mai multă înţelepciune şi a făcut oleacă de carte şi omul simplu, omul de jos, care avea nevoie de luminare şi de dragostea celuilalt. Nu, românul nostru intelectual îndată s-a împăunat cu mărirea lui, cu postul lui, cu înţelepciunea lui şi a uitat de ograda lui de altă dată, a pomilor frumoşi, a oilor, a caierelor de furcă, unde povestea bunica din viaţa lui Ion Creangă, Făt Frumos şi a întregii noastre frumuseţi literare. Astăzi se uită în curţile europene pline de vile şi de cuvinte moarte şi participă la ferecarea valorilor noastre ortodoxe şi româneşti, la ferecarea credinţei şi a tot ce a mai rămas frumos pe plaiurile noastre mioritice.

Puterile noastre sunt slabe şi am rămas puţini. Dar ne-a rămas ceva ce nu vor putea niciodată fereca: Mila lui Hristos, Dumnezeul nostru! Rămân toate pe seama marii Lui iubiri de oameni, ca El să ne scoată şi din această stare de lucru, ca întotdeauna, şi să Îşi manifeste mila şi bunătatea Sa faţă noi! Avem mijlocitori pe sfinţii noştri martiri din închisorile comuniste, cei care şi-au dat viaţa pentru Dumnezeu şi neamul lor, cărora să le cerem rugăciunile, ca unii ce au luptat şi au biruit Fiara prin puterea Crucii lui Hristos.

Arhimandritul Justin Pârvu,
6 mai 2009, la pomenirea Sfântului şi Dreptului Iov, mult-răbdătorul

SURSA

Basescu vs Ceausescu

Traian Basescu a castigat un concurs de tuns oi la sarbatoarea Hora Bucovine. Eu cred ca daca participa si Ceausescu nu castiga. N-avea cum. Ceausescu era mai tare. A trebuit sa fie omorat pentru ca Basescu sa castige acest concurs. Sau oricare concurs.

Romania culturala

Este clar, comunismul a devenit mina de aur a culturii romanesti.
Mungiu ( si cati altii) castiga cu comunismul,
Muzica castiga cu comunismul,
Documentarele castiga cu comunismul,
Sarabatorile castiga cu comunismul,
Alegerile se castiga cu comunismul,
Intelectualii castiga sau pierd cu comunismul,
Moda castiga cu comunismul.
Toti castigam sau pierdem cu comunismul.
Orice cultura isi trage seva din "namolul" trecutului. Noi avem bafta cu comunismul. Dar asta nu este cultura, este recul. Cand vom crea ceva? Eu cred ca in curand. Si nu va fi placut pentru nimeni.

Poezia Christ de Eminescu

CHRIST

1. Am luat cartea cea vechiã cu pãretii afumati

Am deschis unsele pagini cu-a lor litere bãtrâne

Strâmbe ca gândirea oarbã unor secole strãine

Triste ca aerul bolnav de sub murii cufundati.

2. Dar pe pagina din urmã în trãsuri groase si seci

Te-am vãzut nãscând în paie fata micã si urîtã

Tu Christos în hieroglyphe stai cu fruntea amãrîtã

Tu Mario, stai tãcutã, teapãnã,[cu] ochii reci.

3. Era timpi aciea Doamne, când gravura grosolanã

Ajuta numai al mintii sbor de foc cutezãtor,

Pe când mâna 'ncã copilã pe ochiul cel arzãtor

Nu putea sã-l înteleagã, sã-l imite în icoanã.

4.Insã sufletul cel vergin te gândia în nopti senine

Te vedea râzând prin lacrimi cu zâmbirea ta de înger

Lângã tine 'ngenunchiatã mama ta cu triste plângeri

Ardicã palidã, sântã, cãtrã cer a sale mâne.

5. Si pe bolta cea azurã, pe câmpia linistitã

Câmp albastru ca si marea cu flori de-aur sãmãnat

Inima visa un astru alb ca crinul înfocat

Stea de-argint curat si palid, de luminã înrositã.

6. Iar sub steaua cãlãtoare ea vedea pustie 'ntinsã

Si prin ea plutind ca umbre Impãrati din rãsãrit

Umbre regii si tãcute ce-urmau astrul fericit —

Strãlucia pustia albã de a lunei raze ninsã.

7. Iar pe muntele cu dafin si cu codrii de mãslin

Povestind povesti în noapte au vãzut pãstorii steaua

Cu zâmbirea ei ferice si cu razele de neauã

Si-au urmat raza ei sântã la culcusul tãu divin.

8. Azi artistul te concepe ca pe-un rege 'n tronul tãu

Darã inima-i pustiã mâna-i finã n-o urmeazã

De a veacului suflare inima lui este treazã

Si în ochiul lui cuminte tu esti om . . . nu Dumnezeu.

9. Paiul criptei azi e d'aur, esti scãldat în mir s-oleu

Mama ta e o reginã, nu femeea cea sãracã,

Azi fantasia-i bogatã, dar credinta este seacã,

Cãci în ochii ironiei tu esti om . . . nu Dumnezeu!

10. Azi esti frasã strãlucitã, azi esti masca cea regalã

Eri ai fost credintã simplã, însã sincerã, adâncã,

Impãrat fusi Omenirei, crezu 'n tine era stâncã

Azi în marmurã te scrie or pe pânzã te esalã.

Un politician irlandez cere UE sa fixeze data Pastelui!

Articol in engleza, European Union must set fixed date for Easter
Articolul tradus, Uniunea Europeana trebuie sa fixeze data Pastelui

Ce este interesant aici este ca acesti oameni nu stiu despre ce vorbesc. Si asta este imbucurator dar si tragic in acelasi timp. Imbucurator pentru ca ei vor sa traga la tinta dar nu stiu cum arata tinta. Tragic pentru ca este de neinteles, pentru mine, cum un om de o varsta inaintata poate sa nu stie nimic despre un aspect atat de important al realitatii istorice si europene.

Articolul in romaneste:

“UE trebuie sa se implice, pentru ca acest subiect afecteaza vietile seculare ale majoritatii cetatenilor”

Anul trecut, Pastele a cazut asa de devreme (23 Martie) incit a provocat un neajuns major celor mai multi dintre noi. Asa cum parintii care au copii scolari isi amintesc, abia de se intorsesera cei mici din vacanta de Craciun cind… era deja vremea unei noi vacante. Si chiar au inceput vacanta de Paste inainte de ziua Sf. Patrick.
In acest an, Pastele cade pe 12 aprilie. Peste doi ani, o sa cada in 24 aprilie. Asta marcheaza o diferenta de 32 de zile intr-un interval de patru ani. E diferenta dintre a sarbatori Pastele inainte ca iarna sa se fi incheiat cu adevarat si de a o face cind primavara s-a instalat de-a binelea.
Asta e o problema mare pentru industria turismului si clientii acesteia - inseamna ca in fiecare an au de vindut un produs diferit, iar in fiecare an periada de vara timpurie de dupa Paste incepe la date diferite.
Majoritatea oamenilor considera ca serbarea Pastelui ca o sarbatoare cu data mobila e un neajuns, insa presupun ca e un motiv profund, religios, pentru a aseza data Pastelui asa cum o facem, iar bisericile s-ar opune oricarei schimbari.
De fapt, nimic nu ar putea fi mai departe de adevar. Acum mai bine de 40 de ani, al doilea Conciliu al Vaticanului a aratat lamurit asta cind a declarat ca nu are nici o obiectie impotriva unui Paste cu data fixa. Putin peste un deceniu mai tirziu, in 1975, papa de atunci, Paul al VI-lea, a mers pina acolo incit a si propus o data anume - a doua duminica din Aprilie.
Si atunci de ce nu s-a intimplat nimic? Majoritatea membrilor din Consiliul Mondial al Bisericilor erau pregatite sa accepte, cu o singura si flagranta exceptie. Bisericile Ortodoxe refuzau sa accepte o propunere care ar fi putut crea impresia ca sint conduse de Roma - nimic surprinzator, cita vreme acestea se definesc mai cu seama prin independenta lor fata de Roma.
In acelasi timp, totusi, au lasat sa se inteleaga limpede ca nu ar avea nici ele vreo obiectie fata de o data fixa pentru Paste - cita vreme nu presupune o propunere a Bisericii din Roma.
Si astfel chestiunea a lincezit vreme de peste 30 de ani - o sugestie foarte sensibila care intruneste un acord larg, insa nu are inca un conducator acceptabil pentru toate interesele religioase.
Cine va umple acest gol?
Sint de parere ca Uniunea Europeana este organismul ideal pentru a prelua aceasta idee si a o duce mai departe. UE si-ar putea justifica implicarea pentru ca acest subiect nu este doar unul religios, ci afecteaza vietile seculare ale majoritatii cetatenilor si este o bariera pentru eficienta celor mai multe business-uri.
Nu doar atit, ci UE are o magnifica experienta in standardizarea unor chestiuni elementare ca acestea, cu un beneficiu sporit pentru toti.

A adus la aceleasi date de inceput si de sfirsit a perioadei in care fuctioneaza ora de vara in intreaga Europa;
A convins toate tarile europene sa foloseasca acelasi prefix international (00) pentru apelurile telefonice internationale;
A creat si implementat tehnologia GSM a telefoanelor mobile, folosita pretutindeni in Europa, dar si in largi portiuni din restul lumii;
A reusit sa inlature controlul pasapoartelor aproape peste tot in Europa (desi, in mod regretabil, Marea Britanie si Irlanda inca pastreaza distanta fata de acest mare pas inainte).

