Ierusalim – o poveste cu oameni ( articol caldicel dar reconfortant in Dilema Veche)

Am ajuns în Ierusalim la începutul anului, cînd conflictele din Gaza ţineau prima pagină a agenţiilor de presă. Deşi avertizată cum să mă comport la intrarea în ţară, ce să-mi iau şi mai ales ce să nu îmi iau în bagaje, poate şi din cauza orei înaintate la care am aterizat pe aeroportul Ben Gurion, prima impresie pe care am avut-o a fost una strict meteorologică: aerul umed şi cald, în scurtele răgazuri cînd nu bătea vîntul, sau înţepător, în timpul zilelor următoare, cînd vremea s-a schimbat brusc – cineva chiar mi-a spus că pentru Ierusalim nu poţi cerceta vremea în avans pe Internet, pentru că aici, atît vremea, cît şi vremurile se schimbă de la o zi la alta. După cum bate vîntul, mi-a mai spus, uşor mucalit, mai mult melancolic, un domn în vîrstă, pe numele mic Iasher, colecţionar de ceasuri vechi, după cum mi s-a recomandat, învăţăcel pasionat al limbii române. De altfel, pe Iasher l-am întîlnit la Tîrgul Internaţional de Carte, la standul ţării noastre, căutînd nu atît să cumpere carte în limba română, cît să intre în vorbă cu vorbitori nativi. Aşadar, după cum mi-a prezentat situaţia, conversaţia avea să fie benefică pentru ambele părţi: el îşi exersa româna şi jocurile de cuvinte de care era foarte mîndru cînd îi reuşeau, eu aflam, de la un israelian get-beget, cum stau lucrurile pe acolo.

În primul rînd mi-a atras atenţia asupra numărului mare de romåni şi a magazinelor pline de produse româneşti (apa minerală Borsec fiind la mare căutare, drept pentru care este şi printre cele mai scumpe), iar pe etichete, preţurile apar atît în shekeli (moneda naţională), în dolari şi în euro, cît şi în leul nostru upgradat, adică RON-ul modern.

În Ierusalim oamenilor li se luminează faţa cînd aud că vii din România. Românii sînt priviţi aici ca nişte oameni faini, muncitori şi oneşti, oameni de bază… iar acestea sînt doar cîteva dintre multele complimente pe care le-am auzit la adresa conaţionalilor. Probabil singurul loc unde sîntem preţuiţi în asemenea cuvinte şi sentimente alese. (Surpriza mea a fost cu atît mai mare cu cît în Italia, în aceeaşi perioadă, aveau loc tot felul de atacuri la adresa noastră.)

Pe aici însă nu sînt şi aceste probleme. Problemele pe care le au oamenii de aici ţin de cu totul alt registru, depăşesc cu mult posibilitatea noastră de a percepe întreaga paletă de culori a traiului de acolo. Pe stradă, în magazine, în restaurante, în orice colţ al străzii, peste tot unde întorci capul, sînt oameni înarmaţi, soldaţi sau agenţi ai poliţiei comunitare, peste tot simţi că eşti privit, oamenii te cercetează, te analizează. În majoritatea incintelor nu poţi intra fără o minimă percheziţie: treci prin porţi cu senzori, dai geanta la control, eventual mai răspunzi şi la un mini interogatoriu.

Diferite moduri de a percepe siguranţa

„Dvs. vă simţiţi agresaţi cînd vedeţi atîţia soldaţi pe stradă, eu însă mă simt în siguranţă.“ Aşa am cunoscut-o pe Suzane Klein, o româncă născută la Mediaş în 1943, stabilită în Israel din anii ’60, fosta şefă a Arhivelor Bibliotecii Naţionale din Israel.

„M-am înscris să plec în Israel încă de la Universitate. Era destul de greu, dar era o perioadă în care România vindea evreii. Nu ştiu cît s-a plătit pentru mine, dar erau preţuri diferite în funcţie de studii. Am hotărît că trebuie să merg într-o ţară unde pot să-mi spun părerea, unde pot vorbi liber.“

A sosit în Israel pe 5 februarie, în 1966, pe cont propriu. „Aveam 23 de ani. A fost un şoc venirea aici, dar un şoc în bine. Credeam că aici totul e pustiu, că nu sînt flori. Peisajul, în primul rînd, m-a umplut de speranţă.“ Părinţii săi, tatăl – ungur, mama – nemţoaică… „noi am crescut cu limba maghiară. Pînă în clasa I am vorbit în casă ungureşte, şi doar pe stradă săseşte. Mama nu vorbea germană acasă şi n-a vrut să vorbească niciodată cu noi această limbă, din cauza Holocaustului.“ Suzane Klein a învăţat, mai apoi, pe lîngă germană, ungureşte şi română, limbile engleză, ebraică, rusă şi franceză. (E de la sine înţeles că ştie şi latina.)