Prin asumarea obiectivului de a stabili o data fixa pentru Paste, UE ar face un pas foarte popular - si astfel ar putea si sa isi imbunatateasca felul in care este perceputa de europeni. Hai s-o facem!"

Parusia

De ce nu a venit Parusia? De ce mai intarzie? De ce vine ziua de maine? De ce suntem atat de siguri ca vine ora urmatoare fara ca Parusia sa se faca vizibila?
Pentru ca Domnul Dumnezeul nostru, Tatal nostru, cunoscand inima si rarunchii, stie ca inca se poate. Ce se poate inca? Sfintirea, inchinarea creatiei... (cui?) Tatalui ceresc. Dumnezeu Tatal cunoaste ca puterea sfintilor este inca mare. Ca ei pot inca avea de lucru. Ca lucrarea sfintilor, ridicarea la asemanare, este posibila. De asta un mare pacat este sa se vorbeasca de sfarsitul istoriei lumii. Este o greseala sa se propovaduiasca inchiderea posibilitatilor (sfintirea, inchinarea, nasterea de om, induhovnicirea, asemanarea). Este o mare greseala sa se astepte si sa se vorbeasca despre antihrist ( si aici este o mare problema cu cei ce scriu antihrist cu A mare). Caci acel antihrist va fi cel mai mare ( multi au fost mari, mai mari, mai mici, mijlocii) pentru ca este ultimul. Si puterea lui va sta in necredinta oamenilor (in conformitatea lumii cu impostura, cu alta solutie) in scaderea puterii sfintilor lui Dumnezeu.
Si mai este ceva, tare greu de inteles. Anume ca Parusia nu trebuie musai sa vina cu focuri si pucioase, cu masacre si cataclisme. "Pentru pacea a toata lumea si pentru mantuirea tuturor" se roaga Biserica. Pacea e pace, nu altceva. Focul Parusiei este dragostea lui Dumnezeu care arde tot ce nu e al Lui. "Ale Tale, dintru ale Tale, Ţie-Ţi aducem de toate, şi pentru toate".
Ce nu e al Tatalui nu poate sta in dumnezeire. Biserica, rugandu-se pentru mantuirea tuturor, se roaga pentru ca toata creatia sa fie a Tatalui, dintru ale Tatalui. Se roaga ca sa fie arse cat mai putine. Se roaga pentru a minimiza combustia finala pana la a o elimina total.
Iadul, focul iadului asta este: strainul/ celalalt (unul din numele celuirau) in prezenta lui Dumnezeu. Care arde caci este afara de dragostea Tatalui. De ce nu dispare total? De ce nu dispare total ceea ce nu este dintru ale Tatalui ( o pozitie convenabila celor care considera ca realul nu este creatia Sfintei Treimi)? Pentru ca Dumnezeu nu face ceva care poate fi nimicit. Dumnezeu nu creaza ceva avand nimicul ca posibilitate de "implinire". Ceea ce face Dumnezeu nu poarta in sine ceea ce era dinainte de sine, adica nimicul. Ceea ce creaza Dumnezeu are existenta vesnica prin insasi esenta Creatorului care cand face ceva face dupa felul Lui adica fara sfarsit.
Amendarea ortodoxiei ca fiind un crestinism pasiv, fara implicare social-politica, este facuta de acei frati ai nostri care nu percep tainele realului ci numai pe cele ale utilului (imediat sau proiectat inainte). Acea teologie sociala, dupa chipul unei teologii secularizate, atat de dorita, este semnul unei intelegeri de tip saducheu. Rugaciunile liturghiei contin nu o teologie sociala ci o adevarata cerere de transfigurare a omului din toate punctele de vedere. Liturghia de dupa Liturghie este teologia sociala a Bisericii. A cere o teologie sociala Bisericii este ca si cum ai cere o teologie liturgica. Traiul liturgic este asemanarea cu Dumnezeu si doar printr-o traire liturgica putem stinge "incendiul final". Caci fiind ai Tatalui si fiind dintru ale Tatalui venirea Parusiei nu se va lasa cu arderi.
Eu asta cred, acum.

Ierusalim – o poveste cu oameni ( articol caldicel dar reconfortant in Dilema Veche)

Am ajuns în Ierusalim la începutul anului, cînd conflictele din Gaza ţineau prima pagină a agenţiilor de presă. Deşi avertizată cum să mă comport la intrarea în ţară, ce să-mi iau şi mai ales ce să nu îmi iau în bagaje, poate şi din cauza orei înaintate la care am aterizat pe aeroportul Ben Gurion, prima impresie pe care am avut-o a fost una strict meteorologică: aerul umed şi cald, în scurtele răgazuri cînd nu bătea vîntul, sau înţepător, în timpul zilelor următoare, cînd vremea s-a schimbat brusc – cineva chiar mi-a spus că pentru Ierusalim nu poţi cerceta vremea în avans pe Internet, pentru că aici, atît vremea, cît şi vremurile se schimbă de la o zi la alta. După cum bate vîntul, mi-a mai spus, uşor mucalit, mai mult melancolic, un domn în vîrstă, pe numele mic Iasher, colecţionar de ceasuri vechi, după cum mi s-a recomandat, învăţăcel pasionat al limbii române. De altfel, pe Iasher l-am întîlnit la Tîrgul Internaţional de Carte, la standul ţării noastre, căutînd nu atît să cumpere carte în limba română, cît să intre în vorbă cu vorbitori nativi. Aşadar, după cum mi-a prezentat situaţia, conversaţia avea să fie benefică pentru ambele părţi: el îşi exersa româna şi jocurile de cuvinte de care era foarte mîndru cînd îi reuşeau, eu aflam, de la un israelian get-beget, cum stau lucrurile pe acolo.

În primul rînd mi-a atras atenţia asupra numărului mare de romåni şi a magazinelor pline de produse româneşti (apa minerală Borsec fiind la mare căutare, drept pentru care este şi printre cele mai scumpe), iar pe etichete, preţurile apar atît în shekeli (moneda naţională), în dolari şi în euro, cît şi în leul nostru upgradat, adică RON-ul modern.

În Ierusalim oamenilor li se luminează faţa cînd aud că vii din România. Românii sînt priviţi aici ca nişte oameni faini, muncitori şi oneşti, oameni de bază… iar acestea sînt doar cîteva dintre multele complimente pe care le-am auzit la adresa conaţionalilor. Probabil singurul loc unde sîntem preţuiţi în asemenea cuvinte şi sentimente alese. (Surpriza mea a fost cu atît mai mare cu cît în Italia, în aceeaşi perioadă, aveau loc tot felul de atacuri la adresa noastră.)

Pe aici însă nu sînt şi aceste probleme. Problemele pe care le au oamenii de aici ţin de cu totul alt registru, depăşesc cu mult posibilitatea noastră de a percepe întreaga paletă de culori a traiului de acolo. Pe stradă, în magazine, în restaurante, în orice colţ al străzii, peste tot unde întorci capul, sînt oameni înarmaţi, soldaţi sau agenţi ai poliţiei comunitare, peste tot simţi că eşti privit, oamenii te cercetează, te analizează. În majoritatea incintelor nu poţi intra fără o minimă percheziţie: treci prin porţi cu senzori, dai geanta la control, eventual mai răspunzi şi la un mini interogatoriu.

Diferite moduri de a percepe siguranţa

„Dvs. vă simţiţi agresaţi cînd vedeţi atîţia soldaţi pe stradă, eu însă mă simt în siguranţă.“ Aşa am cunoscut-o pe Suzane Klein, o româncă născută la Mediaş în 1943, stabilită în Israel din anii ’60, fosta şefă a Arhivelor Bibliotecii Naţionale din Israel.

„M-am înscris să plec în Israel încă de la Universitate. Era destul de greu, dar era o perioadă în care România vindea evreii. Nu ştiu cît s-a plătit pentru mine, dar erau preţuri diferite în funcţie de studii. Am hotărît că trebuie să merg într-o ţară unde pot să-mi spun părerea, unde pot vorbi liber.“

A sosit în Israel pe 5 februarie, în 1966, pe cont propriu. „Aveam 23 de ani. A fost un şoc venirea aici, dar un şoc în bine. Credeam că aici totul e pustiu, că nu sînt flori. Peisajul, în primul rînd, m-a umplut de speranţă.“ Părinţii săi, tatăl – ungur, mama – nemţoaică… „noi am crescut cu limba maghiară. Pînă în clasa I am vorbit în casă ungureşte, şi doar pe stradă săseşte. Mama nu vorbea germană acasă şi n-a vrut să vorbească niciodată cu noi această limbă, din cauza Holocaustului.“ Suzane Klein a învăţat, mai apoi, pe lîngă germană, ungureşte şi română, limbile engleză, ebraică, rusă şi franceză. (E de la sine înţeles că ştie şi latina.)

„Aici a trebuit să învăţ ebraica, iar după un an am făcut un curs de biblioteconomie, Şcoala de arhivari şi bibliotecari.“ Aşa a ajuns să lucreze la Biblioteca Naţională, unde a rămas 38 de ani. La un moment dat, a încercat să se angajeze în armată, imediat după Războiul de 6 zile, cînd i s-a oferit un post de traducător de limba rusă. „M-au întrebat însă unde îmi este familia, iar cînd am răspuns: România, mi-am dat seama că nu aveam nici o şansă. Nu luau pe nimeni care avea rude în ţările comuniste, de frica şantajului care ar fi putut avea loc. Se presupunea că autorităţile comuniste îţi puteau aresta oricînd un membru al familiei, iar tu trebuia să oferi informaţii contra eliberării sale.“ S-a întors în România de două ori. În 1972 şi în 2005. „N-am fost mai des din mai multe motive. În primul rînd, cînd eram tînără, nu aveam bani. Din banii pe care îi economiseam, trimiteam pachete. Cu cafea, supe, ciocolată, lapte praf, tot felul de lucruri alimentare…“ Ultima impresie pe care a avut-o din revenirea în Bucureştiul anilor 2000 a fost lăsată de gropile şi urîţenia Capitalei.

Acum e pensionară. Diferită de pensionarii de la noi. „Vreau să spun că sînt aşa de ocupată de cînd sînt pensionară că nu am timp să fac nimic. Mă gîndesc cum am putut face atîtea lucruri cînd eram angajată.“ Viaţa ei se desfăşoară între sala de gimnastică, întîlniri cu prietenii, colaborări cu diferite reviste şi călătorii.

Despre viaţa în general în Israel… „e extrem de grea. Avem o situaţie precară, nicăieri în lume nu există condiţiile care există aici şi nimeni nu are o înţelegere reală pentru poporul evreu“. Pe strada unde locuieşte au fost trei atentate, ea însăşi fiind supravieţuitoarea unui atentat care a avut loc la cafeneaua Bibliotecii Naţionale, primul după Războiul de 6 zile. Cu toate acestea, niciodată nu s-a gîndit să revină definitiv în România. Dacă aici se simte în siguranţă? „Siguranţa – mărturiseşte – este un fel de a spune... ne-am obişnuit. Dvs. vă speriaţi, dar eu cînd văd poliţie şi soldaţi pe stradă... atunci mă simt cu adevărat în siguranţă.“

Despre identitatea ei multiculturală mărturiseşte că, deşi gîndeşte româneşte, numără în ungureşte. Glumeşte zicînd că din cauză că ştie multe limbi, le vorbeşte pe toate „pe ungureşte“.

Acasă? „Aici, în Israel, mă simt acasă, dar cînd am fost întrebată de o prietenă unde plec anul acesta, în străinătate, am răspuns fără să mă gîndesc: nu mă duc în străinătate, mă întorc în ţară.“

Cultura străzilor – Jaffa Road

La periferia Ierusalimului, numele străzilor sînt scrise doar în ebraică. Abia după ce desluşeşti niţel harta, după ce înaintezi spre centru, denumirile încep să fie bilingve. Adică ebraică şi engleză. Cu toate astea, cu cît colinzi mai departe de renumitul Jaffa Road, bulevardul care trece prin centru şi de care sînt legate mai toate destinaţiile urbane şi turistice, cu cît te pierzi pe străduţele pietruite, cu atît poţi simţi mai mult viaţa reală a Ierusalimului ne-turistic.

Tineri, bătrîni, mame cu copii, evrei ortodocşi cu haine lungi, negre, cu zulufii tradiţionali iţiţi de sub pălăriile înalte, dar şi cu căşti de iPod în urechi sau vorbind la celulare (nici ortodoxia lor nu pare a mai fi ce a fost), dughene simple, pline cu mirodenii sau chinezării, tricouri cu inscripţii, kitschuri sau obiecte de cult (marea parte a suvenirurilor pe care le poţi găsi aici sînt obiecte religioase) şi oameni. Oameni paşnici, zîmbitori, toţi vorbitori de limba engleză. „Eu sînt palestinian“ – povesteşte un proprietar de magazin, încercînd să-mi vîndă un tricou pe care scrie „I love Israel“. Întreb cum se împacă politica cu oamenii. Îmi răspunde: oamenii nu se împacă cu politica; el vrea doar să fie bine, dar, din păcate, sufletul oamenilor e prea învrăjbit de orgoliu, ca să se poată găsi acum o soluţie reală la conflictul din Gaza.

Pe cînd vorbeam, deşi viaţa acelei după-amieze obişnuite părea a decurge absolut normal, iluzia a fost dintr-odată spulberată cînd din senin alături de noi a izbucnit un simplu conflict stradal; nimic ciudat, însă în nici cinci minute, un grup de bărbaţi, în civil, apăruţi de nu se ştie unde, cu legitimaţii şi voci joase, s-au interpus între scandalagii, dezamorsînd pe loc situaţia.

„Poliţia secretă“ – îmi explică altcineva cînd întreb ce s-a întîmplat. În Ierusalim, rata criminalităţii este foarte mică datorită prezenţei acestor agenţi incognito pe stradă. Bineînţeles, totul se compensează. Poate nu chiar în Oraşul Sfînt, unde atentatele sînt mai puţine. „Aici sîntem toţi“, mai spune, referindu-se la cele trei mari religii existente aici, un vînzător la un magazin aflat pe Via Dolorosa, al cărui frate este dentist în Timişoara, căsătorit şi stabilit acolo de peste cinci ani. Vînzătorul îmi face chiar o reducere – necerută – tocmai pentru că „România este în inima mea“.

Interogatoriu de la revedere

„La plecarea din Israel, controlul este mult mai strict decît cel de la sosire“ – cu avertismentul acesta am pornit de la hotel spre Ben Gurion. De cum păşesc în interiorul aeroportului, sînt preluată de un agent de pază. „Unde merg?“ „Ce număr are avionul?“ „La ce oră pleacă?“

Sînt condusă mai apoi pe un culoar, unde intru în custodia altui agent. Aceleaşi întrebări, de data aceasta însă tonul părea mai inchizitor. Scopul vizitei? Tîrgul Internaţional de Carte? Dar bine, tîrgul de carte nu s-a terminat încă, de ce plec mai devreme? La răspunsul meu, legat de bani, mai precis de lipsa lor, masca agentului s-a clintit, doar niţel, într-o tentativă de surîs. Tentativa a fost blocată destul de repede de o altă atitudine, de data aceasta destul de agresivă. „Noi nu glumim aici, ce meserie spuneaţi că aveţi?“

Jurnalist… „Ce aţi scris în ultimul articol şi la ce dată a apărut? Dacă vă caut pe net, vă găsesc?“

Pare nemulţumit. Agentul îmi ia paşaportul. Pare nervos. Se îndepărtează puţin, la un birou unde se află un calculator şi de unde este sigur că îl pot vedea. Discută cu alţi trei agenţi, toţi îmi aruncă priviri neîncrezătoare, dau din cap ca şi cum „s-ar fi prins“ că de fapt vreau să provoc un atentat. Între timp mai vine o doamnă în uniformă, foarte amabilă, mă întreabă la ce oră am avionul, care este destinaţia… şi ce mai fac, aşa în general. După care şi aceasta se acreşte brusc şi-mi dă senzaţia că sînt o infractoare demascată.

După alte zeci de minute, la mine vine altcineva. Pare a fi un superior. Îmi ţine paşaportul în mînă, îl deschide, îl închide, îl întoarce pe toate părţile. Reia toate întrebările, de la numărul avionului la data apariţiei ultimului meu articol. Îmi urmăreşte calm şi atent orice reacţie, îmi priveşte degetele mîinii, limbajul corpului (dar chiar, de ce oare mă balansez de pe un picior pe altul?).

La finele interogatoriului însă, superiorul lasă capul în jos, mai priveşte o dată în paşaport, oftează, mă priveşte drept în ochi, îmi zîmbeşte uşor şi-mi spune, pe un ton resemnat, rece şi foarte amabil: „Ne scuzaţi pentru tot acest interogatoriu, dar ne este frică. Puteţi trece“.

Şi trec. Trec şi de ultimele controale, mai lejere, cumpăr nişte dulciuri, urc în avion. Timpul enorm pe care mi-l alocasem înaintea îmbarcării a trecut ca un minut. Oftez, uşurată pentru mine, cu inima plină totuşi de o greutate nedesluşită. Eu mă întorc în ţara mea, la problemele noastre sociale, la cîinii noştri comunitari şi la primarii care jumulesc parcurile. Şi-ar trebui să fiu fericită. Şi sînt. Mîine şi ziua de poimîine, şi cele care urmează îmi oferă acest minimum de normalitate.

Aici.

Taraboiul de la Constanta

Filmuletul despre "mizeria" de la Constanta (multe ambiguitati). Nu am putut sa trec peste asa ceva si sa ignor. Toti avem greseli si caderi dar caderile celor mari provoaca avalanse nimicitoare care distrug totul in calea lor. Suntem, bineinteles, toti vinovati de ce s-a intamplat acolo. Si de ce se intampla rau, oriunde. Nu trebuie sa ne oripilam de ce se vede. Este viata noastra de zi cu zi. Toti facem asta. Mituim, intervenim, sunam, dam, ne dam.
Cum poate exista justitie dreapta intr-o tara de oameni fricosi si slabi? E picata din luna? Cam asa vedem noi justitia. Un mesia drept, curat, nelumesc. Sa vina sa ne scoata, de par, din hazna. Asta nu e justitie. Asta este slabiciune pentru totalitarism. Justitia este facuta doar de oameni plini spiritual care nu arata "bine", care nu sunt "domni", care nu sunt "boieri". Straniu cum te poti de-numi boier intr-o tara distrusa de comunism, straniu cum te poti cere iubit ca domn intr-o tara "saraca" si saracita de idolii pustiei. Suntem in desert, plecati din Egipt, dar ne inchinam dumnezeilor pe care nu ii cunoastem. Moise cobora de pe Sinai si trecea prin sabie pe necredinciosi. Niciun egiptean-izat nu a intrat in Canaan. Dar curatirea a fost lunga si intransigenta. Pe noi ne conduc aceiasi preoti ai genocidului (impreuna cu fii lor), doar ei stiu cum e bine, doar ei ne pot scoate la "lumina". Iar in vremea asta, in care noi ascultam stand destepti in scaune, ei sacrifica pe cei de azi si pe cei de maine doar fiindca pot.
Unii au nostalgia lui Vlad Tepes. Eu am nostalgia lui Moise, a lui Ioshua, a lui Ilie si a atator printi ai Domnului. Am nostalgia lui Ieremia si am, cateodata, nostalgia Macabeilor.
Dar cum il avem pe Domnul Dumnezeu atat de aproape ma gandesc ca toate aceste nostalgii sunt, iarasi, doar rataciri de om slab.
Filmuletul cu taraboiul.