„Aici a trebuit să învăţ ebraica, iar după un an am făcut un curs de biblioteconomie, Şcoala de arhivari şi bibliotecari.“ Aşa a ajuns să lucreze la Biblioteca Naţională, unde a rămas 38 de ani. La un moment dat, a încercat să se angajeze în armată, imediat după Războiul de 6 zile, cînd i s-a oferit un post de traducător de limba rusă. „M-au întrebat însă unde îmi este familia, iar cînd am răspuns: România, mi-am dat seama că nu aveam nici o şansă. Nu luau pe nimeni care avea rude în ţările comuniste, de frica şantajului care ar fi putut avea loc. Se presupunea că autorităţile comuniste îţi puteau aresta oricînd un membru al familiei, iar tu trebuia să oferi informaţii contra eliberării sale.“ S-a întors în România de două ori. În 1972 şi în 2005. „N-am fost mai des din mai multe motive. În primul rînd, cînd eram tînără, nu aveam bani. Din banii pe care îi economiseam, trimiteam pachete. Cu cafea, supe, ciocolată, lapte praf, tot felul de lucruri alimentare…“ Ultima impresie pe care a avut-o din revenirea în Bucureştiul anilor 2000 a fost lăsată de gropile şi urîţenia Capitalei.

Acum e pensionară. Diferită de pensionarii de la noi. „Vreau să spun că sînt aşa de ocupată de cînd sînt pensionară că nu am timp să fac nimic. Mă gîndesc cum am putut face atîtea lucruri cînd eram angajată.“ Viaţa ei se desfăşoară între sala de gimnastică, întîlniri cu prietenii, colaborări cu diferite reviste şi călătorii.

Despre viaţa în general în Israel… „e extrem de grea. Avem o situaţie precară, nicăieri în lume nu există condiţiile care există aici şi nimeni nu are o înţelegere reală pentru poporul evreu“. Pe strada unde locuieşte au fost trei atentate, ea însăşi fiind supravieţuitoarea unui atentat care a avut loc la cafeneaua Bibliotecii Naţionale, primul după Războiul de 6 zile. Cu toate acestea, niciodată nu s-a gîndit să revină definitiv în România. Dacă aici se simte în siguranţă? „Siguranţa – mărturiseşte – este un fel de a spune... ne-am obişnuit. Dvs. vă speriaţi, dar eu cînd văd poliţie şi soldaţi pe stradă... atunci mă simt cu adevărat în siguranţă.“

Despre identitatea ei multiculturală mărturiseşte că, deşi gîndeşte româneşte, numără în ungureşte. Glumeşte zicînd că din cauză că ştie multe limbi, le vorbeşte pe toate „pe ungureşte“.

Acasă? „Aici, în Israel, mă simt acasă, dar cînd am fost întrebată de o prietenă unde plec anul acesta, în străinătate, am răspuns fără să mă gîndesc: nu mă duc în străinătate, mă întorc în ţară.“

Cultura străzilor – Jaffa Road

La periferia Ierusalimului, numele străzilor sînt scrise doar în ebraică. Abia după ce desluşeşti niţel harta, după ce înaintezi spre centru, denumirile încep să fie bilingve. Adică ebraică şi engleză. Cu toate astea, cu cît colinzi mai departe de renumitul Jaffa Road, bulevardul care trece prin centru şi de care sînt legate mai toate destinaţiile urbane şi turistice, cu cît te pierzi pe străduţele pietruite, cu atît poţi simţi mai mult viaţa reală a Ierusalimului ne-turistic.

Tineri, bătrîni, mame cu copii, evrei ortodocşi cu haine lungi, negre, cu zulufii tradiţionali iţiţi de sub pălăriile înalte, dar şi cu căşti de iPod în urechi sau vorbind la celulare (nici ortodoxia lor nu pare a mai fi ce a fost), dughene simple, pline cu mirodenii sau chinezării, tricouri cu inscripţii, kitschuri sau obiecte de cult (marea parte a suvenirurilor pe care le poţi găsi aici sînt obiecte religioase) şi oameni. Oameni paşnici, zîmbitori, toţi vorbitori de limba engleză. „Eu sînt palestinian“ – povesteşte un proprietar de magazin, încercînd să-mi vîndă un tricou pe care scrie „I love Israel“. Întreb cum se împacă politica cu oamenii. Îmi răspunde: oamenii nu se împacă cu politica; el vrea doar să fie bine, dar, din păcate, sufletul oamenilor e prea învrăjbit de orgoliu, ca să se poată găsi acum o soluţie reală la conflictul din Gaza.