Despre nombrilism ( eseu Gina Sebastian Alcalay in Romania literara)

Pentru cine nu cunoaşte limba franceză, o să menţionez că termenul din titlu vine de la cuvîntul franţuzesc "nombril" care desemnează găurica din mijlocul abdomenului: buricul. Deci, prin nombrilism se înţelege acea pornire care-i face pe unii semeni, denumiţi şi narcisişti să practice aproape în exclusivitate - dincolo de discuţiile despre unele teme la zi, precum cele din actualitatea politică în cazul unora, inedite sau recente colportări în cazul altora - un nesfîrşit monolog raportat la propria persoană, propriul buric, cum s-ar zice.
Monologul la care mă refer se poate desfăşura telefonic (de către cei cărora nu le pasă de timpul irosit şi de costul conversaţiei) sau prin viu grai; el poate privi evenimente autobiografice din trecutul mai mult sau mai puţin îndepărtat (uneori distorsionate de trecerea anilor), nu numai avuabile, ci şi de natură să dezvăluie sau să arunce un puternic fascicol de lumină asupra unor însuşiri personale ieşite din comun - sensibilitate, înţelepciune, bunătate, generozitate, curaj, capacitate de sacrificiu şi uitare de sine în folosul altora etc., etc.; în aceeaşi măsură el poate fi concentrat asupra unor convingeri şi păreri inebranlabile, unor concepţii de viaţă şi sentimente înduioşătoare faţă de rude şi prieteni, ca să nu mai vorbim despre efluviile de aduceri aminte consacrate onorurilor, distincţiilor, relaţiilor cu prieteni suspuşi şi elogiilor de tot felul cu care i-a fost binecuvîntată celui în cauză activitatea de o viaţă.
Veţi spune, poate, că aceasta miroase a egolatrie, ceea ce nu este inexact, ştiut fiind că cele două trăsături sînt complementare, adesea chiar de-a dreptul confundabile. Ceea ce nu înseamnă că tipul acesta de monolog nu poate fi într-o sumedenie de cazuri destul de interesant şi instructiv, mai ales pentru observatorul sufletelor omeneşti, fie el psiholog, sociolog sau scriitor. Numai că repetitivitatea, caracteristică mai ales persoanelor în vîrstă, anihilează adesea curiozitatea ascultătorului, făcînd, totodată, practic imposibilă comunicarea, adică dialogul prietenesc.
Te apuci să-i relatezi cuiva: am căzut în baie şi cred că mi-am fracturat o... Dar nu ajungi să termini fraza, să precizezi, de pildă, că era vorba de o coastă sau o vertebră, pentru că interlocutorul tău, care a prins totuşi ceva din zbor din acest început lăsat la mijloc, se porneşte într-o lungă mărturisire despre întîmplările şi suferinţele pe care le-a îndurat el în acest domeniu şi în multe altele, încă din tinereţea sa aventuroasă (sau cuminte, studioasă, inocentă etc., etc.) şi pînă în anii vîrstei a treia - mărturisire terminată (de fapt, numai părelnic!) printr-o acerbă diatribă împotriva indivizilor cărora li s-au datorat, direct sau indirect, aceste suferinţe şi încercări, pe care nu-i urăşte, Doamne fereşte, doar că... Atunci cînd ai dori să te descătuşezi de nişte obsesii care nu-ţi dau pace, să comentezi un articol de revistă, o emisiune televizată sau perspectivele situaţiei politice, subiecte, deci, mai mult sau mai puţin impersonale şi de ordin general, nu ai mai multe şanse să obţii un răspuns: interlocutorul din faţa ta sau de la capătul celălalt al firului preferă să-şi amintească de războaiele în care a făcut nenumărate acte de bravură, ba chiar de eroism, la fel, dealtfel ca şi fiii şi nepoţii săi - rezervişti maturi alături de copilandri cărora abia le-au mijit tuleiele -, slavă D-lui că au scăpat cu toţii cu bine, căci dacă li s-ar fi întîmplat vreunuia ceva, el, interlocutorul meu, s-ar fi sinucis, de altfel n-ar fi fost prima lui tentativă de acest gen, de vreme ce, asemenea marelui pianist Arthur Rubinstein, a încercat să se spînzure pe la 20 de ani, cînd suferise o condamnare în România pentru o vină imaginară, la fel ca şi alţi deţinuţi aruncaţi în închisori şi de regimul antonescian şi de cel comunist, închisori care s-au transformat pentru mulţi într-o adevărată şcoală - vezi cartea lui... şi a lui... cum naiba-i spune, dealtfel el însuşi, servitorul D-tale, a început deja să-şi publice memoriile. Oricum, dacă n-ar fi fost soţia care era profesoară de franceză la un liceu din Bucureşti şi dădea şi lecţii particulare în casele mărimilor zilei, îndeosebi ale şefilor x de partid care ţineau să-şi înveţe odraslele limba lui Montaigne, trecînd peste faptul că aceasta era şi aceea a ticăloşilor de capitalişti, dacă n-ar fi fost ea, cu contactele ei suspuse, iubită şi răsfăţată cum era de toţi părinţii elevilor, indiferent de poziţia lor socială, el, soţul, ar mai fi zăcut ani buni după gratii şi n-ar fi ajuns să fie graţiat, repus în drepturi etc., etc.
...Ai şi tu, biată naivă, amintiri, tristeţi, amărăciuni, bucurii ocazionale, pe care îţi făceai iluzia că le-ai putea împărtăşi, dar în cortina de cuvinte densă, impermeabilă, de beton armat a celuilalt nu apare nici un gol, nici o breşă prin care s-ar putea strecura ceva...
Singurul confesional posibil: verticalitatea foii de hîrtie. Numai că şi ea, imaculata, primitoarea foaie albă e un frecvent vector al narcisismului, sub forma sa cea mai răspîndită, aceea din lumea literar-artistică. Prin ce mijloace reuşesc unii autori contemporani, tineri sau mai puţin tineri, dar care cu greu ar putea fi asimilaţi sferei meritocraţiei talentuoase sau unei îndelung statornicite celebrităţi cîştigate pe drept, să-şi vadă numele adulat la cub şi la pătrat nu numai prin aducerile proprii din condei, primite repetitiv cu braţele deschise de diferite publicaţii onorabile, dar şi prin reverenţele, ditirambii şi genoflexiunile unor terţi? Comuniunea simţămintelor patriotice în slujba unor nobile idealuri? Donaţii generoase pentru cauze individuale şi colective? Presiuni, insistenţe, interferenţe? Poate că însăşi obrăznicia rentează (obraznicul mănîncă praznicul), fiind, din păcate, şi contagioasă. Dacă nu cumva avea dreptate Octavian Paler cînd spunea că modestia este apanajul celor cu virtuţi modeste.

Un articol din partea greco-catolicilor

Pun aici un articol aparut pe www.greco-catolica.org.
Titlul: Biserica Ortodoxa Romana distruge "Cimitirul Vesel" din Sapanta

Fiica lui Bob Geldof se dezbraca in reclame - la noi se dezbraca fiica unui preot

Sper sa nu par obsedat de aceasta fata. Dar e ultimul post pe tema asta.

Un articol in Ziua spune ca fiica lui Bob Geldof se dezbraca in reclame.
Cine este Sir Bob Geldof? Live 8, Band Aid, Live Aid, etc. Cititi... Un muzician, activist marxist (alegerea lui)
Cine este Pr. Gheorghe Gheorghe? Parohia Clinceni, aici.

Fete frumoase care se dezbraca pentru noi.

Parohia Clinceni unde preot este tatal Elenei Gheorghe, fata de la Eurovision

Am gasit un articol despre Parohia Clinceni, aici. Frumoasa istorie, frumosi oameni. Si totul este incununat cu Eurovision-ul.

" Biserica cu hramul "Sfantul Ierarh Nicolae" a fost zidita in anul 1680, in timpul lui Serban Cantacuzino, de catre Ramadan Paleologu, pe actualul amplasament. Biserica se afla in Comuna Clinceni, situata, la randul ei, nu departe de Bucuresti - la aproximativ 15 kilometri sud-vest de acesta...."

Episcopul despre care vorbeam inainte este, cred, chiar Patriarhul.

Fata de la Eurovision, Elena Gheorghe, este fata de preot

Elena Gheorghe, solista noastra la Eurovision, este fata de preot.

Articol1 - la intamplare ales.

O simpla cautare pe Google dupa numele ei ne reveleaza o "minunata" experienta moderna.
Tatal preot, mama cantareata de muzica populara. Nimic anormal, mai mult ca decent ( nu sunt fan "Floarea din Gradina" dar Lese imi place, si multi altii). Insa imaginile cu aceasta fata, cu respect spun foarte frumoasa, nu sunt in masura sa ne linisteasca. Din pacate este prea dezbracata. Spun din pacate caci frumusetea ei fizica nu ar trebui sa fie la cunostinta mea, sau a ta. Frumusetea ei ar trebui sa o priveasca doar pe ea si pe cel ce o va iubi. Eu nu o iubesc, ca femeie, si niciun barbat, cred ca nu o iubeste.
Pe partea cealalta ma intreb ce spune Episcopul care are in grija parohia Clinceni. Ce atitudine are fata de morala acestei familii preotesti. Cum se poate rezolva o asemenea problema? Sunt curios, caci nu ma pricep.
Sa fi ajuns arta de masa cotidiana atat de conforma cu Evanghelia incat sa mi se para o impietate ca gandesc astfel?
Problema mea, pe scurt, este: de ce s-a dezbracat in fata mea o fata de preot?

Principele Radu si alegerile

Am 10% din intentia de vot

Pe blogul Principelui Radu am gasit acest comentariu, al sau, legat de un sondaj CCSB.
Pentru respect si pentru a incerca o cunoastere a persoanei sale e bine de citit. Pe ceilalti prezidentiabili ii cunoastem, chiar foarte bine, cu relele si bunele lor. Nu cu patima ci cu respect am pus acest articol aici.
Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, care pentru noi oamenii te-ai intrupat si ai suferit moartea pe cruce, ai tai sunt acum cei ce ne conduc. Tu sti!

Drama unor mame: copii morti inainte de a se naste si copii care mor prea devreme

www.organizatiaemma.ro

Am auzit ca exista o lege care obliga incinerarea copiilor sub 22 saptamani ce mor in spitale.
Aceasta organizatie cere ca acesti copilasi sa poata fi luati si ingropati traditional.
Trecand peste forma acestei organizari (doar Biserica stie ce trebuie facut in astfel de cazuri) cred ca, intradevar, aceasta latura a realitatii scapa multor frati crestini.

Papa laudă libertatea religioasă din Iordania

Papa Benedict al XVI-lea a lăudat climatul de libertate religioasă din Iordania, care face posibil pentru creştini să îşi construiască o biserică pe locul unde tradiţia afirmă că Isus ar fi fost botezat. Sfântul Părinte a spus aceasta astăzi, când a sosit în Iordania, prima etapă a călătoriei sale de o săptămână în Ţara Sfântă. El a fost salutat pe aeroportul din Amman de regele şi regina Iordaniei, Abdullah al II-lea şi Rania.

"Vin în Iordania ca pelerin", a spus Sfântul Părinte, "pentru a venera locurile sfinte care au jucat un rol atât de important în unele evenimente cheie ale istoriei biblice." Pontiful va vizita Muntele Nebo, de unde Moise a văzut Ţara Promisă, şi Betania, unde Ioan Botezătorul l-a predicat pe Isus şi l-a botezat în apele Iordanului. În primul său discurs din călătoria în Orientul Mijlociu, Papa şi-a exprimat "profundul respect pentru comunitatea musulmană". L-a lăudat pe regele Abdullah pentru eforturile de "promovare a unei mai bune înţelegeri a virtuţilor proclamate de islamism". Referindu-se la "Mesajul de la Amman" şi la "Mesajul Interreligios de la Amman", amândouă ale regelui, Papa a spus că "aceste demne iniţiative au contribuit în mod semnificativ la încurajarea unei alianţe a civilizaţiilor între occident şi lumea musulmană, împotriva predicţiilor celor care considerau că violenţa şi conflictul sunt inevitabile."

Pontiful a lăudat Iordania pentru eforturile de găsire a unei soluţii la conflictul israeliano-palestinian şi pentru acceptarea refugiaţilor din Irak. Privitor la libertatea religioasă din Iordania, Sfântul Părinte a amintit că ea este "un drept uman fundamental". A spus apoi că speră şi se roagă ca "respectul pentru drepturile inalienabile şi demnitatea fiecărui om să fie tot mai mult afirmate şi apărare, nu doar în Orientul Mijlociu, ci în toate părţile lumii". Iordania are doar aproximativ 6% creştini, majoritatea fiind greco-ortodocşi. Musulmanii sunniţi reprezintă 92% din populaţie. Papa Benedict şi-a încheiat discursul exprimându-şi speranţa că pelerinajul său, "şi toate iniţiativele care vizează îmbunătăţirea relaţiilor dintre creştini şi musulmani, să ajute la creşterea iubirii în Dumnezeul cel atotputernic şi milostiv, şi în iubirea fraternă pentru semeni." La rândul său, regele Abdullah i-a spus Papei: "Primim cu bucurie angajamentul Dvs de risipire a concepţiilor greşite şi a diviziunilor care au făcut rău relaţiilor dintre creştini şi musulmani."

Sursa

Principele Radu si Duhovnicul

Pe blogul www.princeradublog.ro exista o intrebare a unui roman si un raspuns al Principelui.

Intrebarea:

Altetea Voastra, Va rog spuneti-mi cine este parintele dumneavoastra duhovnic si daca ati avut binecuvantarea dansului pentru a candida la presedintia Romaniei.
Va multumesc pentru timpul acordat si va doresc mult succes.
Cu stima,
Daniel
Targu-Mures

Raspunsul:

Intr-adevar, pentru a facea pasul spre candidatura la Presedintia Romaniei am avut nevoie de binecuvântare. Am asteptat-o trei ani si, dupa multa chibzuire, ruga si smerenie, ea a venit. Cel care mi-a dat binecuvântarea a fost Duhovnicul Statului Român, Majestatea Sa Regele Mihai. Radu al României

Regele Mihai este Duhovnicul Statului Roman. Multa taina se afla in aceasta definire a unui Rege ca duhovnicul unui neam. O calitate in linia marilor regi buni ai poporului lui Israel.
David
Solomon
Abia
Iosafat
Ozia
Ioatam
Iezechia
Iosia
Manase - rau, dar bun la sfarsitul vietii
Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, care pentru noi oamenii te-ai intrupat si ai suferit moartea pe cruce, ai tai sunt acum cei ce ne conduc. Tu sti!

Alegeri europarlamentare

Alegeri europarlamentare, www.alegeri.tv
Acum, daca eu ii dau credit si-l vreau pe Ungureanu in PE (lasand de o parte binele si raul pe care cineva i-l poate reprosa) trebuie sa le dau credit si lui Stolojan si Monicai Macovei????
Daca ma voi duce la vot si ma voi ruga lui Dumnezeu pentru Traian Ungureanu ca pentru conducatorul meu acolo, toti cei de pe lista PDL care vor fi trimisi in PE vor intra automat sub rugaciunea mea catre Domnul.
Eu altfel nu vad alegerile decat in acest fel: voi vota pe cineva si-l voi da pe mana lui Dumnezeu. Increderea mi-o pun in Domnul. Eu fac actiunea dar ceea ce urmeaza las in mana Domnului. El stie cel mai bine cum e de facut. Ce pot face este sa trimit in lupta pe cel pe care il cred cel mai aproape de Adevar. Daca gresesc, si trimit un om care e departe de Domnul, atunci Domnul va avea mai mult de lucru. Dar oricum numai El il poate aduce pe Cale. Nu eu si nici altcineva care vrea ceva dupa mintea lui.
Stim si facem.
Ce stim noi? "Israele, Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn"
Ce facem noi? Ce credem noi ca este bine.
Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, care pentru noi oamenii te-ai intrupat si ai suferit moartea pe cruce, ai tai sunt acum cei ce ne conduc. Tu sti!

Marxism, social-democratie, socialism - arhiva marxista in diferite limbi ( cu sectiune in limba romana)

Aici, www.marxists.org

Textele fundamentale ale marxismului.
Marx, Engels, Lenin, etc. In multe limbi.
Exista si sectiune in romana.
Un loc fundamental, cred eu. Pentru a invata de la sursa ce se doreste si a nu mai asculta interpretarile unora care vor sa traga cu pusca dupa colt.
Inca odata, daca suntem interesati real de social-politic aici vom gasi lucruri demne de cunoscut.
Spor!

Solomon si alegerile din Romania

61% dintre romani nu s-au dus la vot.
Regele Solomon ne spune si de ce:
" Când nelegiuiţii ies la iveală, oamenii se ascund, iar când ei pier, se înmulţesc cei drepţi."
Solomon 28, 28
" Când drepţii biruiesc e mare sărbătoare, iar când cei fără de lege ies la iveală, oamenii se ascund."
Solomon 28, 12
" Stăpânitorul cel lipsit de venituri este mare asupritor..."
Solomon 28, 16

O sa mai spun si altele...

A inceput defrisarea parcului unde va fi construit Monumentul Holocaustului

Autoritatile au inceput vineri defrisarea parcului aflat intre strazile Brezoianu, Lipscani, Anghel Saligny si Mihai Voda, langa Primaria Capitalei, unde urmeaza sa fie construit Monumentul Holocaustului. Potrivit reprezentantilor fundatiei Ecocivica, angajatii ADP Sector 5 au smuls vineri, fara autorizatie de defrisare, aproape tot gardul viu din jurul parcului.

Papa Benedict al XVI-lea: Dumnezeu e vizibil; trebuie să învăţăm să îl vedem

Dumnezeu este vizibil în lume şi în Biserică, dar noi trebuie să învăţăm să îi percepem această "vizibilitate", a afirmat Papa Benedict al XVI-lea ieri, în timpul audienţei generale pe care a dedicat-o Sf. Gherman de Constantinopol, un apărător al cultului icoanelor, ce a trăit în secolul al VIII-lea. Sfântul Părinte a amintit de conflictul dintre Gherman şi împăratul Leon al III-lea, care s-a opus folosirii icoanelor, un conflict care a făcut în cele din urmă ca Gherman "să îşi depună demisia ca Patriarh şi să se condamne singur la exil într-o mănăstire, unde a murit uitat de toţi".