Pe cînd vorbeam, deşi viaţa acelei după-amieze obişnuite părea a decurge absolut normal, iluzia a fost dintr-odată spulberată cînd din senin alături de noi a izbucnit un simplu conflict stradal; nimic ciudat, însă în nici cinci minute, un grup de bărbaţi, în civil, apăruţi de nu se ştie unde, cu legitimaţii şi voci joase, s-au interpus între scandalagii, dezamorsînd pe loc situaţia.

„Poliţia secretă“ – îmi explică altcineva cînd întreb ce s-a întîmplat. În Ierusalim, rata criminalităţii este foarte mică datorită prezenţei acestor agenţi incognito pe stradă. Bineînţeles, totul se compensează. Poate nu chiar în Oraşul Sfînt, unde atentatele sînt mai puţine. „Aici sîntem toţi“, mai spune, referindu-se la cele trei mari religii existente aici, un vînzător la un magazin aflat pe Via Dolorosa, al cărui frate este dentist în Timişoara, căsătorit şi stabilit acolo de peste cinci ani. Vînzătorul îmi face chiar o reducere – necerută – tocmai pentru că „România este în inima mea“.

Interogatoriu de la revedere

„La plecarea din Israel, controlul este mult mai strict decît cel de la sosire“ – cu avertismentul acesta am pornit de la hotel spre Ben Gurion. De cum păşesc în interiorul aeroportului, sînt preluată de un agent de pază. „Unde merg?“ „Ce număr are avionul?“ „La ce oră pleacă?“

Sînt condusă mai apoi pe un culoar, unde intru în custodia altui agent. Aceleaşi întrebări, de data aceasta însă tonul părea mai inchizitor. Scopul vizitei? Tîrgul Internaţional de Carte? Dar bine, tîrgul de carte nu s-a terminat încă, de ce plec mai devreme? La răspunsul meu, legat de bani, mai precis de lipsa lor, masca agentului s-a clintit, doar niţel, într-o tentativă de surîs. Tentativa a fost blocată destul de repede de o altă atitudine, de data aceasta destul de agresivă. „Noi nu glumim aici, ce meserie spuneaţi că aveţi?“

Jurnalist… „Ce aţi scris în ultimul articol şi la ce dată a apărut? Dacă vă caut pe net, vă găsesc?“

Pare nemulţumit. Agentul îmi ia paşaportul. Pare nervos. Se îndepărtează puţin, la un birou unde se află un calculator şi de unde este sigur că îl pot vedea. Discută cu alţi trei agenţi, toţi îmi aruncă priviri neîncrezătoare, dau din cap ca şi cum „s-ar fi prins“ că de fapt vreau să provoc un atentat. Între timp mai vine o doamnă în uniformă, foarte amabilă, mă întreabă la ce oră am avionul, care este destinaţia… şi ce mai fac, aşa în general. După care şi aceasta se acreşte brusc şi-mi dă senzaţia că sînt o infractoare demascată.

După alte zeci de minute, la mine vine altcineva. Pare a fi un superior. Îmi ţine paşaportul în mînă, îl deschide, îl închide, îl întoarce pe toate părţile. Reia toate întrebările, de la numărul avionului la data apariţiei ultimului meu articol. Îmi urmăreşte calm şi atent orice reacţie, îmi priveşte degetele mîinii, limbajul corpului (dar chiar, de ce oare mă balansez de pe un picior pe altul?).

La finele interogatoriului însă, superiorul lasă capul în jos, mai priveşte o dată în paşaport, oftează, mă priveşte drept în ochi, îmi zîmbeşte uşor şi-mi spune, pe un ton resemnat, rece şi foarte amabil: „Ne scuzaţi pentru tot acest interogatoriu, dar ne este frică. Puteţi trece“.

Şi trec. Trec şi de ultimele controale, mai lejere, cumpăr nişte dulciuri, urc în avion. Timpul enorm pe care mi-l alocasem înaintea îmbarcării a trecut ca un minut. Oftez, uşurată pentru mine, cu inima plină totuşi de o greutate nedesluşită. Eu mă întorc în ţara mea, la problemele noastre sociale, la cîinii noştri comunitari şi la primarii care jumulesc parcurile. Şi-ar trebui să fiu fericită. Şi sînt. Mîine şi ziua de poimîine, şi cele care urmează îmi oferă acest minimum de normalitate.

Aici.