Episcopul Romei a subliniat că principala contribuţie a lui Gherman sunt predicile lui despre Maria, unele dintre ele "fiind profund marcate de pietatea generaţiilor întregi de credincioşi, din Răsărit şi din Apus". Notabilă este o parte dintr-o predică, preluată de Papa Pius al XII-lea în constituţia apostolică din 1950 care a definit dogma ridicării la cer a Preasfintei Fecioare, şi pe care Pontiful a citat-o ca un exemplu al credinţei străvechi a Bisericii în prezenţa trupească a Mariei în ceruri. Papa Benedict a propus apoi trei lecţii pe care Sfântul Gherman le are pentru credincioşii de astăzi. "Mai întâi există o anumită vizibilitate a lui Dumnezeu în lume, în Biserică, pe care ar trebui să învăţăm să o percepem. Dumnezeu a creat omul după chipul Său, dar acest chip a fost atât de acoperit de murdăria păcatului încât Dumnezeu aproape nu mai poate fi văzut. Astfel, Fiul lui Dumnezeu a devenit omul adevărat, imaginea perfectă a lui Dumnezeu: în Cristos noi putem contempla faţa lui Dumnezeu şi învăţa cum să fim oameni adevăraţi, adevărate chipuri ale lui Dumnezeu."

O a doua lecţie priveşte "frumuseţea şi demnitatea liturgiei". "Celebrarea liturgiei conştienţi de prezenţa lui Dumnezeu, cu demnitatea şi frumuseţea care ne permite să vedem o fărâmă din splendoarea Sa, este sarcina fiecărui creştin format la credinţă." La final Pontiful a spus că Gherman ne învaţă să iubim Biserica. "Tocmai privind Biserica, noi oamenii suntem înclinaţi să vedem în primul rând păcatele ei, partea negativă", a spus Papa. "Dar cu ajutorul credinţei, care ne face capabili să vedem autentic, noi putem de asemenea, astăzi şi întotdeauna, să îi redescoperim frumuseţea divină." Apoi a adăugat: "Tocmai în Biserică se face Dumnezeu prezent, se oferă pe Sine în Sfânta Euharistie şi rămâne prezent pentru Adoraţie. În Biserică Dumnezeu vorbeşte cu noi, în Biserică Dumnezeu umblă cu noi, după cum spunea Sf. Gherman. În Biserică noi primim iertarea lui Dumnezeu şi învăţăm să iertăm."

Sursa

Papa Benedict al XVI-lea despre Sf. Ioan Damaschinul: o figură de frunte în teologia bizantină

În audienţa sa generală desfăşurată în dimineaţa zilei de miercuri, 6 mai 2009, în Piaţa San Pietro, Papa Benedict al XVI-lea s-a concentrat asupra Sf. Ioan Damaschinul (675-749), "o figură de frunte în istoria teologiei bizantine". Mai presus de toate, a spus Papa Benedict al XVI-lea, acest sfânt a fost "un martor ocular la trecerea de la cultura greacă şi siriacă, împărtăşită de partea răsăriteană a Imperiului Bizantin, la noutatea islamului, ale cărui cuceriri militare au deschis un spaţiu în teritoriul cunoscut astăzi ca Orientul Mijlociu sau Apropiat".

Sf. Ioan Damaschinul "s-a născut într-o familie creştină bogată şi ca tânăr a deţinut funcţia... de administrator economic al califatului. În curând, însă, nesatisfăcut de viaţa de la curte... a intrat în Mănăstirea San Saba de lângă Ierusalim în jurul anului 700... Acolo şi-a dedicat toate forţele ascetismului şi scrierilor, fără a desconsidera şi o anumită activitate pastorală, despre care se găsesc mărturii în numeroasele lui Omilii. ... Papa Leon al XIII-lea l-a proclamat Doctor al Bisericii Universale în 1890". Papa a explicat că faima Sf. Ioan Damaschinul se bazează, mai presus de toate, "pe cele trei discursuri ale lui: trei `Discursuri împotriva iconoclaştilor` care, după moartea lui, au fost condamnate de Sinodul iconoclast din Hieria (754)". Aceste Discursuri, a continuat el, reprezintă "prima încercare de a justifica venerarea imaginilor sacre, asociindu-le cu misterul Întrupării Fiului lui Dumnezeu în sânul Fecioarei Maria".

"Sf. Ioan Damaschinul", a adăugat Sfântul Părinte, "a fost printre primii care au făcut distincţie, în devoţiunile publice şi private ale creştinilor, între adoraţie (`latreia`) şi veneraţie (`proskynesis`): prima poate fi adresată doar lui Dumnezeu, care este spiritual în mod suprem, în timp ce a doua poate folosi o imagine pentru a se adresa persoanei reprezentate în acea imagine". "A devenit imediat clar că această distincţie era importantă pentru a oferi un răspuns creştin persoanelor care insistau că interdicţiile severe din Vechiul Testament privind folosirea liturgică a imaginilor este universală şi perenă. Acesta a fost de asemenea un subiect mult discutat în lumea musulmană, care acceptă această tradiţie ebraică a excluderii complete a tuturor imaginilor din cult. În acest context creştinii, la rândul lor, discutau problema justificării venerării imaginilor".

Papa Benedict al XVI-lea a continuat evidenţiind că Sf. Ioan Damaschinul "rămâne un martor important al venerării icoanelor, care va deveni unul dintre aspectele distinctive ale teologiei şi spiritualităţii răsăritene, până în zilele noastre. Învăţătura lui este parte a tradiţiei Bisericii Universale, a cărei doctrină sacramentală permite ca elemente luate din natură să devină canale de har, în virtutea invocării (`epiclesis`) Duhului Sfânt, însoţită de mărturisirea credinţei adevărate". Acest sfânt sirian a admis de asemenea "venerarea relicvelor sfinţilor, pe baza convingerii că sfinţii creştini, fiind făcuţi participanţi la învierea lui Cristos, nu pot să fie pur şi simplu consideraţi `morţi`".

În cele din urmă, Papa s-a referit la "optimismul" contemplării de către Sf. Ioan Damaschinul a lumii naturale: faptul că el "a văzut binele, frumosul şi adevărul în creaţia vizibilă. Un astfel de optimism creştin nu este un optimism naiv. El ţine cont de rănile produse asupra naturii umane de libertatea de alegere dată de Dumnezeu şi folosită impropriu de om, cu toate consecinţele lipsei de armonie răspândite la care a condus. De aici vine nevoia, pe care teologul din Damasc a văzut-o clar, ca `natura să fie întărită şi înnoită` de venirea în trup a Fiului lui Dumnezeu".

Sursa

America nu mai crede in Dumnezeu - articol ziua

Un articol in Ziua despre sentimentul religios.

Un candidat la presedintie - de dreapta

Un candidat de dreapta, asa se declara el.

Aici.

Renasterea dreptei, traditie, anti-UE, crestinism, delir politic-social.
Mai, dar toti suntem de dreapta? Am devenit de dreapta toti romanii.
Nimeni nu mai vrea sa fie socialist. Cred ca stiu si de ce. Pentru ca in esenta toti suntem socialisti, fii de socialisti. Traim asistat, asteptam pe altul sa ia decizie, suntem incorporati in sistemul educational de stat (de acolo ne luam diplomele si doctoratele), avem asigurari sociale (ne-am asigurat la mamona - mamona inseamna bogatie), mancam din ce ne dau ei ( nu mai mancam de la noi sau de la cunoscuti, mancam de la necunoscuti). Un fost ministru al justitiei, de dreapta, este cel mai de dreapta doctrinar al dreptei (desi partidul lui vorbeste de luni intregi doar in limbaj socialist si actioneaza socialist facand pact cu alti socialisti). Si toti acesti dreptaci vorbesc si fac socialisme ei fiind oameni extrem de bogati (aceasta bogatie iesind din relatie cu statul nu cu piata libera, cu investitia, cu incercarea, cu vointa si reprezentarea lumii dupa credinta fiecaruia).
Ce credinta au ei????? Ca nu vor muri, ca vor fi eterni. Asa le-a spus sarpele in Eden. Si desi oamenii mor de mii de ani ei tot cred ca nu vor muri.
Mi se cam ia de "drepta". Mi s-a luat da toate dualismele astea filosofice-politice-sociale.
Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, care pentru noi oamenii te-ai intrupat si ai suferit moartea pe cruce, ai tai sunt acum cei ce ne conduc. Tu sti!

Un articol al lui Patapievici despre UE

Un articol interesant prin punerea accentelor asupra responsabilitaii fiecaruia dintre noi. Despre obligatii si indatoriri. Despre ce trebuie sa stim si nu stim despre UE.
...Cine suntem noi, romanii, in UE si ce avem de facut... Nimeni nu stie si nimeni nu ne spune (poate nimeni nu stie, poate nimeni nu a inteles lucrarea).
Cand construiesti o casa ai nevoie de zidari, dulgheri, templari, arhitecti, etc. Noi ce suntem? Zidarii? Gradinarii? Tamplarii? Ni se canta in struna si ni se mangaie crestetul cand noi credem ca in UE vom deveni ca Germania sau Anglia. Nu avem cum deveni germani sau francezi. Suntem romani si trebuie sa aflam ce treaba ni s-a dat sa facem. Pentru a o face bine. Pentru a o invata.
Sa stim si sa facem! Dar noi nu stim ce loc avem in acest santier. Pentru ca nu ne cunoastem drepturile si obligatiile. Pentru ca cei care ne conduc stau si se injura unul pe altul, fac totul pentru a fi realesi, pentru a scapa de justitie.
Nimeni nu ne spune ce avem de facut. Si asa stam si ne mancam pachetelul adus de acasa ca un muncitor tamp care a fost chemat sa lucreze dar nimeni nu-i spune pentru ce anume a fost angajat.
Ca intotdeauna marea problema a omului este cunoasterea (sau necunoasterea) sa si intelegerea pozitiei sale in ierarhie. Mare problema ne-a facut si ne face halucinatia egalitatii. A fost folosita pentru extinctia Vechiului Regim si a ramas in imaginarul omului ca o stea calauzitoare. Ierarhie a existat, exista si va exista. Dupa minciuna valabilitatii egalitatii, ca propunere pentru realizarea "anarhiei finale", omul trebuie educat in spiritul ierarhiei.
Tinand cont de sursa socialismului, teologia romano-catolica, gasim si cauza dar si solutia. Acel "oamenii sunt egali in fata lui Dumnezeu" a facut mai mult rau lumii moderne decat toate hoardele barbare.
Da, oamenii sunt egali in fata lui Dumnezeu dar doar ca chip nu insa si dupa asemanare. Oamenii nu pot fi egali in fata lui Dumnezeu dupa asemanare. Exista o ierarhie - in spiritul Sfintei Treimi. Daca nu se intelege asta nu avem nicio sansa.

Film - Nothing But the Truth

Nothing But the Truth

Au facut americanii, bineinteles, un film despre rezistenta omului in fata unui sistem irational, violent, legalist, comunitarist. Trecand peste invelisul comercial, care nu este chiar respingator, putem citi filmul ca pe o icoana a rezistentei anti-comuniste. Un film, cred eu, minunat.

Principele Radu - Interviul de la Radio Timişoara

Daca aveti rabdare sa cititi.

Aici

" Reporter: Care crezul, deviza, valorile după care vă călăuziţi în viaţă?

Principele Radu: Cel mai bine le-a sintetizat Carol I: „Prin noi înşine”."

Acest „Prin noi înşine” lasa in out orice ideologie. Este prea puternic, crezul, pentru a fi acceptat de un ideolog ( de orice factura). Un om sincer si responsabil nu se poate sa nu simta adevarul acestui crez. Dar cum am fost invatati sa asteptam sa ni se dea...

Eminescu cenzurat in scoala - si noi credem ca traim in libertate

Doina

De la Nistru pân' la Tissa
Tot Românul plânsu-mi-s'a,
Ca nu mai poate strabate
De-atâta strainatate.
Din Hotin si pân la Mare
Vin Muscalii de-a calare,
De la Mare la Hotin
Mereu calea ne-o atin;
Din Boian la Vatra-Dornii
Au umplut omida cornii,
Si strainul te tot paste
De nu te mai poti cunoaste.
Sus la munte, jos pe vale
Si-au facut dusmanii cale,
Din Satmar pân' în Sacele
Numai vaduri ca acele.
Vai de biet Român saracul!
Îndarat tot da ca racul,
Nici îi merge, nici se 'ndeamna,
Nici îi este toamna, toamna,
Nici e vara vara lui,
Si-i strain în tara lui.
De la Turnu 'n Dorohoi
Curg dusmanii în puhoi
Si s'aseaza pe la noi;
Toate cântecele pier,
Sboara paserile toate
De neagra strainatate;
Numai umbra spinului
La usa crestinului.
Îsi desbraca tara sinul,
Codrul - frate cu Românul -
De secure se tot pleaca
Si isvoarele îi seaca -
Sarac în tara saraca!

Cine-au îndragit strainii,
Mânca-i-ar inima câinii,
Mânca-i-ar casa pustia,
Si neamul nemernicia!

Stefane Maria Ta,
Tu la Putna nu mai sta,
Las' Archimandritului
Toata grija schitului,
Lasa grija Sfintilor
În seama parintilor,
Clopotele sa le traga
Ziua 'ntreaga, noaptea 'ntreaga,
Doar s'a 'ndura Dumnezeu,
Ca sa 'ti mântui neamul tau!
Tu te 'nalta din mormânt,
Sa te aud din corn sunând
Si Moldova adunând.
De-i suna din corn odata,
Ai s'aduni Moldova toata,
De-i suna de doua ori,
Îti vin codri 'n ajutor,
De-i suna a treia oara
Toti dusmanii or sa piara
Din hotara în hotara -
Îndragi-i-ar ciorile
Si spânzuratorile!

La baiatul meu la scoala Doina este cenzurata ( pe un afis de pe holurile scolii). Este pana la " Sboara paserile toate/ De neagra strainatate".
Pai ce face conservatorul roman? Sau Ministerul Groazei ( al educatiei...)

Edmund Burke - Reflections on the Revolution in France

O critica a neoconservatorismului romanesc facuta de Profesorul Paul Gottfried - despre traditie, istorie, acuze, frica, subventionare

Pun aici o traducere a unui articol scris de Profesorul Paul Gottfried facuta de Mircea Platon. Nu sunt adeptul conceptului "Romania profunda". Nu-mi place nimic care are calitatea de "bomba cu intarziere". Nu-mi place ceea ce poate provoca agitatia unui tanar (stiu ce inseamna).
Insa consider ca trebuie spus totul despre toate. Fara acuze, etichetari, indicatii pretioase. E usor, astazi, sa cataloghezi pe cineva drept antisemit ( o mare greutate are acest cuvant), fascist ( atat de util definit si ascutit pentru lovituri necesare), personaj caragialian ( saracul Conu Iancu, la ce umilinta este supus fiind folosit atat de arogant - parca era universal... nu sectorial). Textul de mai jos are meritul de a zgudui stupul, prea comod construit. Mai am o veste: am auzit ca Eminescu a inviat si si-a luat bilet spre Romania. Vai de curul nostru cand o sa coboare pe peron. Sa vedem cine are curajul sa-l intampine (acela ramane fara dinti; deci mai bine sa-l intampine stirbii, nu cei cu dintii perfecti).

Neoconii de la Dunăre

Un tânăr prieten român implicat în traducerea unor scrieri de-ale mele în limba română mi-a trimis recent o carte a lui Vladimir Tismăneanu, politolog român şi profesor de ştiinţe politice la Universitatea din Maryland. Intitulat Fantasies of Salvation (Fantasmele salvării), volumul, subţirel şi discursiv, a fost tipărit de Princeton University Press – editura care mi-a publicat cartea After Liberalism dar a găsit că următoarea mea carte, cuprinzând o analiză a multiculturalismului, e insuficient de progresistă ca să mai merite patronajul ei. Fantasmele salvării e clar diferită de lamentaţiile mele. Tismăneanu a adunat pentru coperta a patra slogane publicitare de la social-democratul Adam Michnik şi de la alţi susţinători ai liniei actualului guvern liberal-democrat din România, un regim suficient de “pro-occidental” încât să fi decriminalizat incestul. În orice caz, Princeton preferă acest imn adus glorioasei Pax Americana (chiar sub oblăduirea lui Obama) reflecţiilor mele pesimiste despre problemele democraţiei occidentale. Semper sursum, cum spune dictonul latin sau cum obişnuia să trâmbiţeze General Electric: “Cu toţii sutnem fiii progresului”.

Tismăneanu are are buni tovarăşi de drum. Se poate lăuda cu teancuri de bani neoconservatori, cu un institut în Maryland, finanţat de suspecţii de serviciu, institut a cărui menire e să le aplice românilor ultima versiune a valorilor “democratice”. Nu că această ţară sărmană nu ar fi avut destule probleme ieşind de sub ruinele sadicului, opresivului regim al lui Nicolae şi al Elenei Ceauşescu. Acum, rezidenţii din Obamaland trebuie să o dădăcească, pentru ca această ţară să-şi creeze o formă de guvernământ cu adevărat democratică şi o “societate civilă” care să corespundă valorilor celor care o reeducă. Un proiect care a dat atât de bune rezultate cu nemţii, umplîndu-i de o atât de profundă ură pentru identitatea lor naţională, încât e musai să fie aplicat din nou, în beneficiul est-europenilor.

Acum, că am lămurit acest lucru, trebuie să arătăm că diatriba lui Tismăneanu împotriva antisemitismului european, împotriva deficitului de democraţie adinsocietatea civilă românească şi veşnic ameninţătorul exemplu al lipsei de liberalism a germanilor e la fel de comestibilă ca o cutie de carton. Spus fără ocolişuri: cartea lui Tismăneanu are prospeţimea unui cadavru din care se ospătează viermii. Întâlnim în ea obişnuita galerie de tâlhari “ nedemocratici”, de la Franjo Tudjman, premierul Croaţiei post-comuniste care, ni se spune, a reuşit să fie şi leninist, şi un continuator al ustaşilor croaţi pro-nazişti ; mai întâlnim figuri de şefi de stat autoritari din Europa Centrală şi de Est precum Miklos Horthy din Ungaria, Joszef Pilsudski din Polonia sau semi-dictatorul român din al doilea război mondial, Ion Antonescu, şi, în fine, oricine altcineva de pe scena balcanică actuală care nu se potriveşte modelului democratic global. Ni se oferă de asemenea ample porţii din Fritz Stern declamând împotriva Sonderweg-ului german[1] şi întortocheate avertismente ale lui Habermas despre trecutul colectiv german.

Tismăneanu e, de asemenea, vizibil supărat pe politicianul ultranaţionalist român Corneliu Vadim Tudor, care insistă că toată Moldova (şi nu doar partea vestică) ar trebui să aparţină României. Ceea ce uită să menţioneze Tismăneanu e că Vadim Tudor a slujit regimul comunist înainte de 1989. Acest politician oportunist a fost reinventat ca român expansionist post-comunist doar după ce Tismăneanu şi alţi liberal-democraţi şi social-democraţi de-ai preşedintelui Ion Iliescu[2] au hăituit Partidul Naţional Ţărănesc pe motiv că ar fi o relicvă a unui trecut agrarian, pre-modern. După cum aflu de la prietenul meu român Mircea Platon, a fost exact cruciada pornită de Tismăneanu şi de cercul lui împotriva dreptei tradiţionale naţionaliste (dar nu expansioniste) care i-a permis lui Tudor să iasă din umbra colaborării cu Ceauşescu spe a forma o mişcare naţionalstă agresivă. Războiul dus în România împotriva vechiului centru-dreapta şi încercarea de a-l înlocui printr-o clonă a GOP[3], a deschis drumul ascensiunii lui Vadim Tudor ca naţionalist român prin excelenţă.

Mai sunt şi alte probleme ridicate de analiza lui Tismăneanu. Chiar dacă aş accepta concluzia unei Germanii funciar naziste, aşa cum o declară Stern-Habermas, de ce să cred că identitatea naţională a tuturor e, la fel ca a germanilor, funciar nazistă? Nici măcar neoconservatorii nu ne spun ceva atât de radical negativ. Auto-declaraţii democraţi globali sunt îngăduitori cu actualul guvern naţionalist anti-german şi pro-israelian din Polonia, iar neoconservatori de vază au susţinut vehement cauza turcilor atunci când armenii au încercat să determine Congresul S.U.A. să recunoască existenţa unui genocid împotriva armenilor în timpului primului război mondial. La urma urmelor, turcii, fie că au creat sau nu o cultură politică “democratică”, sunt cei mai buni prieteni ai Israelului în acea parte a lumii. Şi nu am observat ca neoconservatorii să scrâşnească din dinţi la numirea unui evreu naţionalist de extrema dreaptă ca ministru de externe al Israelului. În mod clar, din punctul de vedere al neoconservatorilor, israelienii au dreptul de a fi cât de identitari vor. Cât despre acuzaţia că românii ar fi pierdut dreptul la o identitate naţională din cauză că s-au dovedit a fi antisemiţi în trecut, ei bine, cum rămâne cu excepţia polonează de la această regulă? Vădit lucru, presa americană neoconservatoare a încetat de mult să-i mai acuze pe polonezi pentru trecutul lor antisemit, văzând în Polonia un aliat politic util. Să sperăm că naţionaliştii români vor învăţa să joace după aceleaşi reguli.

Naţiunile care nu se simt parte a unei comunităţi naţionale sunt de obicei subjugate de naţiunile care se simt parte a unei comunităţi naţionale. Astfel, guvernul naţionalist, teutonofob, polonez a interzis explicit cancelarului german să instaleze în Berlin un centru de cercetare a crimelor Poloniei împotriva minorităţii germane de după 1945. Deşi aceste crime s-au soldat cu milioane de morţi şi deportaţi, germanilor li s-a interzis – şi şi-au interzis – să exprime ceea ce presa germană şi guvernul polonez consideră a fi resentimente “revanşarde”. Iar în vremea aceasta guvernul polonez avansează iar şi iar germanilor cereri de daune-interese pentru muncitorii polonezi duşi în Germania în timpul celui de-al doilea război mondial. Când cele două state avordează, în cadrul unor conferinţe comune sau în publicaţii din cele două ţări, subiecte delicate, germanii oferă, îndatoritori, o versiune a propriului trecut care să fie pe placul naţionaliştilor polonezi. Românii ar trebui oare să urmeze exemplul germanilor ca să arate întregii lumi că sunt “democraţi”? Sau poate că au dreptul să fie “democraţi” ca polonezii, fără a deveni o cârpă de spălat pe jos.

Oricum, germanii au făcut paşii necesari pentru a deveni post-naţionali şi în curând ar putea înceta să mai existe ca naţiune. De exemplu, germanii nu îşi mai reproduc sămânţa păcătoasă, deşi Habermas speră că poporul său va mai exista exact atât cât să poată oferi întregii lumi exemplul unei penitenţe inconsolabile. Mai mult, germanii îngăduie, fericiţi, guvernului lor să îi predea superstatului UEuropean, fără referendum. Şi apoi mai e şi actul suprem al suicidului naţional german, care constă în a abandona centrul oraşelor şi a-l preda imigranţilor musulmani, majoritatea needucaţi şi de multe ori fanatici. Fascismul şi naţionalismul neliberal german pot fi aşadar eliminate dintr-o lovitură, eradicând poporul în chestiune.

Problema cu acest proiect de îndoctrinare democratică globală, pe lângă evidentul caracter arbitrar al permisiunii ca unii să aibă voie iar alţii să nu aibă voie să-şi manifeste sentimentele identitare, e încercarea de a lipsi de viaţă naţiunile istorice. De ce ar trebui ţările Europei de Est să fie transformate în variante locale ale actualei vieţi politice şi culturale americane? New York-ul e bun aşa cum este (pentru cei cărora le place cum este). Dar de ce ar trebui ca Bucureştiul sau Tallinul să adopte modelul de viaţă şi moravurile urbane americane, contravenind tradiţiilor şi gusturilor înrădăcinate acolo?

Reţetele de modernizare pe care le propovăduieşte Tismăneanu sunt luate din societăţile occidentale moderne târzii şi sunt bazate pe individualism şi pe extinderea continuă a “drepturilor omului”. De ce, însă, ar trebui românii să se judece pe ei înşişi după aceste standarde, cu atât mai mult cu cât trăsăturile americane pe care Tismăneanu pretinde că le preţuieşte, cum ar fi individualismul, sunt din ce în ce mai contestate în Occidentul actual? În ce măsură tendinţele cultural-politice dominante în Vest, reprezentate de multiculturalism, şi culpabilizările colective, care învinuiesc la grămadă, sunt o extensie a dreptului de a fi judecat ca individ? Drepturile individuale sunt cele privilegiate de administraţiile publice care, deseori, acţionând prin entităţi politice nedemocratice, cum ar fi UE, decid arbitrar cui dintre cei aflaţi sub controlul lor trebuie să li se acorde şi cui să li se retragă.

O ultimă precizare: sarcina pe care ar trebui să şi-o asume est-europenii nu este aceea de a-i imita pe germani sau de a deveni americani de mâna a doua, ci ceva mult mai practic: să concilieze două interese, specificul naţional şi cooperarea regională. Polonezii îl urmăresc pe primul dar nu şi pe al doilea atunci când profită de actualul masochism german. Popoarele baltice îşi satisfac ambele interese atunci când îşi celebrează independenţa naţională şi tradiţiile etnice dar încearcă să coexiste cu largi minorităţi etnice pe care sovieticii le-au adus în ţările lor după ce au deportat populaţiile native.

S-ar putea ca balticii să nu aibă nici o alternativă cu ursul rusesc la graniţă. S-au dovedit însă, oricum, remarcabil de toleranţi cu cei care le-au fost impuşi de opresorii lor. Şi au făcut şi tranziţia către societăţi post-comuniste, subiect în care Tismăneanu pretinde că e expert. Numai că naţiunile baltice au făcut această tranziţie sub guverne patriotice, care se bucură de sprijin popular. Mai mult decât atât, popoarele baltice par a fi mai interesate de ceea ce le-au făcut comuniştii, de exemplu, omorând milioane de compatrioţi, decât să dea lecţii de sorginte UE referitoare la fascism şi homofobie. Un asemenea comportament mi se pare însă total nesănătos, incorect politic şi de natură a bloca finanţările neoconservatoare.

(Prezentare, traducere şi note de subsol: Mircea Platon)

---

[1] Teorie conform cărei întreaga istorie a Germaniei nu ar fi decât o pregătire pentru nazism. Interpretare teleologică a istoriei germane din perspectiva nazismului.

[2] FSN-ul lui Petre Roman, Traian Băsescu şi Ion Iliescu s-a rupt în două partide, unul condus de Petre Roman şi unul condus de Ion Iliescu. PD-ul lui Petre Roman, aliat la guvernare cu PNŢ-CD în 1996, a fost principalul sabotor al guvernării Ciorbea. Principalul instrument al acelei sabotări a fost Traian Băsescu, pe atunci ministru PD, acum “pleaşca” PD-L-ului şi a dreptei tismăniene. Să mai amintim doar că Petre Roman şi Ion Iliescu sunt responsabili pentru punerea pe picioare a revistei lui Corneliu Vadim Tudor, „România Mare“, creată cu scopul expres de a hăitui opoziţia democrată, mai ales PNŢ-CD. Prins între discursul extremist al lui Vadim Tudor şi cel al unor analişti politici, al ONG-urilor unei societăţi civile de centru-stânga, dominată de voci precum cea a lui Vladimir Tismăneanu, care nu încuraja reînvierea discursului tradiţional al PNŢ, nici reînvierea unei drepte româneşti, acest partid s-a dezintegrat – părea slab, şovăitor, minat de infiltrări securiste, lipsit de vigoare în apărarea ideii naţionale.

[3] “Grand Old Party”, denumire a Partidului Republican american, dominat, astăzi, ideologic de neoconservatori, care au abandonat discursul tradiţional al vechiului Partid Republican în favoarea globalizării economice, a democraţiei globale, a susţinerii “egalităţii în drepturi” etc. Până şi ideea “statului minimal” a devenit o victimă a politicii neoconservatoare, dispărând ca temă legitimă a discursului politic „republican“ neoconservator.

Sursa.